Top 10 accidente benefice omenirii

Un băieţel de 11 ani, inventatorul acadelei de îngheţată

La doar 11 ani, americanul Frank Epperson, a creat fără să ştie acadeaua de îngheţată. Într-o noapte geroasă a anului 1905, copilul a lăsat pe veranda casei sale un pahar în care era o amestecătură de bicarbonat de sodiu şi apă, plus un băţ. Aceasta a fost descoperirea. De abia după 18 ani, însă, a început să producă îngheţata pe care o vindea în cadrul propriului stand de limonadă. Iniţial, a botezat produsul Eppsicles. Corporaţia şi brandul “Popsicle” a luat fiinţă în 1924, când Epperson îşi patentase deja invenţia, astfel că, un an mai târziu, i-a fost uşor să găsească un cumpărător. În 1928 Epperson ajunsese să încaseze drepturi de autor în valoare de 60 de milioane de dolari, iar în 1983, anul morţii sale, Unilever a plătit 155 de milioane de dolari pentru a cumpăra brandul Popsicle de la Empire of Carolina Inc.

Povestea super glue

Lipiciul minune îşi leagă numele de chimistul american Harry Coover şi de echipa sa de la Eastman Kodak. Aceştia încercau să realizeze cătări (piesă metalică de formă primatică, montată pe partea de sus a ţevii unei guri de foc şi care , împreună cu înălţătorul, formează dispozitivul de ochire al armei) din plastic transparent pentru mitraliere, folosind un material care s-a dovedit a fi extrem de adeziv: cianoacrilatul.

Proiectul a fost abandonat rapid, pentru că totul devenise foarte lipicios. Ideea efectului pe care-l avea compusul chimic asupra altor obiecte a rămas însă, materializându-se într-un produs comercial: super-lipiciul. Ulterior, echipa lui Coover a realizat alte 320 de produse noi, făcând astfel vânzări de 2,5 miliarde de dolari. În 1980, invenţia a fost vândută către compania National Strach, dar Coover a continuat să găsească noi utilizări lipiciului minune, transformându-l chiar într-un soi de medicament. Spre exemplu, răniţii Războiului din Vietnam erau trataţi cu aerosoli cu cinocrilaţi, iar la ora actuală compuşii se folosesc în spitalele din întreaga lume în intervenţiile chirurgicale, pentru a stopa sângerările.

De la malarie, la primul colorant sintetic

Chimistul britanic Henry Perkin avea doar 18 ani când s-a apucat să caute compuşi pentru medicament, care să trateze malaria. Nu a avut noroc să îi salveze pe bolnavi, dar a făcut în schimb o descoperire de care regina Victoria a Marii Britanii a fost foarte încântată: primul colorant sintetic. A patentat imediat descoperirea şi un an mai târziu, în 1857, a creat prima fabrică de coloranţi artificiali, Greenford Green, pe care a amplasat-o în apropiere de Londra. Produsul şi-a găsit adepţi foarte repede, popularitatea sa culminând în anul 1862, când regina Victoria a purtat la Expoziţia Regală un şal de mătase colorat în mov. Până la finele anilor 60, oamenii îşi pierduseră interesul pentru noua vopsea, dar Perkin făcuse deja avere. În urma vânzării fabricii de lângă Londra, chimistul a primit atâţia bani cât să trăiască toată viaţa retras în casa-laborator unde a continuat să facă tot felul de cercetări.

Cum s-a inventat teflonul

În 1938, cercetătorul american Roz Plunkett lucra pentru Dupont şi făcea experimente cu gaze şi freon refrigerant. Neatenţia l-a făcut să lase în laboratorul său, peste noapte, o mostră descoperită, astfel că, de dimineaţă, a găsit în schimb o ceară albicioasă. Mostra îngheţase. Din fericire, cercetătorul nu a aruncat totul la gunoi. În schimb, a început testările în speranţa că va găsi ceva interesant şi util la descoperirea sa neaşteptată. Până în 1945, americanul îşi transformase deja invenţia în marcă comercială, sub numele de “teflon”, iar managementul Dupont îi găsise deja o serie de întrebuinţări convingându-i pe americani să cumpere. Teflonul şi-a găit loc în casele oamenilor, fie ca ustensilă în bucătărie, fie ca izolaţie pentru diverse cabluri, aducând companiei Dupont miliarde de dolari. Plunkett, în schimb, a fost numit director de operaţiuni pentru produsele din freon şi a rămas alături de companie, până la pensionare.

Povestea plasticului

Chimistul belgian Leo Baekeland căuta în 1907 soluţia pentru realizarea unui material care să protejeze lemnul şi să izoleze cablurile electrice, unul mai bun şi mai ieftin decât ce exista la ora respectivă pe piaţă. Încercările lui au fost zadarnice, dar ghinionul s-a transformat într-o descoperire ce urma să îi aducă în conturi, milioane de dolari. Cercetările sale au dus la descoperirea polimerului Bakelite sau altfel spus, plasticul. Ce făcuse de fapt Baekeland? Tocmai când credea că e pe punctul de a găsi calea  către o mai bună protecţie a lemnului, chimistul a încălzit vechiul material într-o oală cu presiune, rezultând plasticul. Trei ani mai târziu, belgianul a pus bazele General Bakelite, o companie care producea plastic. Recenta descoperire a fost marketată ca fiind “materialul a mii de utilizatori” şi a generat imediat după lansarea pe piaţă o serie de imitaţii. De altfel. academicienii de la acea vreme susţineau că primul care a descoperit plasticul a fost Adolf von Baeyer, care “s-a jucat” cu formaldehidă şi fenol,creând un material cu proprietăţi similare cu ale plasticului, dar pe care l-a aruncat la gunoi. În ciuda acestui lucru, Baekeland a devenit şi mai bogat prin vânzarea companiei sale către Union Carbide, în 1939. Situaţia sa materială era oricum foarte bună pentru că de numele său se leagă şi “Velox”, o tehnică de prelucrare a hârtiei pentru fotografiat, de pe urma căreia încasase 1 milion de dolari.

