Spirit călător: Întâlnire în Spaţiu

Vreau să vă relatez acum o călătorie care m-a afectat foarte mult şi mi-a schimbat esenţial perspectiva asupra vieţii şi viitorului. Am intrat în coma indusă cu gândul să-mi testez limitele şi să încerc a atinge depărtări nebănuite. Voiam să-i dau spiritului, cu care mă identificam, libertatea de a zbura în toate direcţiile, la orice distanţă, ignorând posibilitatea de a se rătăci şi a rata întoarcerea în carcasa-i deplorabilă. Era un risc pe care trebuia să mi-l asum, în dorinţa de a descoperi noi frontiere, noi posibilităţi de a mă hrăni cu imensitatea Universului.

Am început în forţă şi pluteam cu viteză spre vest, peste pământuri necunoscute mie şi unde oamenii vorbeau alte limbi. Uneori, atras de o privelişte sau o situaţie ce părea interesantă, mă opream brusc şi încercam să o înţeleg. Natura se lăsa descoperită şi admirată, însă fiinţele umane nu le puteam înţelege de multe ori şi plecam mai departe făcând doar presupuneri. Nu aveam timp de pierdut şi am ajuns repede la oceanul Atlantic al cărei întindere mi s-a părut anostă şi de aceea am străbătut-o în câteva minute.

În faţa mea a apărut simbolul intrării în Statele Unite ale Americii: Statuia Libertăţii. Mi-am dat seama că aici era ziuă, căci soarele mijea sfios în orizont. Eram în New York şi mă plimbam printre zgârie norii renumiţi, admirând şuvoiul de lume ce se scurgea către locurile de muncă. Nu mai văzusem atâta aglomeraţie, atâtea clădiri impresionante şi am zăbovit mai mult pentru a le impregna în memorie. Apoi mi-am continuat drumul spre vest, planând mai potolit şi căutând capitala Ţării Făgăduinţelor.

Am ajuns la Washington şi nu mi-a fost greu să găsesc Casa Albă, o clădire ce-ţi fura privirea în lumina matinală a razelor de soare. Nu puteam să ratez ocazia şi am dat o raită prin nenumăratele încăperi ale reşedinţei prezidenţiale. Era frumos şi curat peste tot, iar în ceea ce priveşte postura în care i-am surprins pe membrii familiei Obama, cred că e un lucru intim pe care nu se cade să-l relatez decât în jurnalul meu. Ca un mic detaliu pot să spun că preşedintele se bărbierea când l-am văzut şi a scăpat o înjurătură când, în graba mare, a ratat să radă o porţiune a feţei. La urma urmei e şi el doar un om.

Dar destul am zăbovit pe aici şi am purces mai departe, spre coasta vestica, către California însorită. Aş fi putut vedea multe şi mi-am promis să revin pe aceste meleaguri insolite cu altă ocazie, când voi dedica tot timpul doar unei astfel de incursiuni. Acum însă, aveam altceva în plan, deci am vizitat în fugă Los Angeles-ul şi cartierele selecte din acea zonă. Cuvântul de ordine era luxul şi lascivitatea, dar sunt sigur că am ratat partea mai puţin spectaculoasă a oraşului, cea a oamenilor străzii, fără slujbe şi acoperiş deasupra capului. Acest aspect nu sare în evidenţă şi nu e uşor de văzut de la înălţimea unui spirit călător ce se grăbeşte.

Mă chemau alte orizonturi şi trebuia să-mi drămuiesc cu grijă fiecare minut. Aş fi putut continua goana spre vest, dar eram atras mai cu insistenţă de înălţime şi am răspuns acestei chemări incitante. Urcam mereu în sus, spre cerul care-şi schimba rapid culoarea şi-mi oferea alte şi alte perspective. Pâmântul se depărta vizibil şi continentele deveneau din ce în ce mai mici, împresurându-se de albastrul mirific al oceanelor. Eram copleşit de uimire, pierdusem noţiunea timpului şi a spaţiului. Astfel că m-am trezit din contemplare doar când planeta mamă era departe iar eu eram înconjurat de întuneric.

Ajunsesem pe partea întunecată a Terrei şi nu mai vedeam nimic. Era un fenomen neobişnuit pentru spirit, care putea să vadă şi noaptea, precum ziua, dar să aibă măcar o mică sursă de lumină, precum luna sau o stea mai apropiată. Soarele era mascat de planetă şi parcă eram scufundat într-un abis cu un întuneric profund, cum nu mai văzusem niciodată. Doar în spatele meu se vedeau lucind stelele îndepărtate, dar ele nu aveau puterea să lumineze suprafaţa Pământului. În acele momente, privind în întunecimea absolută, mi s-a părut că zăresc un mic glob de lumină ce se rotea în faţa mea. La început am crezut că e o iluzie dar globuleţul se tot apropia de mine şi se depărta. Uneori parcă mă atingea şi simţeam o urmă vagă de căldură.

Era ciudat şi mi-am dat seama că luminiţa e reală, dar nu ştiam ce reprezintă. Din insistenţele cu care mă atingea şi apoi se ferea parcă, revenind iar şi iar, precum un căţeluş care te cheamă la joacă, m-am gândit că ar trebui să o urmez. Am pornit încet în urmărirea ei şi ea părea că e mulţumită de decizia mea. Dar, când am ieşit din beznă şi luna a mai atenuat întunericul, nu mai desluşeam globul. M-am oprit derutat, însă am simţit curând acea căldură timidă cu care mă obişnuisem deja. M-am ghidat după ea şi am coborât încet în jos, străbătând straturile atmosferice.

Eram curios să văd ce voi găsi la destinaţia unde eram călăuzit şi, când pierdeam senzaţia plăcută de căldură, mă opream derutat pentru a o aştepta şi a o urma supus. Nu mică mi-a fost mirarea când am desluşit că ne coborâm spre Europa şi chiar întrăm în spaţiul ţării mele: România! Vedeam munţii Carpaţi şi apoi un oraş pe care îl cunoşteam din alte călătorii: Alba Iulia. Acolo am intrat printre blocuri şi  în cele din urmă, într-un apartament.  Acolo, pe un fotoliu, se afla o femeie bătrână ce se uita insitent către patul de alături. În acel pat se afla o altă femeie de vreo 50 de ani, palidă de parcă ar fi fost moartă. Privind-o mai atent, mi-am dat seama că aşa arăt şi eu când spiritul îmi părăseşte corpul. Iar bătrâna de alături o fi fost asistenta. Deci nu eram singurul călător cu spiritul!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s