Zilele trecute am fost la Luminaţie. E o tradiţie pe care mi-am însuşit-o şi eu, doar că de data asta, la cimitirul unde-şi dorm somnul de veci părinţii şi rudele mele, s-a ţinut mai devreme ca niciodată. Aşa au hotărât popii din localitate, pentru a putea parcurge toate locurile de veci timp de zece zile, fără a se stresa sau a lispi de la celelalte atribuţiuni, aducătoare şi ele de profit.
Luminaţia este un prilej binevenit pentru ca fiecare familie să-şi pregătească mormintele predecesorilor şi adeseori se întâmplă să fie singura ocazie. Unii o fac doar de ruşinea celor care se perindă în acea zi, dar am văzut şi cazuri în care nu mai era cine să smulgă buruienile sau să aprindă o lumânare. Era trist şi te făcea să te gândeşti că şi tu vei fi uitat de tot, dacă urmaşii tăi vor dispărea sau se vor muta pe alte meleaguri, poate prea îndepărtate.
Am nimerit o vreme mohorâtă, accentuând parcă starea de depresie la vederea numelor încremenite scrijelite pe marmura rece . Din norii călători cădea o ploaie măruntă şi persistentă ce făcea să rămână mereu deschise umbrelele mari şi negre. În plus mai bătea şi un vânt ce-ţi făcea aproape imposibilă aprinderea şi păstrarea în acest stadiu al lumânărilor. Cei care aveau candele erau privilegiaţi în acest sens, dar nu erau mulţi cărora le dădea mâna sau să fi avut din timp inspiraţia.
Pe la noi e obiceiul ca, pe lângă lumânări şi flori, să ducă fiecare de băut şi oarece de îmbucat după un pahar de tărie sau vin. Se bea pentru sufletul mortului şi cu toţii sunt bucuroşi să ofere câte ceva unor vecini de mormânt sau chiar necunoscuţilor aflaţi în trecere. Din acest punct de vedere unii chiar exagerează şi, pe lângă sendvişuri, gogoşi şi prăjituri, vin cu tot felul de mâncăruri, de parcă au venit la o chermeză.
Mă uit la o familie numeroasă, ce poposise la trei morminte în dreapta mea, care purta din portbagajul maşinii tot felul de tăvi şi pet-uri cu băuturi de tot felul şi de toate culorile. Ba, la urmă, capul familiei, un individ dolofan, cu obrajii rotofei şi roşii, a venit cu o oală mare, aburindă, pe care a pus-o pe un colţ al mormântului din beton. Doamna lui, de aceleaşi dimensiuni, a scos la iveală nişte pahare şi farfurii de unică folosinţă şi, după o rugăciune spusă în pripă, au tăbărât cu toţii asupra bucatelor. Erau cu toţii vreo duzină şi ploaia nu-i împiedica să se simtă în largul lor. Unii luau sarmalele cu furculiţa, iar alţii direct cu mâna, chiar dacă ulterior se plângeau că s-au fript.
Lângă mine era un loc de veci mai vechi şi sărăcuţ, unde o bătrână se chinuia să planteze nişte flori şi să aprindă o lumânare cu mâinile tremurânde. Avea baticul ud şi chibritele erau umede, aşa că a fost tare bucuroasă când cineva i-a dat o mână de ajutor. Chiar a insistat către binevoitor să ia de la ea o bucăţică de cozonac şi un păhăraş de pălincă. Nu era frumos să refuze, iar acesta a adăugat şi un “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!”
Pe la toate mormintele treceau cete de copii de ţigan, care nu refuzau nimic, ba chiar insistau să le dai bani. Alimentele le puneau laolaltă în pungile pe care le purtau strategic cu ei. Când se umpleau, fugeau acasă, le deşertau şi veneau la o nouă raită. Părinţii lor apăreau mai târziu, după ce popii terminau de sfinţit mormintele la care erau chemaţi. Ţiganii maturi cereau de băut şi unii beau atât de mult că nu mai erau în stare să meargă spre casă, dacă aveau aşa ceva.
Ploaia şi vântul continuau să-şi facă de cap în timp ce colacii numeroşi primiţi de la pomenirea morţilor de către preoţi, erau încărcaţi în portbagajele autoturismelor feţelor bisericeşti. Se pare că a fost încă o zi îmbelşugată pentru ei, aşa cum vor mai fi timp de o săptămână. Oamenii sunt darnici când e vorba de morţii lor dragi şi din sărăcia lor fac totul ca să se ridice la înălţimea cerinţelor actuale. Astfel că toţi colacii sunt mari, lucioşi şi pufoşi, aduşi din Baia Mare. Câteva zile orătăniile popilor vor fi îndopate cu o astfel de pâine, proaspătă sau mai mucegăită, că nu-i cine să mănânce saci întregi de colaci.
Lângă un alt mormânt s-a pripăşit un căţel ce tremura udat de ploaie şi abandonat. O tânără din apropiere l-a observat şi i-a aşezat în faţă o felie de pâine unsă cu pateu şi presărată cu ou şi salam. Ghemotocul de blană a încercat să guste dar se părea că vântul îl afectase şi frigul era prea mare pentru el. Tinerei i s-a făcut milă şi, după o discuţie cu mama ei (bănuiesc) a luat căţeluşul şi l-a băgat într-o plasă. Nu a mai zăbovit mult şi a plecat cu el spre casă. Era o zi cu noroc pentru bietul animal, fiindcă şi-a găsit o stăpână miloasă.
Multe personaje poţi vedea într-o astfel de zi şi unele chiar sunt interesante. Îi adună morţii, în singura zi când e forfotă printre ei, când ne amintim că au fost şi ei vii sau când ne gândim că e locul unde ne vom duce şi noi. Mai curând sau mai târziu, după cum vom şti să ne gestionăm sănătatea, viaţa în general. Până atunci, cei mai mulţi ne ducem doar de Luminaţie.
Pe cei plecaţi, îi onorăm
Şi Domnului ne închinăm,
C-o rugăminte omenească:
Pe noi să ne mai păsuiască!
racoltapetru6 