Cei patru muschetari înaripaţi

În acel an, sfârşitul primăverii a fost mai ploios decât de obicei şi vântul insistent aducea mereu alţi şi alţi nori ce se uşurau asupra municipiului Baia Mare. Din garsoniera de la etajul trei ieşeam adesea pe balconul larg şi deschis pentru a lua pulsul zile. Doar aşa îmi mai alungam plictiseala de după-amiază şi din weekend-urile mohorâte.

Chiar sub balconul vecinului de deasupra mea, o pereche de lăstuni îşi făcuse cuibul din bobiţe de lut frământat răbdător cu ciocul lor fremătător. Îi urmăream adesea cum veneau şi plecau fără să mă bage în seamă şi prin mica gaură deja întrezăream căpuşoarele puilor abia născuţi.

Doar că într-o zi la fel de umedă, când am venit de la muncă şi am intrat din nou pe balcon, am fost foarte dezamăgit. Din cauza vremii ploioase şi a vântului, cuibul s-a înmuiat şi deschis la bază iar puii de lăstun, patru la număr, erau împrăştiaţi pe jos. Ciripeau speriaţi şi se încălzeau înghesuindu-se unul în altul, dar părinţii lor nu se zăreau prin preajmă. Am închis uşa şi am aşteptat ca mama lor să vină şi să-i găsească, pentru a-i hrăni. Am văzut pe geam cum aceasta a dat târcoale un timp, cercetând cuibul distrus, dar nu a avut curajul să coboare până la baza balconului. Astfel mi-am petrecut toată seara.

Dimineaţă, de cum s-a luminat, am ieşit la micuţii care piuiau cu gurile larg deschise. Erau flămânzi şi nimeni nu-i căuta să-i hrănească. Am plecat abătut spre serviciu, dar gândul îmi era la modalitatea prin care puteam să-i salvez de la moartea prin inaniţie. După-amiază, în drumul spre casă, am trecut pe la bibliotecă şi am citit câte ceva despre dieta şi modul de viaţă a lăstunilor de casă. Era destul de complicat, dar trebuia să încerc.

Le-am pus în faţă făină de mălai şi apă, în două vase separate, dar ei continuau să piuie către mine şi să-şi caşte larg ciocurile. Atunci mi-am dat seama că trebuie să-i hrănesc cu o pipetă, care să preia rolul de cioc. Am făcut o pastă subţire din apă şi mălai şi le-am picurat în ciocurile ca nişte tolcere. Cred că a acţiunea aceasta a avut ceva efect şi puii au înghiţit câte puţin. Paralel cu hrănitul am continuat să mă informez din cartea împrumutată şi aşa am aflat că ceea ce le dădeam eu nu era prea indicat. Îmi trebuiau viermi şi insecte.

Pentru viermi am pus nişte parizel într-un borcan şi l-am lăsat să fie populat de ouăle muştelor pe care le aveam în casă. De asemenea, am devenit un mare vânător de muşte şi ţânţari, de la domiciliu sau de la locul de muncă. Colegii mei, care inițial au râs de noua mea preocupare, s-au obişnuit şi chiar îmi aduceau şi ei insecte. Astfel au început puii de lăstun să mănânce de la mine şi să se împlinească.

Petreceam mult timp cu ei, dar căutam să nu-i prea ating cu mâna. Aşa citisem că e mai bine. Deja îi deosebeam unul de altul şi chiar i-am botezat. Celui mai grăsuţ i-am pus numele de Phortos, la cel mai închis la culoare îi ziceam Aramis, pe cel mai vioi şi bătăuş îl strigam Athos, iar celui mai mic şi mai drăguţ îi spuneam D’Artagnan. Acesta din urmă avea şi o dunguliţă albă la gât, ca un inel.

A venit vara călduroasă şi lăstunii mei erau destul de voinici pentru a încerca să zboare. Dădeau mult din aripi şi chiar făceau câteva plonjoane de pe masa din casă. Doar D’Artagnan era mai reţinut şi se ţinea mereu aproape de mine. Degeaba îl puneam pe vreo piesă de mobilier, căci el piuia şi mă privea duios aşteptând să-l iau eu de acolo, în timp ce fraţii lui zburau în curse din ce în ce mai lungi. Aveam ce curăţa după ei şi vecinii mă apostrofau din ce în ce mai serios. Trebuia să-i scot la zborurile de afară, însă mă temeam de pisicile pe care le vedeam adesea prin apropiere.

Dar nu am avut mari emoţii cu primii trei muschetari, fiindcă, luând exemplul celorlalte păsări ce îmi vizitau balconul, au prins repede tehnica de zbor şi plecau adesea în călătorii, după care reveneau pe balconul lor natal. Cel mic continua să fie încăpăţânat şi cu greu reuşeam să-l conving la un zbor de doi-trei metri, de la balcon până în cameră.

