Topul celor mai ciudate 10 meserii (II)

5. Cititor şi sculptor de blesteme

Pe vremuri, când nu exista hârtia, blestemele lungi, întortocheate şi teribile, erau scrise pe bucăţi mari de… plumb. Apoi, plăcile de plumb erau fixate, prin intermediul cuielor, în altare sau pe pereţii templelor. Individul care se ocupa de bizara misiune trebuia să stea în fiecare zi în faţa templului şi să reţină cu sfinţenie toate plângerile şi blestemele clienţilor săi, care plăteau suma necesară transcrierii grozăviilor în plumbul moale.

Multe astfel de plăci s-au păstrat până în zilele noastre, prin urmare avem o imagine a nădufului care răbufnea, deseori, în activitatea cotidiană a Romei Antice. Iată câteva exemple: “Să fie legate toate membrele şi tendoanele lui Victorius, vizitiul de la Echipa Albastră! Caii cu care va concura – orbeşte-i să nu poată vedea şi răsuceşte-le sufletele şi inimile să nu poată respira”. Sau: “Vreau ca ticălosul de Titus, care îmi datorează bani de 20 de ani, să moară în chinuri groaznice. O, voi Zei, ascultaţi-mă! Tu, Jupiter, fă ca într-o bună zi acest gunoi să se înece la masă sau să ajungă sclav în arenă, iar eu să văd cum îl sfâşie leii în Colosseum!”

4. Organizator de… orgii

Ei bine, dacă astăzi avem organizator de nunţi, de evenimente şi nimicuri mondene sau de lansări de mai ştiu eu ce, pe vremuri, oamenii priveau orgia ca pe o sărbătoare îndelung aşteptată, a cărei organizare trebuia să fie ireproşabilă. Poate vă imaginaţi că individul desemnat pentru tentanta misiune avea o slujbă foarte “interesantă”. Maestrul de ceremonii al destrăbălărilor trebuia să se ocupe cu livrarea mâncărurilor, femeilor, muzicii şi trupelor de saltimbanci. Credeţi că era uşor? Documentele străvechi ne asigură că nu…

Planificatorul de orgii trebuia să depună eforturi considerabile pentru găsirea şi angajarea unor curtezane care, pe lângă faptul că era musai să arate cât mai bine conform standardelor vremii, trebuiau, în plus, să nu aibă nici urmă de boli venerice. Ultima condiţie era obligatorie şi relativ greu de îndeplinit. De asemenea, mâncarea şi băuturile trebuiau să exprime luxul şi opulenţa gazdei. Saltimbancii şi circarii trebuiau să fie în plină formă fizică, fără întinderi musculare sau accidentări mai vechi, care să le pună în pericol reprezentaţiile.

Pe lângă aceste aspecte, organizatorul de orgii nu era bine văzut de o parte a membrilor societăţii, fiind urât de cei de condiţii mai modeste şi chiar vânat de geloşii aristocraţi din taberele rivale nobilului care plătea orgia. Cel mai faimos organizator de orgii din Roma Antică a fost Gaius Petronius, cel care a descris ca nimeni altul depravarea romanilor în lucrarea Satyricon.

3. Clovn la înmormântări

Ei bine, a existat şi aşa ceva! Principala obligaţie de serviciu a clovnului funerar era aceea de a se îmbrăca la înmormântări cu hainele decedatului, a-i mima gesturile, mersul şi expresiile favorite şi a se maimuţării în jurul sicriului pentru a stârni râsul rudelor îndurerate. Vechii romani credeau că un astfel de obicei va împăca spiritul mortului şi va readuce mult dorita veselie în lumea celor vii.

Când începea procesiunea funerară spre cimitir, clovnul staroste alerga în urma mortului, acompaniat de clovnii ucenici, toţi strâmbându-se şi ironizându-l pe cel plecat dintre cei vii. Cei mai buni clovni funerari erau foarte respectaţi şi preţuiţi, unii dintre ei având voie chiar să-i ironizeze pe împăraţi la înmormântări. Clovnii macabri erau foarte bine plătiţi, sursele istorice afirmând că aveau câştiguri mai mari chiar decât ale gladiatorilor.

2. Prăştier

După cum ne spune şi denumirea, prăştierul era un soldat din Antichitate specializat în folosirea prăştiilor de război. Atât de important era rolul său încât, spre exemplu, în armata romană, prăştierii reprezentau un aspect esenţial al tacticii militare, deoarece praştia era mult mai eficientă (atât ca distanţă, cât şi ca pagube provocate inamicilor) decât săgeţile.

Antrenamentul unui prăştier de elită începea încă din copilărie, într-un mod extrem de pragmatic. Copilul trebuia să-şi asigure hrana zilnică cu ajutorul praştiei, altfel fiind condamnat să moară de foame. Era o modalitate de antrenament şi perfecţionare foarte eficientă, prin care tânărul ajungea un ţintaş de temut. Un prăştier bun putea arunca cu precizie pietre de până la 450 de grame greutate, la o distanţă de 200 de metri. Din acest motiv, viaţa unui prăştier era foarte riscantă, la începutul oricărei bătălii, forţele oponente încercând, în primul rând, să-şi anilieze concomitent diviziile de prăştieri.

1. Ştergător de funduri regale

Vrând parcă să ilustreze perfect trista butadă “Ce nu face omul pentru o bucată de pâine”, englezii au inventat în trecut scârbavnica “meserie” a ştersului de funduri încoronate. Denumit oficial şi pompos The Groom of Stool, individul respectiv era la origine un fost servitor excepţional, “ridicat în rang”. Noua sa datorie la locul de muncă era aceea de “a curăţa anusul regal după defecare”.

În primii ani de domnie ai regelui Henric al VIII-lea, titlul a fost acordat piticului curţii, care făcea parte din suita regală şi îşi petrecea timpul în Private Chamber. Regii britanici au apelat deseori la pitici, care să-i şteargă la fund, dintr-un ciudat motiv de Lejmaiestate: în faţa unui om de talie normală, regele ar fi trebuit să se aplece pentru a fi şters la fund. Iar un rege care se apleacă în faţa unui supus de-al său, chiar şi pentru a fi şters la fund, aşa ceva nu se putea imagina. Prin urmare, bieţii pitici ajungeau cu mânuţa direct la fundul încoronat fără ca regele să facă umilitorul gest de a se înclina.

Piticii au avut totuşi concurenţi serioşi, deoarece postul de ştergător era considerat foarte valoros. O mulţime de fii de miniştri, lorzi şi generali se îmbulzeau pentru “nobila” cinste. Odraslele aristocraţilor din Londra au priceput repede că dacă stăteau în genunchi pentru detestabila operaţiune, regele nu se înclina, iar uzanţele curţii nu erau încălcate.

Spre sfârşitul Evului Mediu, urâta atribuţiune a intrat în îndatoririle secretarilor personali ai regilor. Prin natura gestului intim, aceşti secretari ajungeau, în timp, să discute cele mai intime probleme cu regele şi beneficiau de toată protecţia şi sprijinul monarhiei. Groom of the Stool ajunsese, aşadar, un înalt rang social, vânat de mulţi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.