Ultimele zile ale lui George Enescu (II)

Pianul mut

– Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

– Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea sa de sănătate se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihailovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi infirmiera, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele. Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personalul auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă – era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Ii cântau aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

– Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?

– În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: “Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?” Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost “copilul” lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească. Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: “Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniul creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci”. I-a purtat o neţărmuită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

Sobiţa cu petrol

– Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?

– Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărescu în “Amintirile” sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: “Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateaux”. “Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân paralizat, senil”. Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: “Est-ce qu’il est encore lucide?”. “Mai e lucid?”. Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând: “Luci… de Lammermour”, adică “Lucia de Lammermoor” (operă de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

– Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

– În clipa în care a murit, înăuntru nu era decăt infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

– Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?

– Măruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Măruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu. Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

– În încheiere, să mai elucidăm un mister. Se spune că trupul neînsufleţit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat.

– E adevărat. Situaţia a fost limpezită de Măruca. Imediat ce a aflat, dimineaţă, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Măruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Mărucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeaşi “stradelă” cu Georges Bizet. Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din păcate, nici o menţiune că a fost român!

Preluare din Formula As

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.