Validate

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Domnule, aveți doar un singur ochi. Nu ar trebui să fiți la volanul unei mașini, îmi spuse polițistul.
– E în ordine, domnule agent, se compensează, i-am răspuns. Sunt atât de turmentat, încât văd dublu…

* Bărbatul, pe patul de moarte:
– Femeie, pune un ban în pod, deasupra mea, că m-oi înălța la Cer curând, să-l iau cu mine, că cine știe…
După ce moare omul, femeia cată-n pod și găsește banul neatins.
– Cred că era mai bine să-l fi pus în pivniță.

* – Mărie, zice Ion către nevastă-sa după ce s-a întors de la pescuit, ai putea învăța și tu de la peștele ăsta ceva! Modul admirabil în care tace.
– Și tu ai putea învăța ceva de la el, tot atât de admirabil: faptul că bea numai apă.

* – Mami, este adevărat că 5 + 5 = 10?
– Da, puișor, așa este, dar de ce mă întrebi?
– Păi, doamna învățătoare zice că 6 + 4 = 10!

* Un țăran era în piață și vindea portocale. La un moment dat se apropie de el o fată simpatică, îmbrăcată în fustă mini, și cu un glas suav îl întreabă:
– Bună ziua, cât costă portocalele?
– 10 lei kilogramul.
Ea, ridicându-și un pic fusta:
– Dar acum, care este prețul lor?
– 8 lei kilogramul.
Fata mai ridică fusta un pic și întreabă prețul, el „6 lei kilogramul”, apoi fata ridică fusta și mai sus, el „3 lei kilogramul. Atunci, tânăra ridică de tot fusta, însă țăranul, scoțând mâinile de sub tejghea și ștergându-se cu o cârpă:
– Duduie, portocalele costă 10 lei kilogramul.

* La pușcărie, doi colegi de celulă discutau una-alta:
– Bă, frate, ție câți ani ți-au dat?
– 5.
– Da’ de ce?
– Am spart câteva geamuri la serviciu.
– Păi cum, frate, 5 ani pentru câteva geamuri??? Dar unde lucrai?
– Pe un submarin…

* Bulă primește o vizită de la un verișor de-al lui de la țară, novice în agățat.
– Bulă, cum să fac și eu să mă întâlnesc cu o fată?
Bulă:
– Bă, te duci într-un bar și, dacă vezi pe una stând picior peste picior, mergi le ea și-i spui: „Ce picior frumos ai!” și ea îți va zice că de fapt are două. După aia, tu îi zici: „Ce faci între unu și două?”. Și gata, ai agățat-o!
Vărul lui Bulă înțelege cum stă treaba și merge într-un bar; acolo, vede o fată stând picior peste picior și îi zice: „Ce picior frumos ai!” Fata îi răspunde că are, de fapt, două picioare, dar vărul, în loc să o întrebe cum l-a învățat Bulă: „Ce faci între unu și două?”, vrea să pară mai inteligent și întreabă: „Ce faci între 13 și 14?”
La care gagica îi zice: „Da’ ce, mă, mă-ta e caracatiță?”

* După beție, un prieten îl sună pe altul:
– Vasea, noi ieri am băut bere?
– Băut.
– Dar votcă am băut?
– Băut.
– Dar coniac am băut?
– Băut.
– Dar combustibil pentru rachete am băut?
– Băut.
– Dar la WC ai fost?
– Nu.
– Vasea, nu te du… eu te sun din Tokyo.

* Ora 23.57. Într-o intersecție se întâlnesc doi polițiști. Unul din ei aprinde o țigară, trage din ea și tace. Al doilea, după un timp de tăcere, spune către primul:
– Bă! Tu știi care este capitala Angliei?
– Da! Paris. De ce?
– Credeam că nu știi!