Petrolistul care a inventat vaselina

Robert Chesebrough lucra în 1859 în Pennsylvania, în industria petrolului. Intenţiona să facă bani de pe urma aurului negru, dar norocul i-a surâs în alt mod. Muncitorii săi i-au arătat o substanţă botezată de aceştia “bagheta de ceară” şi pe care o foloseau  pentru a-şi trata rănile şi arsurile. Interesat de efectele tămăduitoare ale substanţei, chimistul a luat o baghetă acasă şi a început să o studieze. Nu a durat mult până a reuşit să extragă din ceară un fel de jeleu, adică vaselina. Antreprenor din fire, Chesebrough a început să-şi vândă noul produs, astfel că, la finele anilor 80, ajunsese să comercializeze un borcan de vaselină pe minut. Au urmat extinderi pe pieţele  din Marea Britanie, Spania şi Franţa, afacerea ajungând la momentul preluării de către gigantul Unilever, în 1987, la peste 75 de milioane de dolari.

Ideea divină a post-it-ului

Cine şi-ar fi imaginat că post-it-ul, utila hârtiuţă din birourile tuturor, ar fi o mare invenţie a unui om de ştiinţă. Dar iată că a fost. Într-o duminică a anului 1973, pe când interpreta o melodie la biserică, americanului  Arthur Fry  i-a venit măreaţa idee. Totul a pornit de la faptul că semnul de carte pe care îl folosea se încăpăţâna să cadă, astfel că inventatorul pierdea mereu pagina la care se afla. “Dacă l-aş putea lipi de hârtie, ar fi cel mai bun semn de carte”, s-a gândit atunci omul de ştiinţă care participase de curând la un seminar ţinut de Spencer Silver, un alt inventator aflat la pensie. Silver descoperise un tip de adeziv necunoscut până atunci, dar nu ştia cum să-l vândă pe piaţă. Nu a durat mult până ce Fry a pus cap la cap cele două gânduri ale sale, rezultatul fiind post-it-ul. Din cauza reticenţei managementului companiei, au mai trecut însă 7 ani până ce ideea omului de ştiinţă s-a materializat într-o lansare de produs. Acum, la nivel global, se vând 6 miliarde de post-it-uri pe zi.

De la o pastă de curăţat, la plastilină

Play Doh nu a fost dintotdeauna un brand de plastilină. În urmă cu 22 de ani, era o pastă de curăţat tapetul. Radicala transformare este ideea americanului Joe McVicker, un angajat al companiei Kutol, care producea substanţa de consistenţa unui aluat. Cumnata acestuia luase o mostră a produsului la grădiniţa unde lucra, iar copiii care văzuseră pasta înnebuniseră de bucurie. McVicker a sesizat imediat oportunitatea de business, a adăugat coloranţi şi aromă de migdale la pasta de curăţat şi s-a apucat să vândă produsul. Curând a înfiinţat şi o companie, Rainbow Crafts, care funcţiona ca subsidiară a Kutol şi care, în scurt timp de la lansare, a ajuns să vândă mult mai bine faţă de societatea mamă. Spre exemplu, în vreme ce o cutie de pastă de curăţat tapet se comercializa cu 34 de cenţi, plastilina Play Doh era 1,50 de dolari cutia. Astfel, în doar patru ani, Play Doh a propulsat afacerile Kutol de la 100.000 de dolari în 1954, la 3 milioane de dolari în 1958. În 1960, McVicker şi-a patentat invenţia şi s-a despărţit de Kutol, iar în 1964 a vândut afacerea lui General Mils pentru 3 milioane de dolari.

Cuptorul cu microunde, o invenţie a războiului

Inginerul american Percy Spencer “se juca” cu un echipament folosit la detectarea planurilor inamice în cel de-al doilea război mondial, atunci când microundele transmise de radar au topit o bomboană din buzunarul său. Observând “minunea”, Spencer a încercat microundele şi la prepararea floricelelor de porumb sau a ouălor. Şi a mers. La sfârşitul anilor 40, inginerul şi-a patentat invenţia, iar produsul a ieşit pe piaţă bucurându-se de un real succes, deşi era destul de scump.

Cum s-a inventat ariciul

O simplă plimbare în mediul rural l-a transformat pe George de Mestrel dintr-un simplu inginer, într-un inventator. Pe măsură ce călătorea, suedezul a constatat cât de greu este să îţi scoţi din haine ciulinii. Curios din fire, Mestrel a pus un scaiete la microscop, aflând astfel motivul pentru care planta se agaţă atât de uşor: este o adunătură de mii de cârlige minuscule. De aici şi ideea de a realiza o nouă închidere pentru haine: ariciul. Zece ani mai târziu a apărut în Velco o marcă înregistrată ce defineşte procedeul de prindere rapidă a unei suprafweţe de nylon cu o suprafaţă scămoşată, sau altfel spus, ariciul. Sistemul a devenit popular în anii 70, când astronauţii NASA au început să îl folosească pentru costumele spaţiale. Ulterior, Mestrel vindea în jur de 60 de milioane de metri de Velco pe an. Vânzarea companiei sale i-a adus bani cât să trăiască bine 30 de ani.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.