*
continuare
Dimineață, intrarea Spitalului Județean din Constanța era plină de polițiști, jandarmi și chiar o unitate de intervenție antiteroriste. Vizitatorii erau opriți să intre, bolnavii erau împiedicați să iasă din secții, iar urgențele erau redirecționate spre alte puncte de primire, fără să li se ofere vreo explicație. Ce se întâmplase? Doar cei adunați în biroul directorului știau câte ceva, dar nici ei nu erau pe deplin lămuriți.
Poliția primise un apel pe la ora opt, în care se cerea întăriri în vederea imobilizării unui individ care pătrunsese cu forța în incinta instituției și se baricadase într-un salon de la parter. La fața locului s-a deplasat un echipaj compus din doi agenți, dar relatările martorilor arătau că e vorba de un act terorist, cu luare de ostatici și amenințări la adresa personalului. Astfel că au început să vină alte mașini cu trupe, iar aripa în care se găsea agresorul a fost blocată de agenți înarmați. Între timp, se constituise o celulă de criză formată din medicii conduși de dr. prof. Antonescu, care ținea locul doamnei dr. Abramovici, aflată în concediu de odihnă. În biroul încăpător se mai aflau jurnalistul Costeniuc, familia polițistului Eugen și portarul care fusese bruscat de individ. Pe ei i-a găsit comisarul Butnaru, însărcinat să conducă acțiunea.
– Să înțeleg că dumneavoastră îmi puteți da mai multe informații, se adresă acesta lui Antonescu. Ce dorește omul ăsta, câți ostatici are și cu ce e înarmat?
– E o poveste lungă, domnule comisar, oftă medicul. În primul rând, nu cred că e vorba de un om.
– Cum adică? Acum sunt mai mulți?!
– Nuuu… nu. Din cele ce mi-a spus angajatul nostru, și îl arătă pe portar, agresorul nu pare ființă umană, ci mai degrabă un mutant înfricoșător, cu o statură masivă și o putere ieșită din comun. Altfel nu ar fi reușit să treacă de pază. Cred că aceste aspecte le poate confirma și asistenta noastră, Maia, care e ostatică, dar păstrează legătura telefonică cu noi. Mai e un pacient… un copil bolnav pe care trebuie să-l trimitem azi la București. Mă tem pentru siguranța lor, într-o astfel de companie.
– Un mutant zici? Cum arată?, se arătă Butnaru interesat.
– Păi… e cam fără piele pe față… din cât am apucat să-l văd, răspunse namila de portar. Și corpul îi e tare ca piatra, că era să-mi rup mâna cu care l-am lovit. Colegul care mi-a sărit în ajutor a ajuns în ghips.
– Nu se poate! El o fi oare? Ia să-mi spui dumneata, domnule Ghiță, dacă e vorba de creatura ce mi-a făcut probleme acu’ vreo zece ani. Presupun că nu degeaba ți-ai băgat iar nasul.
Costeniuc își scărpină nasul încovoiat, apoi barba ascuțită, după care binevoi să zică:
– El o fi, comisare… Dar, din câte am aflat, nu vrea decât să-l elibereze pe băiat. Fără apa mării se stinge încet…
– Extraordinar! Așa e, doctore?, se întorse Butnaru către Antonescu.
– Nu știu cine sau ce e creatura despre care vorbiți, dar băiatul nu are părinți, deci statul, prin instituțiile lui, trebuie să se ocupe de el. E foarte bolnav și numai specialiștii în medicină îi pot pune un diagnostic, iar apoi să-l vindece.
– Înțeleg că prietenul dumitale vrea să-l răpească pe băiat, reveni comisarul la jurnalist.
– Dimpotrivă, vrea să-l elibereze. Iar pentru ca domnul doctor să nu rămână fără cobai, vrea să se ofere în locul copilului. Zice că ar fi chiar mai multe de văzut la el.
– E o propunere convenabilă, domnule doctor?, se interesă Butnaru.
– Desigur n-ar fi deloc rău pentru știință, dar și mai bine ar fi dacă i-am păstra pe amândoi. După cum am arătat, băiatul nu poate trăi singur.
– Interesul meu e să înăbuș cât mai repede și pașnic conflictul. Trebuie, așadar, să negociem cu agresorul până îl imobilizăm. Promite-i că faci cum îți spune, să-i dea drumul băiatulului și să se predea.
– Nu cred că va merge, interveni Ghiță. Mi s-a spus să-l duc pe Marin – așa îl cheamă pe copil – până la malul mării. Și numai după ce mă asigur că e liber, să-l sun pe mobilul asistentei.
– Te pot acuza de complicitate, omule!, se răsti comisarul.
– Poți să faci ce vrei, dar înainte de toate trebuie să rezolvăm problema.
– Nu-s de acord!, se revoltă doctorul Antonescu. De ce nu intrați peste el, doar aveți oameni echipați pentru asta? Nu dăm pasărea din mână, pe cea de pe gard…
– Așa e, doctore? Totul se reduce la o pasăre, la un proverb?, îl înfruntă Costeniuc. Dar nu ne gândim că sunt oameni? Sau nu mai sunt… decât obiecte de studiu?
– Terminați cu polemicile, că decizia o iau eu, interveni din nou comisarul. Vom face cum ni s-a cerut, până punem mâna pe creatură. Vreau s-o văd cu ochii mei, că de mult visez la clipa asta! Dar cine-i fetița asta, Eugen?, se interesă Butnaru.
– Să trăiți, dom’ comisar! E fiica mea. Ea l-a cunoscut prima pe băiatul acela ciudat, cu care s-a împrietenit. Vrea să-și ia adio de la el.
– Bine, bine… Pregătiți o ambulanță și sunați-l pe individ pentru preluare. Hai, că suntem într-un spital, și oamenii așteaptă ca instituția să funcționeze!
