Metamorfoza (epilog)

Era o dimineaţă liniştită de toamnă, şi pe plaja de la Vama Veche nu se vedea ţipenie de om. Doar valurile, îndemnate de un vânt mai vioi, se înfoiau şi se repezeau cu repertoriul lor caracteristic spre malul care le tempera elanul. Un autoturism Mercedes îşi făcu apariţia în acest peisaj matinal, înaintând spre mare. S-a apropiat până la întâlnirea cu undele înspumate şi motorul a încetat să mai toarcă. Din maşină a coborât Doina, într-o rochie albă, vaporoasă, sfidând răcoarea anotimpului. Era desculţă şi pipăia cu tălpile nisipul umed, în timp ce înainta de-a lungul plajei, cu privirea pierdută spre orizontul cuprins între cer şi mare. Ochii îi erau protejaţi de ochelarii negri ce-i permiteau sa sfideze soarele care se ridica semeţ deasupra apei.

După un timp, fata s-a oprit privind nemişcată spre depărtări, cu braţele încrucişate la piept. Nimic nu trăda frământarea interioară şi aşteptările din sufletul ei. A stat aşa multă vreme, până când un alt sunet, străin de cele generate de natură, i-a atras atenţia. Era maşina lui Ghiţă, care a coborât şi s-a apropiat de ea. Mulţumit că a găsit-o, îi zise:

– M-am gândit că nu ai plecat încă. O să-ţi fie dor de locul ăsta.

Doina a aprobat din cap, tăcută. Bărbatul o privea, admirând părul ce-i flutura în bătaia vântului. Îşi dădu jos vesta şi o puse pe umerii expuşi ai fetei. Apoi întrebă sfios:

– Crezi că mai trăieşte? Mai speri să-l întâlneşti?

După câteva minute de tăcere, veni şi răspunsul ei:

– Nu ştiu ce să cred…Sunt dezorientată şi mi-e frică. Mă simt vinovată în mare măsură. L-am împins de multe ori la acţiuni stupide, iar ultima dintre ele i-a fost fatală. N-o să mi-o iert.

Ghiţă îi aşeză mai bine haina şi îşi petrecu braţul ocrotitor pe după umerii ei. Zise liniştitor:

– Haida-de! Nu mai fi aşa aspră cu tine. Doar a fost şi alegerea lui şi, având în vedere circumstanţele, v-aţi descurcat foarte bine. Aţi dat în vileag o reţea de traficanţi de prostituate salvându-le de la o viaţă de chin, poate chiar de la moarte. Plus că aţi prins un comisar corupt şi ai scris un articol senzaţional.

Fata dădea negativ din cap:

– Dar cu ce preţ, Ghiţă?! Cu ce preţ!? Cu preţul fericirii noastre, cu preţul vieţii iubitului meu. Şi ce am realizat? Stănescu e cercetat în stare de libertate şi sunt aproape sigură că nu va fi condamnat la închisoare, fiindcă aşa e justiţia la noi! Mâine, poimâine va găsi o altă oportunitate de a-şi continua activitatea infracţională, iar eu voi fi în vizorul lui. Mă voi uita mereu în spate, căci răzbunarea lui e doar o chestiune de timp. Iar acum sunt singură.

– Să nu spui asta!, replică imediat bărbatul. Eu voi fi mereu alături de tine, chiar dacă ne despart 800 de km. Dă-mi doar un semn, când vei avea nevoie, şi voi fi gata de acţiune. În plus să ştii că am încredere în tine: am văzut că te descurci în orice situaţie şi mi-a plăcut să lucrăm împreună!

Doinei îi scăpă un zâmbet discret când răspunse, privindu-l în ochi:

– Mersi, Ghiţa! Eşti un om bun şi m-ai ajutat enorm! Sper să ne mai întâlnim.

Bărbatul o îmbrăţişă prieteneşte, după care şi-au luat rămas bun:

– Să mă suni cât mai des, fată dragă! Şi să vii la primăvară în concediu. Eşti binevenită în garsoniera mea, căci eu o să dorm în altă parte.

– Ok! O să păstrăm legătura. Mersi încă o dată pentru tot! Haide, du-te acum, că eu mai stau câteva minute şi pornesc spre Baia Mare! Vreau să-mi iau rămas bun de la mare.

Zicându-i acestea, Doina îi înapoie haina şi depuse un sărut pe obrazul prietenului ei. După ce Dacia a dispărut din peisaj, a întors din nou privirea spre valurile înspumate. Totul era neschimbat şi nici nu ştia dacă ceva ar putea să perturbe monotonia mării. A pornit alene spre maşina care se vedea în depărtare. Avea tot timpul din lume şi amâna pe cât putea despărţirea de acest peisaj, căruia îi va duce dorul în fiecare zi, în fiece clipă. Locul în care a pierdut o parte din suflet, unde a avut parte de sentimente puternice, de neimaginat, care i-au schimbat caracterul şi perspectiva asupra lumii ce o înconjura.

Curios! Uşa autoturismului era întredeschisă şi parcă ştia că a împins-o de tot. Uimirea ei a fost foarte mare când a văzut pe scaunul ei o cochilie, iar pe ea, o perlă superbă! A ridicat-o zâmbind şi s-a întors din nou către mare. Nu se vedea nimic deosebit, dar acum ştia că acolo, undeva, sub valurile neastâmpărate, e cineva care o priveşte cu dragoste, cineva care o iubeşte în tăcere. Paul al ei trăieşte şi, aşa cum a promis, nu o va uita niciodată!

A ridicat mâna şi a fluturat-o fericită deasupra capului, strigând:

– Mă voi întoarce, iubitule! Mă voi întoarce!

Apoi s-a urcat la volan şi a pornit în trombă, scurmând cu putere nisipul. Emoţiile erau copleşitoare şi spera ca șofatul s-o ajute. La urma urmei, avea viteza în sânge.

SFÂRŞIT

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s