Suflete abandonate

La acea oră a dimineții, străzile erau pustii și liniștite. La un moment dat, apare un om cu o plasă în mână. Pășea încet și se uita cu atenție în jurul lui. Văzând că  e singur, se apropie de gardul unei case mai înstarite și-și goli plasa. Din ea se rostogoliră două ghemotoace mici de blană, doua pisicuțe tărcate și drăguțe. Apoi,omul nostru s-a întors și a iuțit pasul, făcând cale întoarsă. Cei doi pui, pe care am putea să-i numim Mica și Micu, au rămas derutați, cercetând împrejurimile. Era un loc străin pentru ele și încercau să înțeleagă ce s-a întâmplat. S-au apropiat de gardul din șipci de lemn și au cercetat curtea de dincolo.

Ceva nu era în ordine. S-au cățărat amandoi pâna în vârful scândurilor și au privit mai atent. Unde era curtea în care s-au jucat pâna acum? Unde era mama lor, care îi căuta mereu cu miorlăitul ei drăgăstos? Dar fetița cu care se jucau în fiecare zi? Deodata, un câine mare și gălăgios se năpusti spre gard, lătrând ca un apucat. S-au speriat și au sărit în pomul ce-și întindea crengile peste gard. Urcau cu grijă cât mai sus ascunzându-se printre frunzele dese. Câinele continua să latre către ele pâna a ieșit gazda și l-a mai domolit. Micu și Mica tremurau de frică și pândeau toate mișcările de la sol. Timpul trecea și lumea prindea viață. Din casă a iesit o femeie, iar apoi un copil. A apărut și o pisică, dar nu era mama lor. Din locul unde erau ele, puteau să vadă și alte curți, dar niciuna nu le era cunoscută.

S-a facut amiază și le era foame. Ar fi coborât, dar câinele dădea mereu târcoale scheunând în surdină. Stăteau lipiți unul de celălalt și se gândeau că poate o să apară mama lor să le salveze, să le dea de mâncare și să le spele. Sau poate fetița care le lua în brațe și le dădea câte ceva bun. Ori femeia care le punea în fiecare dimineata lapte într-un vas. Dar nu vedeau pe nimeni și seara se așternea încet. Din când în când moțăiau și visau un ospăț la care luau parte și la care oricât ar fi mâncat, tot nu se săturau. Se trezeau, însă, și simțeau că foamea e mai mare și setea la fel.

Era noapte și trebuiau să facă ceva. Mica a fost prima care a început să coboare, iar Micu a urmat-o, ca de obicei. Câinele era în cușcă și probabil adormise extenuat. Au ajuns la gard și au coborât pe uliță. Liniștea domina împrejurimile și nu se vedea nicio altă vietate care ar fi reprezentat un pericol. Mergeau înainte neștiind ce caută, dar opreau din când în când ascultând cu atenție, apoi porneau din nou. S-au bucurat mult când au găsit apă într-o rigolă și au băut îndelung. Cel puțin nu le mai era sete. Casele se răreau și în cele din urmă au iesit din localitate. Erau obosite și s-au oprit să se odihnească. Dimineața le-a prins dormind sub frunza unui brustur.

Foamea le-a amintit că n-au mâncat de o zi și ar trebui să caute ceva. Au adulmecat zările și au pornit încotro le-a dictat instinctul, prin iarba înaltă și umezită de rouă. În curând, în fața lor s-a așternut un drum neted pe care treceau rapid tot felul de căsuțe cu roți. În timp ce se gândeau dacă ar fi bine să treacă dincolo sau nu, a oprit lângă ele o astfel de căsuță. Din față a coborat un om și s-a dus în spate. A deschis o ușă și a scos un cățeluș, pe care la pus pe marginea drumului, după care a urcat înapoi și a plecat. Cățelușul privea nedumerit la omul care se pierde în zare.

După un timp a început să scheune, cu ochii inlăcrimați. Întelegnd ce s-a petrecut, Mica a ieșit dintre ierburi și s-a apropiat de el. A urmat-o și Micu. Cățelul era de fapt o cățelușă maronie pe care o chema Linda. A avut și ea parte de o casă,de o mamă iubitoare și de un frate. Nu înțelegea cu ce a greșit de le-a pierdut pe toate. Pisicuțele l-au mangaiat și l-au imbărbătat, spunându-i că și ele au pățit la fel, dar nu și-au pierdut speranța. Trebuie să fie și oameni buni! Mica i-a propus să le însoțeascăși au pornit toți trei de-a lungul drumului cel neted.