* Un rocker ajunge dimineața acasă, beat mangă, și dă peste mamă-sa în bucătărie:
– Mamăăăăăăă! Mi-e răăăăăăuuuuuu…
– Ce să-ți dau, dragul mamii, ca să-ți treacă?
– Pune-mi o manea, să vărs!…

* Un grup de români pleacă în excursie în Anglia. Ajunși acolo, autobuzul cu care se deplasau face un popas la o benzinărie. De nicăieri apare o dubiță din care coboară cinci bărbați cu scopul de a-i jefui pe cei din autobuz. Când vede cât de frumoase sunt româncele, șeful hoților spune:
– Pe femei o să le violăm și pe bărbați îi jefuim!
– Șefule, hai să nu le violăm pe femei, spune un hoț care era mai pricăjit și virgin.
În acel moment, o româncă îi dă o palmă după ceafă și spune:
– Tu de ce te bagi în treburile șefului tău?!

Copilul mării (3): Insula nopții

Apusul devenea o amintire din ce în ce mai îndepărtată, în timp ce noaptea se așeza tot mai întunecată deasupra mării liniștite. Cupola de stele din trena nesfârșită a lunii își etala sclipirile, căutând fiecare din ele să se admire în oglinda imperturbabilă a apei. Apoi, pe măsură ce se regăseau, clipeau ștrengărește pentru a se asigura că e reflectarea fidelă a lor. Deodată, acel spectacol de liniște și grandoare începu să vibreze, iar oglinda apei își deformă chipul, chinuită parcă de durerile unei nașteri iminente. Și nu era nicio exagerare, pentru că, din burta ei misterioasă răsări lin un petic de pământ înverzit, ce se elibera tăcut din adâncul întunecos.

Era o insulă mică, ce părea făcută de mâna omului. Prea simetric erau construite canalele zidite în piatră ce o străbăteau, prea calculat erau distribuite plantele care creșteau pe pământul neted, prea bătătoare la ochi era capsula din mijlocul acestei apariții. Parcă pentru a risipi orice dubiu, acea construcție rotundă și întunecată se deschise în patru petale, lăsând să se vadă un alt înveliș, de data asta transparent, prin care răzbătea o lumină blândă. Și acesta se deschise precum o floare, descoperind complet o suprafață de circa 300 de metri patrați. Camere cu pereți de sticlă, straturi de verdeață și flori, obiecte de mobilier al cărui rost era greu de ghicit, un bazin mare în centru, erau doar câteva din dotările ce săreau în ochi. Fiecare lucru genera lumină proprie, de parcă ar fi avut viață, suficientă pentru a-l face vizibil, dar să nu eclipseze nimic din jurul său.

Și totuși, cele două paturi situate în centrul locuinței se cereau examinate mai îndeaproape. Nu fiindcă arătau ca două scoici uriașe semideschise, de un alb sidefat, la fel ca așternuturile imaculate, dar mai ales pentru cele două ființe care se odihneau în ele. În primul dormea încă un băiețaș gol și complet dezvelit, de vreo zece ani, cu părul negru și lung și cu o respirație imperceptibilă. Arătarea care ocupa ce-l de-al doilea pat e mai greu de descris. Avea două mâini și două picioare, de asemenea și un cap, dar parcă nu era om. Tot corpul îi era acoperit de plăcuțe dure, ca de scoică, de culoare închisă. La fel îi era și chipul. Doar pleoapele, care tocmai se ridicară, îți mai dădeau senzația că are ceva din specia umanoidă.

– Bună noaptea, somnorosule!, i se adresă el copilului. Avea o voce stranie, de parcă venea de departe și cădea ca valurile înspumate. Iar ai făcut zile negre, umblând prin locuri îndepărtate? Ești obosit?

Somnorosul începu să dea semne de viață, prin mișcări tot mai dese. Se ridică alene și deschise ochii, dând la iveală o culoare intensă, mai puțin obișnuită pentru un om.

– Nu-s obosit deloc! Ți-a spus Lala ceva?, întrebă el, uitându-se curios la cel care-i întrerupse odihna.

– Ce ar fi trebuit să-mi spună?

– Eu știu…? Poate că…

Omul scoică se așeză lângă micuț și îl cuprinse cu brațele. Apoi îi luă obrajii în mâini, fixându-l cu privirea:

– Îmi ascunzi ceva, dragul meu?

Băiatul scăpă un oftat și îl îmbrățișă, la rândul lui, după care spuse mai mult în șoaptă:

– Paul, eu te iubesc mult… O iubesc și pe Lala, îl iubesc și pe Matu și pe Titu și pe Sisu, dar… de ce stăm noi aici?

