Părinții mei au făcut doar câte patru clase, cât să poată scrie, citi și socoti banii, zilele, anii. Se vedea, însă, că mama a fost mai bună la învățătură, din moment ce doar ea mi-a scris și trimis rândurile pe care le așteptam cu mare nerăbdare în internat. Și tot ea era cea care aduna și împărțea bugetul mic al familiei, ținut cu sfințenie într-o cutie de pantofi care era așezată pe raftul cel mai de sus al dulapului. Ca să nu ajungă copiii, respectiv eu și soră-mea, la ei. Adesea – de obicei în zilele de chenzină sau înaintea unor cheltuieli mai mari – luau cutia, scoteau bancnotele, și mama le număra în fața tatei, explicându-i pentru ce e planificată fiecare sumă. Eu îi priveam curios și puteam descifra pe chipurile lor dacă ne ajung banii sau urmează o perioadă de recesiune în familia noastră. La sfârșit, tot ”contabila” casei era cea care-i așeza la loc cu sfințenie și îi punea de unde i-a luat, ca pe o comoară vitală. Deși avea școală puțină, ca multă lume din acele timpuri, mama era convinsă că numai prin învățătură ne puteam realiza și să ajungem ”domni”, așa cum nu au ajuns ei să fie. Aveau amândoi părinții un respect pentru oamenii cu carte, cum ar fi învățătorul, profesorul, popa, doctorul și, nu în ultimul rând, primarul localității.
Acestea fiind spuse, poate veți înțelege cât de mare le-a fost surpriza când li s-a comunicat că tata e așteptat ”în audiență” la domnul primar Moldovan. Mai trecuse părintele meu pe la primărie, dar numai pe la secretariat, pentru niște acte absolut esențiale. Pe primar îl știa din văzute și-l recunoștea când trecea grăbit în șareta cea elegantă, fără să-l învrednicească măcar cu o privire. Iar această stare de fapt îl făcea să simtă mari emoții la gândul că se va întâlni față în față cu cel mai important om al localității, chiar în biroul lui. Nici mama nu putea rămâne impasibilă, ba a intrat într-o febră a pregătirii omului ei, din punct de vedere a înfățișării și stării de spirit. A sacrificat toți banii pe care-i aveau pentru alte cumpărături și l-a trimis la tuns, i-a cumpărat o cămașă nouă, o căciulă și o cravată, l-a pus să facă o baie temeinică și i-a curățat bine de tot costumul cu care mergea la biserică. Între toate aceste treburi, nu contenea să-și instruiască bărbatul cum să se comporte și ce să răspundă la întrebările pe care le presupunea. Bănuiau ei că-i vorba de pământul acela de poveste, dar nu puteau să știe precis dacă era de bine sau de rău. Iar imaginația dădea loc la atâtea posibilități, cu întrebări și răspunsuri sucite și răsucite în fel și chip, încât tatei îi provoca dureri de cap. Dar a răbdat scrâșnind din dinți, pentru că nu avea încotro, iar cu femeia nu avea câștig de cauză în nicio ceartă.
A venit ziua și ora când tata a trecut, cu inima trepidând de emoție, pragul anticamerei în care își câștigau existența două secretare tinere, blonde și nespus de atrăgătoare. Erau gemene și amândouă răspundeau la același nume: Scumpi. Dar, pentru ca să nu existe vreo confuzie, uneia i se spunea Scumpi Unu, iar celeilalte, Scumpi Doi. Și tot în acest scop, una era îmbrăcată într-o rochie roșie și suficient de sumară pentru a i se putea admira dotările naturale, iar cealaltă într-una galbenă, cu aceleași dimensiuni și provocări. În acel moment, Scumpi Unu își împrospăta oja de pe unghiile degetelor fine, în timp ce Scumpi Doi era ocupată cu prepararea cafelei. Privirea celei dintâi l-a măsurat pe tata de la căciulă și până la pantofi, fără să-și întrerupă activitatea meticuloasă.
– Ce dorești, bade?, a întrebat ea cu un deranj vizibil.
– Mi s-a spus că-s așteptat în audiență, a îngăimat cu greu tata, afectat de parfumul îmbătător al domnișoarei.
– Aaa… stai puțin să văd dacă dom’ primar e pregătit să te primească, a răspuns Scumpi Unu, continuând să-și desăvârșească treaba.
Omul s-a conformat, mulțumit că mai are timp să se pregătească sufletește și să le admire cu coada ochiului pe cele două frumuseți. Într-un târziu, blonda și-a examinat în ansamblu munca și, părând satisfăcută, a pus mâna pe telefon, întrebându-l pe șef dacă-i liber pentru vizitator.
– Poți intra, i s-a adresat apoi tatei.
Acesta a simțit un fior mai puternic, dar asta nu l-a împiedicat să-și amintească instrucțiunile primite de acasă. Și-a descoperit printr-un gest mecanic capul, rămânând cu căciula într-o mână, după care și-a făcut curaj să treacă de ușa capitonată. Așa cum s-a așteptat, în spatele unui birou impresionant, îl aștepta un om la fel de maiestos, îmbrăcat într-un costum albastru, completând astfel tricolorul cu secretarele. Primarul nu s-a ridicat, dar toată lumea știa că-i înalt și cu burtă mare, care-i dădea prestanță în fața norodului. Calitate completată din plin de felul lui de a vorbi: aspru față de subalterni și amiabil când se adresa conducătorilor din municipiu.
– Dumneata trebuie să fii… ăla cu pământul…, a încercat el să ghicească, în timp ce-și aprindea o țigară lângă cafeaua proaspăt adusă.
– Petre îmi zice, domnule primar.
– Mă rog, n-are importanță asta, a dat el din mână a lehamite. Mai important e că ai dat de dracu.
Tata își mototolea căciula nouă între palme, încercând să-și amintească dacă avea pregătită vreo expresie pentru această acuzație. Nu, precis că nu se aștepta la asta, deci trebuia să improvizeze.
– Tot de pământul ăla blestemat îi vorba?, întrebă el cu un nod în gât.
– Chiar că e blestemat, omule, se răsti bărbatul de după fumurile de țigară. Ne-ai făcut comuna de rușine cu el. Afacerile dumitale au ajuns la urechile secretarului județean de partid, care mi-a trasat sarcini precise. Pământul acela trebuie să dispară pentru totdeauna și nici să se mai audă de el.
– Păi, eu vi-l dau când ziceți, că oricum nu-l folosesc, încercă tata să se justifice. N-am plantat sau semănat nimic pe el și nici afaceri nu fac. Ba îmi aduce numai necazuri, că trebuie să-l păzesc de cei care vor să ia din el, de parcă ar fi bun la ceva.
O palmă puternică lovi biroul primarului, făcând să trepideze scrumiera de alături. Edilul avea o fire aprigă când găsea omul în fața căruia să și-o etaleze.
– Crezi că primăria are nevoie și de problemele tale, omule? Ce n-ai înțeles din indicația că trebuie să dispară din localitate, din județ, din țară?
– Și cum aș putea să duc la capăt o sarcină ca asta? Că doar nu-s Dumnezeu…
va urma
racoltapetru6 