Bancurile săptămânii

* O blondă se gândea ea că dacă se vopseşte brunetă o să fie mai inteligentă… S-a vopsit blondă şi a decis să plece în lume să vadă dacă a devenit mai deşteaptă… În timp ce se plimba cu maşina vede un cioban cu nişte oi. Se opreşte lângă el şi-i spune:
– Nene, dacă îţi spun din prima câte oi ai aici, îmi dai una?
– Da, fata mea, ia spune-mi!
– 384!
– Doamne, dar ce inteligentă eşti dumneata, ia o oaie!
Blonda suie oaia în maşină şi când să plece ciobanul îi spune:
– Doamnă, dacă îţi spun ce culoare are părul tău natural, îmi dai oaia înapoi?
– Ia spune, nene!
– Eşti blondă!!
– Cum v-aţi dat seama?
– Păi, mi-aţi luat câinele!!
.
* Şoferul unui dric încearcă să agaţe o fată pe stradă:
– Hei păpuşă… ce zici de o plimbărică?
– În maşina aia?!?… sper că glumeşti!
– Să glumesc?… lumea moare ca să facă o tură cu maşina asta.
.
* – Aici poliţia! Deschideţi!
– Doamne cât se fură în ţara asta! Nici cu ce să spargă o uşă nu mai au!
.
* La cascada Niagara, mai multe autobuze cu turişti:
– Oh, Mein Gott! Das ist wundesrschon!
– Ah! C’est Fantastique!
– Wow! It’s Wonderful! Magic!
– Băgami-aş…
.
* Un soldat se întoarce din permisie. În vagon, alături de el, stă o tânără domnişoară. Soldatul îşi deschide traista, scoate pâinea, slănina, brânza şi le taie bucăţi mici, făcându-le “soldăţei”. Tânăra domnişoară începe să saliveze de poftă şi când nu se mai poate abţine, îi spune soldatului:
– Nu vă supăraţi, domnule soldat, mi-e aşa de poftă! Nu-mi faceţi şi mie un soldăţel?
– Ba cum să nu, aşteptaţi numai să termin de mâncat!
.
* – Ce-i cu tine la spital, soldat?
– Voiam să termin cu armata, aşa că m-am prezentat la comandant spunându-i că sunt Napoleon. El a încuiat uşa, m-a prins în braţe şi mi-a spus Josefina.
.
* – Ai auzit de fata aceea care s-a dat drept bărbat şi s-a înrolat în armată?
– Nu numai că am auzit, a fost chiar cu mine în pluton. Era o bună camaradă, făcea instrucţie la cot cu noi, mânca împreună cu noi, dormea cu noi în acelaşi dormitor, făcea duş împreună cu noi şi nu arăta deloc rău.
– Şi cum Dumnezeu nu s-a aflat?
– Ehehei, crezi c-a fost vreunul din noi fraier s-o dea de gol?
.
* – De ce nu execuţi comenzile “La dreapta!” şi “La stânga!”, soldat?
– Pentru că mi s-a spus că armata nu face politică…
.
* Bunicul povesteşte nepoţilor întâmplări din perioada războiului:
– Odată am pus la pământ un comandament întreg de unul singur!
– Ai fost artilerist, bunicule?
– Nu!… bucătar!
.
* El către ea:
– Ai amanţi peste tot, ştii ce înseamnă asta?
– Că sunt dezordonată?
.
* – De ce m-ai înşelat?
– Voiam să mă conving că tu eşti cel mai bun!
– Şi de ce de atâtea ori?
– Voiam să mă asigur că nu este o eroare!.
.
* Ion este în staţiune, la tratament, şi află că dacă mai plăteşte trei milioane poate să-şi prelungească şederea. Trimite rapid o telegramă soţiei: “Trimite-mi trei milioane să mi-o prelungesc”.
A doua zi sosesc banii cu mandat telegrafic şi următoarea notă din partea Mariei: “Vezi că ţi-am trimis patru milioane, să îţi aranjezi şi grosimea!”
.
* Se întâlnesc două prietene. Prima observă:
– Maria, iar eşti însărcinată, de-abia ai divorţat! Cu cine?
– Cu fostul meu soţ. A venit să-şi ceară scuze pentru că m-a lăsat singură cu doi copii…
.
* – De ce bei, Costică?
– Am trei băieţi, şi toţi sunt la armată! Dar tu, de ce bei?
– Eu am trei fete şi toată armata-i la mine!
.
* – Nu pot să cred că te duci la prostituate pentru sex!, ţipă nevastă-mea la mine. Sunt profund dezamăgită!
– Dar de ce mă învinuieşti pe mine?, îi răspund. Tu nu-mi poţi satisface toate fanteziile mele erotice, eşti conştientă de asta, nu?
– Şti ceva? Asta este numai vina ta! Nu mi-ai spus niciodată că ai fi dispus să plăteşti pentru asta!