Omul scoică îl dădu imediat deoparte și se ridică în picioare.

– Ai văzut oameni, așa-i? Ai fost la mal în zilele trecute, în loc să vizitezi Templul, așa cum mi-ai spus?

– Daaa… puțin. Doar un om… și numai de trei ori.

– Ah!, copile, copile… Locul nostru nu e printre ei, ci printre prietenii noștri, printre rudele noastre de sânge. Crede-mă, că eu de acolo vin.

– Dar eu semăn mai mult cu ei decât cu Lulu… sau cu tine.

Paul se întoarse din nou lângă băiat și îl luă de mână.

– E drept că arătăm diferit, însă avem același sânge. Ți-am mai povestit că Matu mi te-a adus aproape mort. A trebuit să-ți dau din sângele meu, pentru a te salva. Din fericire, nu ți s-au produs mutații fizice evidente, poate fiindcă eu am fost înainte un om normal. Doar pe ici pe colo ți-a ieșit câte un înveliș de scoică, dar chipul ți-a rămas frumos și pur.

– Și Lavi e frumoasă!, se grăbi să spună micuțul.

– Cine e Lavi?

– Fata cu care m-am întâlnit pe malul mării. E fată, nu-i așa?

– Mda, cred că e fată. Sufletul tău știe mai bine. Doar că ar trebui să n-o mai vezi.

– De ce? E un om bun, simt asta!

– Nu mă îndoiesc de asta, dar nu-i singură. Pe lângă ea roiesc o mulțime de oameni, dintre care unii ți-ar putea face rău.

– Îți promit că o să fiu atent și nu mă voi lăsa văzut! Te rog, Paul! O să mă apere Titu și Sisu…

– Doi rechini de mare și o biată focă nu pot ține piept nici măcar unui om. Mai ales dacă e înarmat.

Va urma

Cercei

Selecție de pe Google

Epigrama care mușcă (CCXLI)

ÎN POLITICA NOASTRĂ

Competența nu primează,

Chiar poate fi dăunătoare,

Însă foarte mult contează

Să-ți lingușești șeful cel mare.

 

Pe bune

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Aflată într-o misiune în România, experta Comisiei Europene trece cu mașina printr-un sat din apropierea Sibiului. Vede o turmă mare de oi.
– Oprește, te rog, mașina – îi spune ea șoferului.
Mașina se oprește și experta se apropie de cioban.
– Auzi baciule, dacă-ți spun câte oi ai în turmă, îmi dai o oaie?
– Îți dau! – răspunde ciobanul.
Experta se duce la mașină, ia un GPS și numără oile.
– Ai 567 de oi în turmă – îi spuse ea ciobanului.
– Corect, du-te să-ți iei oaia.
Experta Comisiei Europene alege un animal, îl pune în portbagaj și dă să plece.
– Ia stai – îi zice ciobanul. Dacă eu îți spun unde lucrezi, îmi dai 1.000 de euro?
– Îți dau – spuse experta.
– Lucrezi la Comisia Europeană.
Uimită, experta îl întreabă:
– Cum ți-ai dat seama?
– În primul rând, nu te-a chemat nimeni. În al doilea rând, mi-ai spus ceea ce deja știam. În al treilea rând, mi-ai luat câinele în loc să-mi iei o oaie.

* Șeful: – Îți place berea caldă?
Angajatul: – Nu, șefu’!
Șeful: – Îți plac femeile transpirate?
Angajatul: – Nu, șefu’!
Șeful: – Bun, atunci îți iei concediu în iarnă!

* – Tată, de câte feluri sunt sânii?, întreabă fiul.
– De trei feluri: sânii de la 20 de ani sunt ca pepenașii, mici și rotunzi. Sânii de la 35-40 sunt ca perele, atârnă puțin, dar încă mai merg, iar sânii de la 50 de ani sunt ca cepele.
– De ce?, întrebă mirat fiul.
– Pentru că atunci când îi vezi, te fac să plângi.

