Spirit călător: Prima încercare

Vă daţi seama că eram nerăbdător să trec la experiment, dar din nou George mi-a tăiat avântul:

– Dragul meu, eu sunt foarte obosit,  această călătorie nu a fost nicidecum floare la ureche. M-am ţinut de cuvânt şi sper să nu fi făcut un lucru rău. Acum te rog să-mi dai voie şi mie să mă odihnesc şi să dorm vreo 12 ore în patul meu, fiindcă mâine ne aşteaptă o zi grea. Te sfătuiesc să faci la fel. Pentru eficienţa ingredientelor e necesar să fii liniştit şi odihnit. Mă înţelegi, Vali?

Trebuia să-l înţeleg, doar a făcut atâtea pentru mine, aşa că am încuviinţat din cap spăşit şi am stabilit să ne întâlnim a doua zi. Nu am convenit o oră anume, dar eram mulţumit că-mi acorda atât de mult din viaţa lui. Poate era curios şi el sau doar voia să mă ajute în continuare. Oricum aveam substanţele dorite şi nu mai contau câteva ore în plus sau în minus.

Acum puteam să sacrific două pastile de diazepam pentru a avea un somn adânc şi prelung, să-mi pregătesc organismul pentru marea încercare. De mult nu am dormit atât de bine în care visele nu mi-au mai fost presărate cu coşmaruri. Mi-a dat deşteptarea soră-mea, care credea că am păţit ceva de nu mă mai trezeam la micul dejun. Am băut ceaiul cu pâinea prăjită, fiind bine dispus şi chiar încercând să fac nişte glume pe care Diana nu le-a înţeles. De fapt ea nu ştia de glumă, mai ales din partea mea, de o vreme încoace.

Pe la amiază mi-a apărut prietenul, care m-a cercetat din priviri, încercând să-mi ghicească starea de spirit. A fost mulţumit şi, după ce a rugat-o pe soră-mea să nu ne deranjeze, a încuiat uşa. M-a averizat încă o dată:

– A venit timpul să trecem la acţiune! Încă mai poţi să te răzgândeşti şi să nu te arunci în ghearele morţii. Pentru că graniţa dintre viaţă şi moarte este foarte subţire şi nimeni în afară de mine n-ar fi aşa nebun să te ajute. Eşti de acord?

Am zâmbit recunoscător şi i-am răspuns:

– Dragul meu George, sunt conştient de asta şi îţi mulţumesc pentru sprijinul tău nepreţuit. Dacă nu o să mă mai trezesc nu vreu să ai probleme. De aceea am făcut un film în care îmi declar intenţia de a mă sinucide, îmi cer iertare şi-mi iau rămas bun de la toţi. Dacă o să fie cazul, îl vei arăta tuturor.

– Asta nu-mi linişteşte conştiinţa. Voi ştii mereu că eu ţi-am procurat şi injectat substanţa letală. De aceea ar fi bine să fim precauţi şi să nu folosim doze prea mari. Ce cantităţi ai zice tu că ar fi potrivite?

Eram pregătit cu răspunsul:

– O fiolă de psilocibină şi o linguriţă de Mână Neagră, după cum mi-ai zis şi tu.

– Am zis că psilocibina e foarte puternică şi n-am menţionat nici o cantitate. Sunt suficiente câteva picături.

Am replicat:

– Câte picături? Nu vezi ce mici sunt fiolele? Să punem măcar o jumătate…

George dădu din cap şi puse capăt negocierii:

– Un sfert de fiolă! O luăm treptat, altfel nu mai apucăm a doua încercare. OK?

A trebuit să accept şi să sper că are dreptate. Am luat linguriţa cu care mi-am amestecat zahărul din ceai şi am umplut-o cu lichidul din sticluţă. Am dat-o rapid pe gât. Avea un gust al naibii de scârbos, dar nici că-mi păsa.

Urma înjecţia în venă, pe care George era pregătit să mi-o administreze. Noroc că a avut o iubită de profesie asistent medical, care l-a învăţat cum se procedează, nefiind la prima experienţă de acest gen. A nimerit uşor şi imediat am simţit efectul.

La început o căldură crescândă ce se extindea prin tot corpul, o moleşeală plăcută ce-mi cuprindea creierul şi apoi un întuneric străfulgerat de lumini ce se precipitau din toate părţile. Eram conştient, dar în curând nu mi-am mai simţit organismul şi degeaba încercam să deschid ochii? Sau poate că erau deschişi , iar eu nu vedeam nimic prin ei? Mintea mea căuta o cale de ieşire din această detenţie, însă se zbătea bombardată de luminile care nu conteneau să-i distragă atenţia. Să fie calea spre tunelul ce duce spre lumină şi, implicit, spre moarte? Nu! Trebuia să caut un alt drum, dar cum puteam să-mi folosesc voinţa? Era ca un joc video la care nu aveam telecomanda. Toate încercările eşuau şi rămâneam mereu în bătaia săgeţilor sclipitoare. În cele din urmă am,obosit de atâta zbatere, am căzut într-un somn greu.

Când m-am trezit era seară şi George se uita la televizor. Mi-am mişcat puţin capul şi el s-a întors spre mine, exclamând:

– Slavă Domnului că totul a mers bine! Spune-mi cum a fost!

A văzut pe faţa mea că nu eram prea entuziasmat şi a continuat cu o voce mai potolită:

– În exterior totul părea în ordine. Ai devenit rece şi pulsul ţi-a scăzut la zece bătăi pe minut. Nu m-am speriat fiindcă mă aşteptam la asta. Dacă făceai un stop cardiac, eram pregătit să te resuscitez. Cum te simţi?

Cum mă simţeam? Ce puteam să-i spun? Că simţeam cum îmi explodează capul de durere şi îmi era groaznic de frig? Nu era momentul să mă plâng, dar eram dezamăgit. Totul a fost degeaba şi efectul pe care-l aşteptam nu s-a produs. Ce să-i zic, totuşi? Doar atât:

– Nu mă las până nu reuşesc!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s