Inima Reginei Maria

Caseta care a adăpostit inima Reginei Maria, confecţionată din argint aurit, email, diamante, smaralde, rubine, poate fi admirată până în luna august într-o expoziţie deschisă la Castelul Peleş. Povestea inimii Reginei Maria este mai puţin cunoscută. Conform testamentului redactat în 1933, inima a fost îmbălsămată, pusă în casetă şi învelită într-un steag dublu: pe o parte drapelul României şi pe alta steagul Marii Britanii. Caseta a fost dusă cu vechiul bric Mircea la reşedinţa reginei, din Balcic, unde a fost depusă cu toate onorurile: tunurile au tras 21 de salve de artilerie, gorniştii companiei de marină au sunat stingerea.
Conform dorinţei reginei, inima a fost depusă în capela Stella Maris din Balcic în anul 1938. Pe 8 septembrie 1940, după ce România cedează Cadrilaterul, caseta cu inima Reginei Maria este preluată de administratorul Castelului Bran. Este adusă în ţară şi depusă în biserica de lemn a castelului. În 1941, a fost aşezată într-o criptă special amenajată, în stânca muntelui Măgura Branului. După al doilea Război Mondial, în 1947, a fost construită Biserica “Inima Reginei Maria”, unde urma să fie depusă caseta, fapt neîntâmplat în condiţiile înlăturării monarhiei.
În 1968, au fost sparte cu o rangă grilajul criptei din munte şi urna din marmură, iar caseta a fost depusă în casa de bani a Muzeului Bran. În 1971, caseta a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie al României. Acum, caseta este expusă la Peleş, iar inima s-ar afla în subsolul muzeului. Unii spun că într-o cutie de pantofi. “Ar fi o lipsă de respect faţă de Majestatea Sa ca inima să fie expusă în public, ca orice curiozitate”, a spus un muzeograf.
.
după Gheorghe Pârja

Uimitoarea poveste a lui Pazavante Chioru’ (II)

Jaf şi durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediţie militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kucuk. În mod bizar, armata lui Kucuk nu reuşeşte să cucerească Vidinul şi, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în faţa acestei situaţii, aga Kucuk dă vina pe domnitorul fanariot din Ţara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangherli trebuie să plătească oalele sparte. În consecinţă, sultanul emite un firman de mazilire şi de execuţie a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiaşi an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvan şi se hotărăşte să-l numească, în sfârşit, paşa de Vidin, impresionat de ambiţia de neoprit a băiatului din Balcani.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani şi bunuri, Pazvante întreprinde unele dintre cele mai crunte expediţii de jaf şi distrugere din întreaga istorie a Ţării Româneşti. Bolnav de ură, nu se mulţumeşte cu jefuirea satelor şi târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor şi uciderea bărbaţilor, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum şi la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Ţara Românească. În anul 1800, trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc şi incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la acea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Această situaţie a dus la un fapt straniu: depăşit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi îşi cere singur auto-mazilirea! În ianuarie 1802, Bucureştii sunt terorizaţi la aflarea veştii că Pazvante şi-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Suţu fuge şi ordonă garnizoanei de arnăuţi albanezi să apere oraşul. Bucureştiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii şi cerşetorii locali. Această situaţie dramatică ia sfârşit odată cu intervenţia brutală a trupelor turceşti care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, şi din nefericire prea puţin cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reuşesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc şi erou naţional, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire şi pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleştări ajunge să se lupte personal în iatagane cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chioru’. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanţă de garda personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reţinută în unele balade, celebre atât în România cât şi în Serbia şi Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat: “Cu mâna asta ţi-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”. Marele nostru haiduc nu se opreşte, şi alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul şi Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acţiunile lui Pazvante, care atacase Craiova şi incendiase oraşele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele, care devenise bază favorită de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.

Sfârşitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al oraşului Vidin, din ordinul sultanului, variantă puţin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morţii sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că şi-a îndeplinit dorinţa de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită şi în zilele noastre… În oraşul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute şi astăzi moscheea, biblioteca şi cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

Uimitoarea poveste a lui Pazvante Chioru’ (I)

ADEVĂRATA ISTORIE A ROMÂNILOR

Acum mai bine de 200 de ani isprăvile unui rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată şi anacronică. Puţin se cunoaşte în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viaţa şi isprăvile sale au fost strâns legate de suferinţele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârşitul său a fost pe măsura vieţii sale…

Viaţa şi isprăvile celui care a dat limbii române una din cele mai vechi expresii, des uzitată şi în prezent, sunt atipice pentru majoritatea celor care au servit de generaţii întregi interesele Înaltei Porţi. De fapt, îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe paşa Pazvante direct în cărţile de istorie turceşti, el rămânând până astăzi singurul paşă care a îndrăznit să se revolte contra autorităţii supreme de la Stambul şi să creeze un adevărat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relaţii diplomatice private şi monedă proprie. Pentru istoricii pasionaţi, Pazvante este şi astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, linguşitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învăţat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambiţios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaş de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.

Băiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se năştea într-un sătuc din vilayetul Bosniei, un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puţin dar intens în noianul de intrigi şi taifasuri care zugrăveşte perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începe să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuţul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă şi un caracter pestriţ şi maleabil cum numai Balcanii puteau da naştere în acele vremuri. Există o sursă conform cărora Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuţi la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiţi de taxele comerciale percepute de turci cetăţenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneşti. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akigii bosniaci ale oraşului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivaţie a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul său era născut în Bosnia din tată turc şi mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari şi turci. Tipic balcanic!

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, îşi însuşeşte primele noţiuni de politică şi se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viaţă în faţa pericolului de a sfârşi în ştreang. Prins de autorităţile turce, are de ales între spânzurătoare şi exil. În urma intervenţiilor bunicului şi datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte şi fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoştinţe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiş, într-o barcă, apele Dunării şi ajunge în Ţara Românească. Aici, după multe peripeţii, datorate caracterului său bătăios şi a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiaţi ai domnului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, şmecherie, tâlhărie…

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioţi care parazitau Ţara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge şef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureşti, oferindu-şi serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenţa şi ambiţia nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani şef al gărzilor personale de arnăuţi ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracţie pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască şi să se împrietenească cu renumitul poet revoluţionar grec de origine română, Rigas Feraios. Atras de frumuseţea domniţelor românce, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o aşa numită jupâniţă Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ţinut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau de rang social.

Pofta de glorie şi mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ţinută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioţi, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află şi, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanţă, de către intervenţia lui Rigas Feraios, intervenţie dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece înapoi Dunărea şi organizează o bandă de turci şi albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung şi-n lat. Reuşeşte astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peşcheşul trimis Înaltei Porţi. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulţumit, doreşte să ajungă paşă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistenţele lui, el strânge o armată de mercenari aduşi din toate colţurile Europei şi se răscoală împotriva stăpânirii turceşti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa creează un stat independent cu capitala la Vidin şi se autoproclamă paşă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relaţii diplomatice cu toate ţările din jur, ajungând chiar să-şi deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munţii Balcani, cetatea Belgradului şi oraşul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată monedă proprie care pe o parte îl înfăţişa, iar pe cealaltă avea gravată puşcăria din Sofia.

DIETA VIEŢII (XIII)

E. Este adevărat că puţin vin ajută digestia?

Corpul nu are nevoie de nici un ajutor pentru digerarea mâncării, după cum nu are nevoie de ajutor nici ca să respire sau să clipească din ochi. Toate sunt răspunsuri automate. Digestia – pur şi simplu – are loc atunci când mâncarea ajunge în stomac. Vinul este un produs obţinut prin fermentare, astfel contribuind la stricarea mâncării cu care intră în contact. Alcoolul îngreunează mult activitatea rinichilor şi a ficatului. Dacă vă place vinul, beţi-l pe stomacul gol (în nici un caz dimineaţa). Astfel, va fi necesar mult mai puţin timp pentru a fi eliminat.