* După petrecerea de la nuntă, EL și EA se retrag în camera lor. Oarecum rușinată, ea spune:
– Dragul meu, trebuie să îți mărturisesc un secret: eu nu știu să fac nimic, dar chiar nimic!
– Aaaa! Asta nu e o problemă! Chiar e foarte bine că-i așa! Lasă că-ți explic eu: așează-te pe pat, desfă-ți picioarele și de restul mă ocup eu!
– O, nu, prostuțule!… Amor știu să fac, și încă prea bine! Problema este că nu știu să spăl, să gătesc, să fac curățenie prin casă, nu știu absolut nimic.

* Un cetățean s-a dus la primărie să-și declare veniturile:
– N-am venit că am venit, am venit că n-am venit!

* Astronomii ardeleni au stabilit de ce lumina unei stele face mii de ani până la noi: nu se grăbește. Fotonii sunt particule în toată firea, ar putea străbate mii de ani lumină într-o clipită, dar își spun și ei: „no, de ce atâta grabă?”

* – Ți-e dor de mine?
– Da, mereu…
– Și de ce nu-mi spui?
– Îmi place să-mi fie dor.

* Aseară, m-a întrebat iubita mea dacă vreau să facem sex în trei.
A fost modul ei de a-mi spune că e gravidă.

* Zice-se că în perioada războiului rece, la o întâlnire dintre președintele Rusiei și Cancelarul Germaniei, aceștia s-au amuzat aducând o clarvăzătoare să le prezică viitorul națiunilor fiecăruia. I-a ghicit prima dată rusului:
– Aoleu, văd puzderie de capitale: Moscova, Chișinău, Kiev, Minsk, Vilnius, Tașkent, Erevan și altele de nu mai încap în globul de cristal; vai, țara asta va fi praf!
Zâmbetul rusului îngheață. Germanul o întreabă repede pe ghicitoare:
– În Germania câte capitale vezi?
Se uită ghicitoarea, se uită și ghicește destul de greu.
-… Una singură, Berlin!
– Of, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Dar de ce ai ghicit așa greu?
– Păi, era scris în arabă!

* În stația de autobuz unui preot i se fură portofelul.
Singurul care vede faza e un bețiv.
Apropiindu-se de preot, îi spune:
– Batman, m-ai dezamăgit!

* Soția primarului se duce la baia publică. Cabinele fiind ocupate, ea așteaptă să-i vină rândul. La un moment dat, apare o prostituată locală, căreia i se face imediat loc. Mânioasă, primărița se plânge șefului. Acesta, ridicând din umeri, răspunde:
– Vă rog să fiți înțelegătoare! Pe dumneavoastră vă așteaptă numai stimabilul nostru primar, pe ea, tot orașul…

Copilul mării (2): Băiatul cu ochi mov

Plaja de la Vadu, un loc mai puțin vizitat de turiști, dar liniștit și plăcut pentru cei care vin pregătiți cu tot ce au nevoie într-o zi de distracție estivală. Puține familii se încumetă să străbată drumul de țară pentru a ajunge pe nisipul fin, spălat conștiincios de valurile răcoroase ale Mării Negre. Livia și cei doi copii ai ei erau printre cei care și-au întins azi cearceafurile, încă de la primele raze mai serioase ale soarelui de iunie. În dreapta lor se etala un cuplu de pensionari, iar în stânga, o pereche de tineri îndrăgostiți ce se căzneau să pună pe apă o barcă gonflabilă, adusă probabil cu mari eforturi. Strădania lor era un deliciu pentru privitori, dar mai ales pentru Sebi și Lavinia, ce chicoteau în timp ce-și ajutau mama la despachetat.

Simțeau o mare nerăbdare să fie botezați de apa sărată, așa că n-au avut timp decât pentru o mică gustare, după care s-au aruncat în îmbrățișarea revigorantă a valurilor. Nu se știe cât au auzit din sfaturile pe care le striga Livia:

– Sebi, ai grijă de Lavi, că încă nu știe bine să înoate! Nu vă despărțiți unul de altul și nu vă depărtați de mal! Nu stați prea mult, apa încă-i rece!