Minunea s-a petrecut când îmi pierdusem orice speranţă şi credeam că o să rămână pe capul meu toată iarna ce va să vină. Tocmai voiam să-l pun, ca de obicei, pe pervazul de la balcon, dar el a făcut o mişcare de împotrivire şi l-am scăpat din mână. Am îngheţat văzând cum pică spre pământ, unde stătea la soare pisica vecinei de la parter. Doar că, numai cu un metru înainte de a ajunge la sol, D’Artagnan a început să dea puternic din aripi şi să zboare! După ce a plutit o bucată de timp, a început să se ridice şi cu un piuit insistent a revenit pe umărul meu. Pentru mine a fost cea mai fericită zi din acel an!

Săptămânile ce au urmat au curs normal şi cei patru muşchetari zburau şi vânau toată ziua. Noaptea dormeau pe balcon, iar eu stăteam alături de ei până ne lua somnul. A venit şi ziua despărţirii, când răcoarea nopţilor era din ce în ce mai accentuată şi atunci am simţit că prietenii mei trebuie să plece spre zone mai calde. Sesizam în ciripitul lor că îşi dau seama de această rupere, care s-a produs într-o dimineaţă tristă. Cei patru muşchetari au făcut atunci ocolul blocului de vreo zece ori, întârziind de fiecare dată în faţa mea. D’Artagnan s-a aşezat câteva minute pe umărul meu şi mi-a ciripit la ureche. Apoi au plecat întins spre sud, iar eu am rămas din nou singur, ca la începutul primăverii. Mă durea sufletul şi îmi părea tare rău că nu pot să-i urmez şi eu în prima lor migraţie.

În acea iarnă m-am mutat într-o altă garsonieră, în alt cartier, dar la parter. Era mai uşor pentru mine, fiindcă aveam probleme cu urcatul celor trei etaje. Nici nu mai reţin cum a trecut sezonul rece, dar în primăvară ieşeam şi aici pe balconul mic pe care-l aveam. Ştiu că priveam insistent spre orizont la păsările care se reîntorceau şi sufletul meu suspina de dor. Aşa făceam zi de zi, deşi ştiam că muschetarii mei, chiar dacă mă vor căuta, vor găsi balconul gol sau cu persoane străine.

Dar mi-a fost dat să mă mai bucur de o minune pe care nu o credeam posibilă. Într-o zi de mai, pe când admiram copacii înfloriţi din faţa blocului, am auzit un ciripit care m-a făcut să tresar. Apoi, chiar în faţa mea a aterizat o minune de păsărică ce mă privea fără frică. După inelul de la gât mi-am dat seama că era D’Artagnan. Cu inima explodând de fericire, am întins mâna să-l ating. El şi-a luat zborul şi, după ce a făcut câteva cercuri, s-a aşezat pe umărul meu. Acesta era salutul lui, ca-n vremurile bune!

Privindu-l ca un părinte fericit mă întrebam cum de o pasăre atât de mică şi cu un creier atât de mărunt poate să regăsească drumul spre cel care o iubeşte, chiar dacă acesta s-a mutat, pe când omul – cu un creier atât de mare – se rătăceşte atât de uşor. E un mister pe care nu mi-l pot explica decât prin ataşament. Dar ce mai contează, fiindcă pentru mine a fost din nou o vară fericită.

Advertisements

6 thoughts on “Cei patru muschetari înaripaţi

  1. Nu e vorba de atasament, dimpotriva. Unii ar crede ca atasamentul e ceva bun… Nu e. Detasarea e buna. Vietatile se orienteaza usor pentru ca se racordeaza firesc, natural. la inteligenta divina, acea inteligenta care abunda in univers, dar de care noi ne-am separat, vrand sa experimentam o lume in care ne descurcam cu mintea… pana depasim acest nivel si re-descoperim divinul din noi.

  2. Povestea aceasta minunata este asa de bine descrisa incat iti atrage atentia cititorului , iti creaza o imagine frumoasa de primavara cu multa gingasie.Atasamentul fata de niste fiinte inocente grija lor cu multa responsabilitate ca sa poate sa suprevietuiasca numai un om foate sensibil si bun la suflet poate sa indeplineasca.Iata ca si vietatile mici poate sa-ti ofera o clipa de fericire si multumire prin reintoarcerea lor, clipe de care ah de cate ori avem nevoie.Cu respect si admiratie.

  3. Minunata poveste! Te invidiez pentru aceasta experienta frumoasa! Cand eram mica, obisnuiam sa culeg de prin oras toti puii de vrabie sau de porumbel pe care-i gaseam cazuti de prin cuiburi si ii ingrijeam pana reuseau sa-si ia zborul dar nu mi s-a intamplat sa ma reintalnesc cu vreunul dintre ei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s