Terasa cea mare a castelului era locul preferat de relaxare pentru Montezuma și Pablo, înainte de apusul soarelui. Amplasată la nivelul cel mai înalt, punctul acela de observație oferea o perspectivă amplă, nu numai asupra domeniului împrejmuit, ci și al hăului de dincolo de ziduri și apoi a câmpiei ce se întindea departe în zare. Uneori, mărețul suveran își aducea acolo invitații privilegiați, împrumutându-le binoclul personal pentru a-i impresiona cu dotările moderne pe care le adusese clădirii în domeniul securității, în primul rând. Într-adevăr, oaspeții erau frapați de măreția și diversitatea grădinii, de opulența ce emana la fiecare pas și de felul în care se combina vechiul cu noul, structuri ce se doreau medievale cu aparaturi și sisteme din cele mai futuriste. O încercare care nu părea întotdeauna reușită, mai ales pentru cunoscători, dar nimeni nu avea curajul să vină cu critici.
De data aceasta, cei doi stăteau la câte un pahar dintr-un cocteil rece, potrivit pentru o seară călduroasă și o discuție relaxantă. Soarele se colora tot mai intens în roșu, apropiindu-se de momentul în care va părăsi cerul senin, lăsându-l în stăpânirea stelelor. Cam aceasta era și observația făcută de Montezuma, în timp ce sorbea alene din lichidul bicolor. Pablo îi urmă exemplul în această privință, doar că nu-i împărtăși mulțumirea:
– Trebuie să știți că Nino se apropie de noi, rosti el cu privirea pierdută spre orizont.
– Nino?! Mi-ai spus că a murit, reacționă nervos suveranul.
– L-am simțit ca mort, dar acum îl simt foarte viu și tot mai profund.
– Mă dezamăgești, Pablo. Fă ceva, acționează cumva. Băiatul acela mă calcă pe nervi.
– Cipul nu răspunde, deci nu ne rămâne decât să-l înfruntăm.
Montezuma reacționă violent, trântind paharul pe jos și transformându-l în cioburi.
– Pe toți zeii! Uite ce mă mizerie mă obligi să fac. N-are decât să vină, ca să termin o dată pentru totdeauna cu el. Am cea mai bine păzită cetate, cei mai buni ochitori, cele mai bune sisteme de apărare. În plus, te am pe tine, Pablo. Ce poate face un copil în fața unor forțe atât de mari, cu toată puterea lui? Putere la care tot eu mi-am adus contribuția cea mai mare!, țipă din nou omul cel mic de statură.
– Nu ar fi greu de învins, doar că nu vine singur, ținu să complecteze preotul, de sub gluga lui încăpătoare.
– Cine mai e cu el? Prietenele lui din România? Le spulber fără nicio problemă, rosti cu emfază suveranul.
– Nu cine, ci ce. E vorba de o furtună mare, de care mă tem că nu e străin.
– Furtună pe o vreme atât de frumoasă? Ești sigur?
– Aproape sigur. Vedeți norul acela mic, din care parcă ies fulgere? De fapt, fulgerele nu ies, ci intră în el și-i dau proprietatea de a atrage toți vaporii de apă pe o rază foarte mare. Nino ne trimite un adevărat uragan înainte de a-și face apariția.
Montezuma privi cu atenție în direcția arătată, se gândi puțin, după care făcu din mână a lehamite:
– Nici-un uragan nu-mi poate afecta castelul. E făcut din ziduri groase și trainice, avem paratrăsnete din cele mai eficiente și generatoare care pot porni în câteva secunde, dacă se impune. Dar mai presus de toate, avem cei mai puternici zei de partea noastră. Ei ne vor ajuta să trecem cu bine de furtună și apoi să-l pedepsim crunt pe acest păgân fără minte și recunoștință. Voi da ordine ca toți paznicii să fie la posturi și să tragă imediat când văd vreo mișcare în fața zidurilor.
Suveranul vru să plece, dar își dădu seama de mizeria din jurul lui. Apăsă butonul de chemare a valetului, care apăru în câteva secunde și culese cioburile, uscând imediat și gresia afectată.
Rămas singur, Pablo măsura din ochi dimensiunea tot mai mare a porțiunii de cer care se întuneca. Nu mai văzuse demult un asemenea fenomen, cu o concentrare rapidă și o viteză de deplasare înfricoșătoare. Toate simțurile lui, atât de ascuțite, îi erau inundate de această manifestare grandioasă și înspăimântătoare totodată. Vedea cum întunericul cuprinde tot mai mult pământul, auzea tunetele tot mai puternice, la intervale din ce în ce mai scurte, simțea mirosul aerului umed și răcoritor până în măduva oaselor, iar prin gluga-i largă intrau, cu o frenezie crescândă, rafale de vânt amenințătoare, care i-ar fi înghețat sângele în vine oricărui muritor de rând. Doar că el nu era un om de rând și nu avea cum să se teamă, decât de zeii lui. Iar aceștia erau mai presus de nori, peste această furtună stârnită de mânia unui copil supărat că lumea nu-i cum vrea el. Un copil mai altfel, dar tot un copil, căruia i se cuvenea o lecție. El o să i-o dea de data asta, așa cum se cuvine, pentru că are puterea necesară, pentru că zeii i-o cer și pentru că doar maturii trebuie să conducă o planetă, iar el, Pablo, reprezentatul zeilor și trimisul zeiței Cuatlicue, este cel mai îndreptățit s-o facă. Astfel gândea preotul, când primul trăsnet se abătu asupra castelului, lăsându-l fără curent.