Dar adolescentul de paisprezece ani era prea entuziasmat de provocările mării, în timp ce fata, cu patru ani mai mică, se înfiora la mediul rece cu care trebuia să se obișnuiască. Primul, după ce făcu un număr consistent de tumbe și scufundări, se apropie de barca tinerilor, cu intenția vădită de a le da o mână de ajutor. În acest timp, copila se străduia să se obișnuiască cu ritmul impus de valuri, înaintând încet către o stâncă ce se ițea din apă, la o distanță tocmai potrivită pentru un popas. Din apropiere, ceea ce părea doar un pietroi scăpat de zei în apă, se dovedi o insuliță cu mai multe grote pe dedesubt, iar deasupra având porțiuni întinse de mușchi verde și moale, ca o pătură ce te îmbia să te întinzi. Era locul ideal, pe care fata îl revendică ca pe o descoperire importantă în vederea explorărilor viitoare. Toate acestea și le spuse după ce găsi partea cea mai ușoară pentru escaladare, precum și locul cel mai indicat în a scruta depărtările.

O vedea pe mamă cum îi face cu mâna, după ce, cu siguranță, o urmărise cu inima strânsă cum escaladase stânca. Îl vedea pe Sebi împingând în larg barca tânărului cuplu. De asemenea, putea să-i vadă pe cei doi pensionari, cum se dau reciproc cu soluție pe corp. Un clipocit abia perceptibil, ce venea din spate, îi atrase însă atenția. Se întoarse și încercă să ghicească locul în care se produsese. Vedea o undă ușoară apropiindu-se de insulița ei, dar nu putea să-și dea seama ce ar fi generat-o. O fi vreun pește mai mărișor sau poate chiar un delfin? Se ridică în picioare, pentru a observa cât mai mult fenomenul, înainte de a se pierde sub stâncă. Probabil că intrase într-una din deschizăturile pe care se temuse să le exploreze, deocamdată. Acum avea un motiv în plus.

Coborî pe același traseu, încercând să nu uite locul în care se pierduse unda, apoi înotă până la o intrare destul de înfricoșătoare pentru ea. Curiozitatea vârstei era mai mare decât frica, așa că nu pregetă să intre în întuneric. Apa nu era adâncă, dar cu siguranță era mai rece. După ce-și obișnui ochii cu întunericul, începu să exploreze fiecare cotlon, în speranța ocaziei de a mângâia pielea fină a unui delfin. Pe măsură ce înainta, nu se mai putea ajuta de vedere, astfel că mergea doar pe pipăite. Locul era tot mai strâmt și tocmai se gândea să se întoarcă, când ceva zvâcni în apropiere și se strecură pe dedesubt, atingându-i picioarele. Imediat se întoarse și Lavinia, pornind în urmărirea vietății. Firește că nu a ajuns-o, iar asta a necăjit-o tare când a ieșit la lumină.

Stătea mirată și analiza în gândul ei acea atingere care-i provoca și acum furnicături. Parcă nu era delfin sau vreun pește, parcă simțise niște brațe ce-și făcuseră loc de trecere. Să fi fost o caracatiță? Dar oare sunt caracatițe în Marea Neagră? Privirea ei dezamăgită urmărea calea pe care bănuia că s-a îndepărtat viețuitoarea, regretând șansa pe care a pierdut-o. Nu-i venea să creadă când văzu acea undă întorcându-se și dându-i ocol. Oare o va ataca? Iarăși curiozitatea învinse teama, iar fata rămase pe loc, gândind cu glas tare:

– Hai, arată-te! Hai că nu-ți fac nimic…

Îndemnul ei chiar a avut efect, și deasupra apei își făcu apariția, încet, un cap de băiat, după părerea ei. Totuși, nu era sigură, după capul acoperit cu o cască protectoare, un zâmbet stingher și niște ochi mov, cum nu mai văzuse în viața ei. Nu putea să-și explice de unde o fi răsărit, doar nu-l văzuse pe plajă. Și cum a putut sta atâta vreme sub apă? Îi zâmbi și ea, încercând să se apropie. Băiatul, însă, dorea să păstreze distanța, astfel că se îndepărta la fiecare intenție de acest fel.

– Ești de pe aici? Cum îți spune?, încercă Lavi să-l cunoască.

Dar omulețul zâmbi mai larg, după care se scufundă definitiv, dispărând în larg, odată cu unda lui. Numai fata îl văzuse, stânca fiind un paravan bun între ei și ceilalți turiști. Ăsta era un imbold suficient pentru a-l căuta și în zilele următoare.