* Alcoolul îngraşă!!!, dar mult mai puţin decât pâinea albă, zahărul, cartofii şi  orezul.
* Trebuie să eliminaţi băuturile aperitive; puteţi bea însă şampanie sau un vin bun, în special alb.
* Când este băut după masa, mai ales după protide – lipide (carne, peşte, brânzeturi), alcoolul se metabolizează mai puţin rapid, prin combinarea sa cu alimentele, şi eliberează astfel o cantitate de grăsimi de rezervă.

F. Oţetul din comerţ este dăunător?

După carne şi zahăr, oţetul ocupă ultimul loc din punctul de vedere al nocivităţii, producând: arsuri, iritaţii, predispoziţii la ulcer, carii dentare, astm, osteoporoză şi boli renale. Ajuns în corpul uman irită mucoasa bucală, şocând mucoasa stomacală şi pe cea intestinală. În final – printre altele- provoacă acidoza sângelui. Cu toate că este un acid organic, datorită faptului că nu conţine enzime, este un aliment mort. Conţine un singur aliment: acidul citric. Acesta, pentru că trebuie metabolizat, consumă energie.

Este răspunzător de foarte multe tulburări şi dereglări ale organismului uman. La capitolul “Reţete speciale” vă recomand un preparat care, deloc nociv, poate înlocui oţetul din comerţ.

G. Este adevărat că pâinea este dăunătoare?

Multe persoane, chiar şi cele bolnave sau în vârstă, consideră pâinea albă un aliment indispensabil vieţii, ea fiind apreciată şi sub formă de pesmet, pentru că se consideră că ar fi mai uşor de digerat.

EROARE! Pâinea albă pe care o consumăm nu are o valoare alimentară reală. Este lipsită de germeni şi de tărâţe, adică de partea cu adevărat nutritivă a boabelor de grâu, şi, tocmai datorită acestor carenţe, favorizează infarctul miocardic şi apariţia calculilor biliari, aceştia din urmă formându-se din şi cu ajutorul colesterolului. În plus, carbohidraţii excedentari se transformă în grăsimi şi apoi în colesterol, care se depun pe pereţii arterelor.

În urma obţinerii făinei din cereale care sunt foarte bogate în vitamine (mai ales în complexul vitaminic B, indispensabil întreţinerii sistemului nervos), se elimină germenii şi tărâţele. Chiar dacă în aluatul de pâine se introduc vitamine şi minerale de provenienţă sintetică, nimic nu poate suplini sărurile minerale pierdute, pentru că cele ce s-au adăugat sunt de natură sintetică, anorganică, lipsite de enzime şi de viaţă, şi nu pot fi asimilate de către oganism.

Pâinea neagră

Pâinea neagră sau integrală este mai sănătoasă decât pâinea albă, dar nici ea nu poate fi socotită hrană în totalitate, deoarece, prin coacere, se pierd enzimele; acasta face parte din categoria alimentelor gătite, cu care ne-am obişnuit. Este indicat ca persoanele bolnave de reumatism şi artrită, precum şi cele cu surplus ponderal să evite pâinea. În antichitate, evreii îşi făceau azima (pâinea) întinzând aluatul la soare şi astfel se cocea şi rămânea hrănitoare. Din păcate, această pâine neagră este tot mai rar întâlnită în comerţ, cea albă consumându-se în proporţie de peste 80%.

* Cu cât este mai albă cu atât este mai “rea”, albeaţa indicând un grad înalt de cernere a  făinei.
* Făina cea mai indicată pentru alimentaţie este cea de tărâţe (sau pâinea integrală) preparată după metoda veche, cu făină necernută; ea conţine fibre (celuloză).
* Cantitatea de glucoză eliberată de pâinea cu tărâţe este mult inferioară celei din pâinea albă – de aceea “îngraşă” mai puţin şi este mai sănătoasă.
EXEMPLU: 100 g pâine integrală conţin 90 mg de magneziu, iar cea albă doar 25 mg.
* Pâinea obişnuită, fiind fabricată din făină cernută şi în majoritatea cazurilor din aluaturi congelate, este lipsită de elementele necesare unui metabolism normal; în schimb, în plan nutritiv, ea nu aduce decât energie sub formă de glucoză – este dăunătoare sănătăţii dumneavoastră.
* Este recomandabil să eliminaţi cu totul din alimentaţia dumneavoastră pâinea albă (78% din populaţie este consumatoare de pâine albă) putând mânca totuşi pâine integrală, lucru pe care chiar vă sfătuiesc să-l faceţi.