Soarele era din ce în ce mai arzător și erau silți să facă pauze la umbra câte unui copac umbros. Căsuțe pe roți treceau fără să oprească și Linda se uita cu regret după ele. In zare se vedeau niste case si sperantele lor s-au marit.Poate ca acolo vor avea noroc. Pe când se apropiau de localitate, au auzit un zgomot ciudat urmat de un schelălăit de câine. Curioși, au grăbit pasul și dupa un timp au văzut patrupedul întins pe sosea. Era rănit grav. O căsuță dintr-acelea a trecut peste picioarele dinapoi pe care le-a zdrobit. Se zbătea și lătra îndelung a suferință. În acest timp, alte căsuțe treceau în viteză pe lângă el, mai-mai să-l calce din nou. Mica a înteles iarăși ce trebuie să facă și l-a prins de un picior din față, încercând să-l tragă la marginea drumului. Degeaba însă, câinele nu putea fi clintit. S-a apropiat și Micu să o ajute, prinzându-l de celălalt picior. Tot nimic. S-a prins și Linda ce trebuia să faca și l-a apucat de coadă. Erau flămânzi și slăbiți, dar trăgeau cu toată puterea. Încet, încet, printre căsuțele care treceau, au reușit să-l urnească și apoi să-l aducă la margine.

Câinele rănit îi privea recunoscător și le-a multumit. Numele lui era Rexi și stătea la câteva case mai încolo. Avea prieten un băiat mărișor și țineau mult unul la altul. Probabil că acum îl aștepta acasă, dar el nu mai putea sa se miste. Putea să meargă Linda să-l aducă pâna aici? Aceasta era bucuroasă să fie de ajutor, dar nu știa dacă va reusi. Rexi i-a explicat cum arată casa și băiatul, iar cațelușul a pornit în căutare.

În curtea unei case mari, cu acareturi pe măsura și cu multe animale de hrănit, Ștefănel tocmai dădea la găini când auzi un lătrat insistent de cățel. La început nu i-a dat importanță, dar, după ce a văzut că acel cățel se uita mereu spre el, ca și cum ar vrea ceva, a ieșit la poartă. Se părea că se rătăcise, dar de ce lătra așa la el și de ce o lua pe șosea, tot într-o direcție, parcă așteptându-l să-l urmeze? Oare ce voia? A făcut câțiva pași după el, iar cățelul înainta și el fixându-l cu privirea. Era ciudat, dar s-a hotărât să-i facă jocul.

L-a urmărit peste 200 de metri, când a auzit un latrat cunoscut. Atunci a luat-o la fugă și imediat i-a fost dat să vadă o scenă dureroasă. Pe marginea drumului stătea Rexi, rănit și flancat de două pisicuțe. Din mijlocul șoselei se vedea o dâra sângerie. Deși nu mai văzuse așa ceva, a priceput ce s-a întamplat. Și-a mângâiat prietenul, cu ochii-n lacrimi, la ridicat în brațe și a pornit spre casă. După câțiva metri s-a întors și a văzut că pisicuțele și câțelul stăteau si-l urmăreau cu privirile tematoare. Le-a chemat și pe ele, iar acestea l-au urmat imediat.Era o invitație pe care nu o puteau refuza și pe care o așteptau de când au fost abandonate.

De cum au intrat în curte, au simțit că e un loc binecuvântat, un loc pe care l-ar putea numi acasă. Le-a fost oferit un vas mare cu lapte și au mâncat pe săturate. Ștefănel l-a convins pe tatăl său să-i adopte, după ce i-a povestit ce eroi au fost. Rexi nu a mai putut folosi picioarele din spate, dar tot Ștefănel i-a făcut un cărucior cu două roți, cu care se deplasa.Si se mișca mult, căci era prieten de nedespărțit cu Mica, Micu si Linda.

One thought on “Suflete abandonate

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s