Cuplurile adevărate sunt cele care nu se văd pe Facebook

Vrei de fapt să îi convingi pe alții de ceea ce ai tu nevoie să crezi

Atunci când îți afișezi relația, sentimentele, glumele, hobby-urile și activitățile pe internet vrei ca de fapt să vadă alții ceva în lumina în care vrei tu să vezi lucrurile. De fapt ai nevoie să îți creezi la nivel vizual, pentru tine și pentru ochii celorlalți, o imagine care nu coincide neapărat cu realitatea. În clipa în care apare o poză cu cina voastră romantică, nu se vede că v-ați certat înainte de a trece de felul întâi, dar tu știi că ai avut o seară specială, pentru că alegi să te uiți la poza respectivă și la cine ți-a dat like pe ea. Nu mai căuta validările celorlalți.

Aceia care postează des au predispoziții spre narcisism și chiar psihoze

Diverse studii pe grupa de vârstă 18-40 arată că predispoziția pentru sau însăși narcisismul și psihopatia sunt corelate cu numărul mare de selfie-uri. Un exces de zel pe social media arată nevoia de a fi aprobați de cei din jur. Popularitatea pe net nu e aceeași ca cea din viața reală!

Când ești fericită, nu stai pe net

Nu-i așa că mai vezi fete prin cafenele care stau non-stop cu ochii în telefon? Parcă îți inspiră compasiune, pentru că intuiești că se simt singure și plictisite. Poate fi adevărat, pentru că oamenii fericiți și mulțumiți nu au nevoie să afișeze asta și de cele mai multe ori nu au timp sau chef să stea să-și arate viața pe net.

Cuplurile care au nevoie de confirmări sunt instabile

Cel mai adesea, pentru a completa diverse lipsuri sau carențe ale relației, partenerii au tendința de a se minți în momentele neplăcute, bazându-se pe amintiri plăcute. E toxic acest mecanism, și conduce la destabilizarea cuplului. Deci pune-ți semne de întrebare dacă vezi că iubitul vrea să strângă like-uri cu poze în care îi place cum arăți.

Cei care vor să își etaleze relația pe net pun presiune pe partener

Pentru că vor să fie siguri că relația lor este cel mai important lucru din viață, anumiți parteneri se laudă efectiv cu armonia romantică pe care o trăiesc. Acesta este un semnal de alarmă și poate anticipa apariția geloziei, a crizelor de atenție sau a obligațiilor și așteptărilor pe care un partener le adresează celuilalt. Nu zice nimeni să nu pui o poză simpatică din când în când, dar amintește-ți că viața reală e mai importantă decât interfața de pe internet, mai ales când vine vorba de tine și de iubitul tău.

Sursa: Graiul Maramureșului

Haiku: Joacă

Din iarba deasă

Se aude chemarea:

Hai cu noi pe câmp!

Luate în vizor

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* O femeie tânără, extrem de atractivă, ia avionul spre casă. În avion, alături de ea ia loc un preot catolic, căruia i se adresează imediat:
– Mă scuzați, părinte, mi-ați putea face un mare serviciu?
– Desigur, copila mea, cu ce te-aș putea ajuta?
– Mi-am cumpărat un depilator electric excelent; am plătit foarte mult pentru el. Depășește cu mult limita de valoare a scutirii de vamă și mă tem că mi-l confiscă. Dar d-voastră, părinte, a-ți putea să-l treceți la vamă ascunzându-l sub sutană.
– Cu adevărat, aș putea să-l trec, dar te previn că niciodată n-am fost în stare să mint.
– Dar d-voastră aveți o față atât de cinstită încât nu vor întreba nimic, spuse tânăra și dădu epilatorul preotului descumpănit.
După aterizare, la vamă:
– Părinte, aveți ceva de vămuit?, întreabă ofițerul vamal.
– Din creștet până la brâu n-am nimic de vămuit, fiule.
– Și sub brâu?
– Păi am ceva magnific, făcut pentru a servi femeilor, da’ nu a fost folosit încă niciodată.
Vameșul râde cu lacrimi:
– În regulă, treceți mai departe! Următorul!

