Gândurile o copleșeau, iar instinctul o făcea să apese prea tare pedala de accelerație. Trecea neatentă prin intersecții și depășea pe linia continuă ca și cum mașina poliției ar avea dreptul să încalce orice reguli, deși nu era în misiune și nu avea semnalele pornite. Noroc că mulți dintre ceilalți participanți la trafic erau cam obișnuiți cu stilul de a conduce din partea agenților, încetinind de la sine și trecând cu vederea neregulile, mai mult de frică și mai puțin din respect.
Nici nu-și dădea seama de ce se grăbea, doar acționase în legitimă apărare și n-avea mustrări de conștiință. Totuși, analizând mai profund, și-a dat seama că simțea nevoia de înțelegerea cuiva, care să-i confirme că nu a greșit, nu a încălcat legea și nici etica profesională. Poate doar puțin…, însă spera că motivele sunt întemeiate, nu din cauza emoțiilor, ci a circumstanțelor. Polițistul nu avea voie să acționeze sub impulsul emoțiilor, trebuia să-și mențină mereu sângele rece și să aleagă cea mai bună soluție de fiecare dată. Chiar și când e viața lui în pericol. Însă ea nu era un Robocop fără inimă și fără teamă, ci un om cu emoții firești și reacții care nu pot fi întotdeauna cele mai indicate. Niciun manual nu te poate pregăti pentru toate modalitățile în care s-ar putea să-ți fie amenințată viața și, evident, modul concret în care trebuie să te comporți. Oricum, oamenii sunt diferiți și fiecare răspunde altfel atunci când secundele de viață îi sunt numărate și trebuie să ia decizii rapide. I-a fost frică de moarte și această amenințare a împins-o la unele decizii anormale, începând cu minciuna că are telefonul pornit pe înregistrare. O încercare disperată de a-și speria agresorul, care n-a ținut și a trebuit să găsească rapid o altă cale.
Cu astfel de frământări a ajuns Delia în curtea secției de poliție, pustie la acea oră de amiază. Un motiv de mulțumire că nu trebuia să dea ochii cu ceilalți colegi, mereu curioși și sarcastici în expresii. Marele Mic era și el singur în birou, iar intrarea tinerei agente l-a întrerupt dintr-un ”dolce far niente” pe care și-l permitea în această perioadă a zilei. De aici și mormăitul nedefinit cu care a răspuns la bătaia în ușă, iar apoi nemulțumirea vădită să o vadă.
– Parcă trebuia să fiți în…, și se uită printre hârtiile împrăștiate din fața lui.
– … Mara, îl completă Delia, surescitată. Acolo unde m-ați trimis tocmai cu Cosmin, nu știu din ce cauză.
– Hooo…, că tu ai cerut să-l însoțești în această investigație. Mi-a spus-o clar colegul tău.
– Iar dumneavoastră ați luat-o de bună, continuă în același ton tânăra, luând loc pe scaunul din față și încercând să-și potolească bătăile inimii.
– Și de ce n-aș face-o?, se miră comisarul. Se întâmplă ceva între voi, iar eu nu știu? V-ați certat și de aceea vii singură la raport?
– Credeam că șeful ar trebui să știe sau să miroasă astfel de conflicte, dar se dovedește încă o dată că el află ultimul, veni un răspuns, ceva mai calm, dar cu amărăciune. Poate ar fi trebuit să mă descarc în fața dumneavoastră, înainte de a se ajunge atât de departe. Sau ar fi fost mai rău și m-ați fi privit ca pe o pârâcioasă care vrea să-și denigreze colegii.
– Ce tot spui acolo?, că m-ai pierdut, se arătă intrigat Marele Mic. Pe cine să pârăști și cu ce?
– Pe Cosmin, firește. Există dovezi că el l-a omorât pe Tivi și i-a înscenat totul celui pe care l-ați arestat. Știți că mâine se judecă acest caz, iar adevăratul vinovat va fi pus sub acuzație și poate încătușat pe loc.
– Cosmin?!, se auzi uluirea din vocea comisarului. Tu îți dai seama ce acuzații grave faci? Fiul lui nea Matei, doi polițiști eroi și premiați de atâtea ori! Acuzați de un boboc care de-abia a ieșit din biroul pe care-l detesta. Probabil că ți-ai pierdut mințile. Unde-i el, acum?
– Cred că-i în drum spre spital, după ce l-am înțepat cu cuțitul lui. Cuțit cu care sunt sigur că a fost tăiat și colegul meu.
Cu aceste afirmații, Delia așeză pe masă o punguliță în care era șișul cu pricina. Bărbatul aruncă o privire fugară pe obiect, fiind prea contrariat de cele auzite. Nu se știe cât a reținut din incidentul povestit ulterior de tânără, însă, pe când se pregătea să-i răspundă, se auzi sunetul telefonului de serviciu. Ridică nervos receptorul și ceea ce auzi îi ridică și mai mult tensiunea.
– Scuzele mele, dar o să lămurim cumva chestiunea și vă vom anunța, a răspuns el, înainte de a închide.
Apoi, se adresă Deliei, cu toată stăpânirea de sine pe care și-o putea impune:
– Ambulanța nu l-a găsit pe Cosmin la locul în care ai trimis-o. O să mergi cu un echipaj și o să arăți unde ți-ai abandonat colegul după ce l-ai ”înțepat”. Dacă ai fi fost de bună credință, l-ai fi luat în mașină, ducându-l urgent la spital.
– Dar…
– Nu există niciun ”dar” în asemenea situații! De fapt, nu există astfel de situații decât în mintea bolnavă a unora ca tine. Niciun polițist nu-și taie și abandonează colegii, cel puțin în secția mea. Te rog să lași arma și insigna pe masă, iar din acest moment să te consideri arestată. Vedem noi sub ce acuzație, după ce veniți cu Cosmin. Roagă-te să-l găsești viu, altfel nici viața ta nu mai are vreun rost.
