Ziua cea mai tristă

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viaţa lui. Doar a avut şansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angaiare ne gândim la această zi ca la o himeră cu slabe şanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare şi promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs şi a venit vremea să-şi ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărţire. Şi atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregăteşte de când se naşte pentru a-şi câştiga singur existenţa. La început îl educă părinţii, în “cei şapte ani de-acasă”, apoi vine rândul şcolii, a societăţii în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează şi-şi ia viaţa în propriile mâini. Dar experienţa de abia acum începe să se acumuleze şi procesul de învăţare nu se opreşte niciodată, decât pentru cei care se plafonează şi rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte şi a fost apreciat de cei cu care lucra şi pe care îi considera ca pe a doua lui familie.. Munca bine făcută îi producea satisfacţie şi clienţii îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii şi nu îşi putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă şi să rămână fără ocupaţie. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe şi nu-şi făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morţii sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societăţii, ci se considera o povară. De mâine nu-şi va mai câştiga el pâinea, ci alţii vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor şi de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deşi experienţa lui era la apogeu, iar capacitatea fizică şi intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării şi trebuia să lase locul altuia, mai tânăr şi mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aştepte lunar pensia, iar în final moartea? Viitorul i se înfăţişa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul şi cărţile. Simţea o uşurare când ieşea şi mergea la serviciu sau la piaţă. Nu călătorea fiindcă nu avea cu cine să împărtăşească bucuriile şi impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligaţie şi un divertisment în acelaşi timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui şi în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat şi fără retribuţie, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici şi acum, iar ceasul deşteptător nu va mai suna de mâine. Toţi cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o uşoară invidie nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de şampanie a simpatizat cu sentimentele lui interioare şi probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiţi. Colegul din dreapta, închină cu paharul plin şi îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulţi ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viaţă. Să nu păţeşti ca şi Pamfil, care nu a suportat noua postură şi s-a spânzurat. Dar tu nu eşti ca el şi te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vie doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo şi-a trăit cei mai mulţi şi mai frumoşi ani, acolo se simţise mereu în largul lui. Atunci a simţit cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A şters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat şi nu ţinea minte de când nu a plâns, cel puţin nu de faţă cu altcineva. Poate din copilărie. Atunci i-au murit părinţii, apoi a urmat soţia, dar el a arătat tărie de caracter şi nu l-a văzut nimeni lăcrimând. Doar era bărbat! Acum nu se putea abţine şi colegii credeau că plânge de fericire. Ei nu puteau să înţeleagă altă cauză şi râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Şi paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic şi, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele şi căuta să şi le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă şi va dispărea din amintirea lor. De mâine… el nu va mai exista.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s