* Vine Bulișor acasă și o întreabă pe maică-sa:
– Mamă, tu cum l-ai cunoscut pe tata?
– Păi… era să mă înec și… m-a salvat!
– Aaaaa, deci de asta nu vrea tata să învăț să înot!

* Un polițist oprește un vitezoman:
– Am simțit că voi da o amendă, de aceea te-am așteptat toată ziua.
– Dar am venit cât de repede am putut…

* Un evreu din Manhattan la volan, învârtindu-se în jurul buildingului unde în 5 minute urma să semneze contractul vieții lui, disperat că nu găsește un loc de parcare. Ridică ochii spre cer și spune:
– Doamne, te rog găsește-mi un loc de parcare, că sâmbătă vin la sinagogă și donez 2-3 mii de $.
Trec 2-3 minute, nimic. Ridică din nou ochii spre cer:
– Doamne, te rog din suflet, fă-mi rost de un loc de parcare, că vin sâmbătă la sinagogă și donez 5-6 mii, 8 mii $, nu mai contează suma, doar ajută-mă cu un loc de parcare.
Moment la care o mașină parcată mai în față iese de pe locul de parcare, omul nostru virează la dreapta, intră în parcare, ridică ochii spre cer și spune:
– Doamne, nu mai e nevoie, mersi frumos, s-a rezolvat.

* Mergea un braconier pe malul lacului, târând pe umeri două știuci imense. Când acolo, în fața sa apar inspectorii de la garda de mediu.
– Ahaa… te-am prins la locul faptei, braconier nenorocit – spune un inspector.
– Oameni buni, n-o să mă credeți, eu știu acești pești încă din copilărie.
– ?1?
– Demult, în urma unei inundații, am găsit doi peștișori, care abia se mai zbăteau. Mi s-a făcut milă, i-am luat acasă, i-am pus într-un borcan și îi hrăneam în fiecare zi, apoi au mai crescut și nu mai încăpeau în borcan și i-am mutat într-o găleată, dar cu timpul au crescut și i-am mutat în cadă, însă peste un timp și asta a devenit prea mică pentru ei, așa că le-am dat drumul în lac și în fiecare zi vin pe malul lacului, șuier, ei ies la suprafață, îi hrănesc, după care le dau drumul înapoi.
Inspectorii, un pic uluiți, dar și emoționați de poveste:
– Ei bine, hai demonstrează-ne.
Se apropie omul de apă, dă drumul la pești, își aprinde o țigară și stă…
– Hai, șuieră omule – spune unul din inspectori.
– Pentru ce?
– Pentru a hrăni știucile.
– Care știuci?!?

* Pe la ora trei dimineața, în dormitorul lui Bulă năvălesc trei vlăjgani și îl smulg din pat, urlând la el:
– Bă, tu ești Bulă?, întrebă unul dintre ei.
– Da, eu sunt…
– Scoate-le!
– Că să scot, păcatele mele?, zise Bulă acoperindu-se mai bine cu pijamaua.
– Aha, nu recunoști! Băieți, ia căutați peste tot!
Pornesc băieții să răscolească casa… Nimic.
– Bă, ia spune! N-ai dansat aseară, la Casa Tineretului, cu una Bubulina?
– Am dansat…
– Și nu i-ai spus tu, în timpul dansului, că ai două diamante cât două testicule?
– Vai de mine, domnule!… Eu i-am spus invers!

Copilul mării (1): Apus

Soarele se înroșea tot mai tare, precum un fecior timid care tocmai a terminat primul dans cu iubita, iar acum trebuie să se retragă pentru a-și înăbuși emoțiile. Aluneca în jos la orizont, lipsindu-se de coroana strălucitoare și permițând ochilor pământești să-i vadă fața mai blândă. Marea parcă păstra un moment de reculegere înainte de a primi astrul încins în pântecul ei răcoros. Era o tăcere sacră și un spectacol unic, pe care familia de pe iaht îl savura cu nesaț și recunoștință, de parcă ar fi fost primul asfințit pe care-l vedeau. Nu-și închipuiseră că poate fi atât de frumos, deși ăsta era scopul principal al ieșirii în larg.

