Era o vreme, în ţara asta…

Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15, când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, “domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul avocat”. Când unul dintre ei, la cam 10-1 ani de activitate, îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele de la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu’ om şi merge la doctor.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau dacă voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic – ca toată lumea – în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept, te uitai superior şi zeflemitor la el gândind “ia te uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept şi are impresia că eu nu ştiu că o duce lu’ dom’ doctor!”

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că “este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de la fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tac-su că a chiulit!

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: “ăsta e a lu’ Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept!”

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului “la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperea fiecăruia, dar nu era unu să nu facă “una mică” cu prietenii.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.

Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie “uite mamă, trece armata”.

ASTĂZI din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri, care anunţă începutul unei nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.

ASTĂZI, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru “o linie”.

ASTĂZI nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

ASTĂZI străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

ASTĂZI când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vreo amendă, aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, “fluidizând circulaţia”.

ASTĂZI când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat, toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearşafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.

ASTĂZI când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, iphonul sau tableta.

ASTĂZI tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un “maman” este ori urâtă cu crengi, ori “tută”.

ASTĂZI băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să “se învârtă” sau sunt “băieţi de băieţi deştepţi” care obţin bani uşor din “afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

ASTĂZI când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să te invite la o nuntă.

ASTĂZI oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă “la ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos, de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap.

ASTĂZI ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol, ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că e prietena lui?

ASTĂZI când lumea aude de armată întoarce capul pentru că “ăştia au tras în noi în 89”  şi acum “au pensii nesimţite”.

Oare ce va fi mâine? Va mai fi ţara asta?

după Alexandru Petrescu Emil y Conde de Transilvanya

7 thoughts on “Era o vreme, în ţara asta…

  1. Era o vreme cand ne aminteam cu placere trecutul copilariei, cand ne bucuram si traiam cu adevarat prezentul si cand ne gandeam increzatori in viitor… Noi, cei crescuti cu cheia de gat, cu cravata de pionier agatata inegal, noi cei care alergam cat era ziulica lunga de vara, noi cei care ne-am gandit cu adevarat la un viitor mai bun (si chiar l-am avut! pana la un moment dat…), noi am stiut sa traim cu adevarat. Am copii, ii vad cat de diferiti sunt fata de cum am fost eu si generatia mea…Deh, eternul conflict de generatii. Dar sa fie oare doar asta?!…Hm…fiecare generatie din tara asta s-a numit “generatie de sacrificiu” in diferite momente ale istoriei. Oare de ce?!… De ce poporul asta tot naste generatii de sacrificiu?!…Ei bine! sunt prea multe de scris…Oftez doar si cu nostalgie privesc inapoi dar cu o imensa ingrijorare inainte: nu pt mine ci pt copiii tarii asteia. Totusi sa inchei intr-o tenta optimista: ne-a ramas o palpaire de speranta…..

  2. Peste ani şi ani – dacă vom mai apuca – s-ar putea să ne amintim cu aceeaşi nostalgie şi de prezentul pe care-l trăim. Deci, să ne bucurăm de el, până mai putem!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.