continuare
Copila ar fi vrut să răspundă cu entuziasm bucuriei pe care o percepea din partea celor din jur, dar emoția o gâtuia, blocându-i orice cuvânt sau măcar sunet pe care dorea cu ardoare să-l scoată. Acea exteriorizare trebuia să se manifeste cumva, pentru că altfel s-ar fi sufocat, iar singurul mod posibil se dovedi a fi prin lacrimi. Din ochiul ei adânc și limpede începură să se reverse picături mari de necuvinte, un izvor pe care îl ținuse sub control atâția ani de zile. Plângea profund și tăcut, nodul din gât împiedicând suspinele să-i însoțească revărsarea emoțiilor și să sublinieze intensitatea lor.
Doamna Popan, surprinsă la început, își reveni încet și întinse mâinile către fetița zbuciumată, îmbiind-o să se cuibărească în brațele ei largi și primitoare. Poligraf acceptă imediat invitația și simți parcă pentru prima oară căldura unei îmbrățișări de mamă, siguranța unui umăr pe care să-și aștearnă capul, precum și mângâierea blândă a unei mâini drăgăstoase. La rândul ei, Violeta închise ochii și își imagină că strânge la piept – deodată cu acea ființă oropsită – trupul firav și mult visat al fiicei sale îndepărtate. Se spune că tristețea și lacrimile amare își găsesc un bun remediu prin alinarea altor suflete îndurerate, iar femeia realiză atunci că trebuie să fie puternică pentru acel suflet.
O lăsă să se descarce, strecurând cuvinte de încurajare și înțelegere, în timp ce Stanca, Bogdan, Nelu și Anița respectau în tăcere această manifestare înduioșătoare. Au fost nevoie de multe minute până când lacrimile și-au redus din debit, iar glasul copilei a scăpat încet din blocaj. Primele ei cuvinte s-au auzit repetat, tot mai clare și rugătoare:
– Nu mai pot să merg acolo… Nu mă trimiteți iarăși…
– Nimeni nu te obligă să te întorci, orice ar fi, draga mea, o asigură cu blândețe și hotărâre Violeta. O vom găsi noi pe Lena, nicio grijă.
Anița se arătă, totuși, contrariată, în timp ce și vocile celorlalți începeau să se facă auzite.
– Fii tare și curajoasă, așa cum ai fost și până acum, o îndemnă bătrâna. Avem nevoie de tine, să ne arăți locurile unde ați fost închise.
– Fata rămâne cu mine, să fie clar!, ripostă cu fermitate doamna Popan.
Era limpede pentru toți că în fruntea echipei de salvare se profila ea ca șefă. De parcă fetița din brațele ei îi absorbise temerile și slăbiciunea, dându-i în schimb tărie și autoritate.
– Nici eu nu voi merge, decât atunci când prezența mea va fi necesară și solicitată de voi. Faceți neîntârziat un plan bun și nu vă mai contraziceți în fiecare zi.
Aceste cuvinte le erau adresate profesorului Bogdan și Stancăi, cunoscute fiind opiniile lor diferite în ce privește modul de intervenție.
– Atunci, e clar. Mergem cu Anița la ultima locație cunoscută și adunăm informații, căută să se impună jurnalista.
– Informațiile fără putere nu valorează aproape nimic, răspunse profesorul cu aceeași convingere. Ce o să ne facem în fața paznicilor înarmați, care ne vor fugări ca pe niște câini vagabonzi?
– Vom cere ajutorul mass-mediei, a opiniei publice, răspunse Stanca.
– Ai mai încercat de câteva ori, fără rezultat, o contră proaspătul ei prieten. Avem nevoie de băieții noștri.
– Ia mai încetați odată cu cearta asta, interveni în cele din urmă domnul Popan. Eu zic că puteți ajunge la un compromis.
– Și care ar fi acesta?, întrebară aproape deodată cei doi.
Privirile li se întâlniră pe rând, căutând pe cineva care poate să dea o soluție acceptabilă pentru ambele părți. Tot Violeta veni cu propunerea ideală:
– Simplu: profesorul Bogdan merge să-și caute elevii pierduți, oriunde or fi ei acum. Cine vrea, să-l însoțească, iar cine nu, să plece cu Stanca. Astfel, acționăm pe două fronturi, iar eu cu Poligraf vom fi centrul de legătură între voi.
Tăcerea care urmă era un semn că nimeni nu avea argumente obiective pentru a combate această strategie, deși altfel de motive existau în mintea celor doi lideri. Nu crezuseră că părerile diferite vor duce la o despărțire, ce putea fi temporară, de lungă durată sau, în cel mai rău caz, definitivă. Tocmai când începuseră să se cunoască mai bine, să-și facă planuri de viitor în care se vedeau împreună. Dar acum nu puteau da înapoi, ideea fiind promițătoare, iar orgoliile lor satisfăcute.
– Cu toată compasiunea pentru Poligraf, am avea nevoie să ne spună tot ce știe despre locurile și oamenii pe care i-a întâlnit, interveni jurnalista. Știu că-i e greu să-și amintească acea perioadă, dar orice detaliu ne poate fi de folos. Anița ne poate vorbi despre partea exterioară, dar copila a fost în apropierea Lenei, în mijlocul acțiunii și între oamenii direct implicați.
Doamna Popan o mângâia în continuare pe copilă, căutând să-i înțeleagă din priviri starea de spirit. Probabil că a reușit, din moment ce a răspuns cu calm și căldură în voce:
– Lăsați-ne împreună o vreme și sunt sigură că-mi va povesti tot ce e de știut pentru voi și pentru mine. Credeți că eu nu sunt curioasă să aflu cât mai multe despre Lena? Dar trebuie să înțelegem că fata asta a suferit mult, e obosită și timorată. Să-i oferim tot ce putem pentru a-și reveni, iar apoi să sperăm că se va simți în stare să vorbească.
:quality(80)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2013/08/femeie_vise.jpg)