Tocmai cumpăraseră ambarcațiunea, iar Nelu era bucuros să-și etaleze virtuțile de marinar în fața nevestei și a micuțului lor. Spectacolul unui apus de soare, văzut de pe iahtul înconjurat de ape, era un motiv suficient să navigheze până ce uscatul s-a pierdut în zare, iar liniștea a devenit pe deplin stăpână. Parcă erau trei statui scăldate de lumina dulce a ultimelor raze, copilul fascinat de globul miraculos, mama ținându-și odorul strâns în brațe și tatăl îmbrățișându-și femeia pe după umăr. Sublim! Acesta a fost cuvântul care le-a venit pe buze amândurora, după ce ultima lucire se pierdu sub apă. Acum puteau să se întoarcă la mal, înainte de a se întuneca de tot.

O firavă adiere de vânt îl convinse pe Nelu să nu mai pornească motorul, preferând să ridice vela și să savureze în continuare liniștea. Adierea își amplifică puterea și vasul prindea viteză. Privirile lor așteptau acum să distingă uscatul, iar apoi locul de unde au plecat. Doar că altceva le-a atras atenția, tocmai când au văzut primele semne ale plajei. O pâlnie uriașă și jucăușă se plimba pe mal, dansând de una singură și schimbându-și mereu direcția.

– Mami, uite!, exclamă entuziasmat băiețelul, arătând cu degetul. Ce-i ăla?

Era o tornadă, încă un fenomen spectaculos pe care nu l-au mai admirat niciodată atât de aproape. Priveau fascinați la demonstrația de forță a vântului, uitând pentru un timp de pericolul ce-l reprezintă pentru cei de acolo, cu atât mai puțin în ceea ce-i privea pe ei.

De parcă tornada s-ar fi plictisit de teren, își schimbă complet planul și porni pe mare. Apa prinse viață și se ridică la zeci de metri înălțime, precum niște fântâni arteziene uriașe.O altă reprezentație uimitoare, primită cu aceleași exclamații de uimire. Se părea că pâlnia absorbantă o să dispară curând în larg, însă, deodată, își schimbă iar cursul de parcă văzuse un nou obiectiv de joacă: mica ambarcațiune. Admirația din privirile celor trei curioși se transformă instantaneu în groază. Nelu se grăbi să pornească motorul, pentru a fugi din calea pericolului, în timp ce femeia speriată se precipită spre adăpost cu copilul în brațe. Doar că niciunul nu-și atinse ținta.

Vârtejul ajunse repede în preajmă și balansă puternic vasul plutitor, de parcă ar fi vrut să-i încerce greutatea. Îi dădu un ocol de aproape, timp în care îl stropi din belșug cu valuri și picături mari, culese din preajmă. Strigătele oamenilor – care se țineau unul de altul, precum și de orice alt lucru bine fixat – nu se auzeau, fiind înghițite și ele de același tolcer însetat. Iar lacrimile copilului și a femeii nici nu se puteau vedea, marea având grijă să le spele imediat. Nelu se ținea cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă apucase brațul nevestei care, la rândul ei, reușea încă să-și țină odorul la piept. Erau clipe lungi de agonie, în care doar speranța că se vor termina din moment în moment, îi făcea să reziste.

Însă n-a fost să fie, pentru că tornada a intrat de la tribord, ridicându-i în aer ca pe o coajă de nucă. Catargul s-a frânt precum un pai și l-a lovit în cap pe Nelu. Mâinile s-au desprins involuntar și trupurile s-au împrăștiat în două părți, iar apoi în trei. După câteva rotații prin aer, ambarcațiunea a fost azvârlită deoparte, ca o jucărie ce nu mai prezenta interes. Era stricată de un copil curios și alintat, care își găsea plăcerea în a distruge și abandona tot ce-i pica la îndemână. Acum, că și-a satisfăcut poftele, nu mai avea rost să zăbovească, așa că se pierdu în depărtare, șuierând.

În urma lui… bucăți de lemn, de plastic, de pânză, trupuri inerte… Și din nou liniște deplină. O altfel de liniște: fără suflare, fără admirație, fără speranță, fără iubire. O liniște apăsătoare, ce se așterne după o mare tragedie. Un apus de soare prea scump plătit.