H. De ce sunt atât de controversate făinoasele?

* Sunt constituite din  amidon.
* Sunt, în majoritate, glucide “malefice” – nesănătoase, iar unele vor trebui excluse.

Consider făinoase următoarele alimente:

Cartoful

* Plin de vitamine şi săruri minerale, care se pierd însă prin fierbere şi, mai ales, prin  decojire.
* Glucoza eliberată de cartof în timpul proceselor metabolice este foarte mare.
* Specialiştii în dietetică fac eroare prin aceea că îl consideră “zahăr lent”.
* După cum aţi văzut în tabelul cu indici glicemici, unde 100 este indicele glucozei pure, cel al cartiofului este de 70; prelucrarea industrială a cartifului (piureul instant) provoacă o creştere a indicelui glicemic la 95.
* Amestecul de carne şi glucide (de exemplu, friptura cu cartofi prăjiţi) este extrem de dăunător, provocând multiple tulburări intestinale.
* Dacă nu vă puteţi abţine, mâncaţi-l cu salată, dar nu cu carne – fibrele de celuloză din salată permit cooptarea amidonului şi fac din acest amestec o glucidă care eliberează glucoza într-o cantitate extrem de limitată.

Fasolea uscată

Dacă veţi dori o iahnie de fasole, împotriva aşteptărilor dumneavoastră, am să mă bucur şi am să v-o recomand şi pe viitor (chiar aştept să mă invitaţi!); aceasta este clasificată printre glucidele “benefice”, întrucât indicele glicemic este foarte scăzut; poate fi mâncată în loc de pâine.

Fasolea verde

* Se înscrie printre glucidele “benefice”, având un indice glicemic foarte scăzut.

Orezul

* La origine şi aşa cum era preparat şi consumat de către asiatici, orezul este un aliment complet; conţine toate elementele nutritive indispensabile  vieţii.
* Orezul alb consumat astăzi este foarte rafinat şi, de aceea, dăunător; ca şi făină cernută, acesta eliberează o cantitate mare de glucoză.
* Puteţi consuma orezul complet (neprelucrat, gri-maroniu) şi orezul sălbatic canadian, dar nu în asociaţie cu lipidele (de exemplu: unt, brânză); poate fi completat cu roşii şi ceapă în fel de fel de mâncăruri gustoase.

Porumbul

* Indice glicemic ridicat, motiv pentru care este contraindicată folosirea şi consumarea lui în alimentaţia omului.

* Este însă folosit la îngrăşatul  vitelor.
* Este bine de ştiut faptul că prelucrarea industrială a porumbului îi măreşte considerabil indicele glicemic şi, de aceea, pop-corn-ul şi corn-flakes-urile produc glicemie.

Paste făinoase

* Sunt considerate glucide “malefice”, fiind de preferat excluderea lor din  alimentaţie.
* Sunt fabricate, aproape întotdeauna, din făină cernută, cu adaos de lipide: unt, ouă, brânză, uleiuri etc.
* Vor putea fi mâncate pastele fabricate din făină necernută.

după Daniel Menrath

Pomul cel măreţ

Bătrânul nuc ce mărginea curtea spre drum îşi trăise ultimul sezon. Decenii de-a rândul a rodit tone de nuci, a oferit ramuri accesibile pentru copiii şi leagănele lor, umbră pentru cei înfierbântaţi şi obosiţi de soarele nemilos al verii. Acum era obosit şi răvăşit de vânturile puternice, iar fructele lui erau prea puţine. Ramurile atârnau neputincioase şi pline de scorburi putrezite de umezeala ce-l măcina pe dinăuntru. Dar pomul era bucuros că a avut o viaţă lungă şi plină de satisfaţie. Lăsa în urma lui mai mulţi puieţi care îi vor duce mai departe specia şi amintirea lui va dăinui prin ei. De aceea nu s-a speriat când a simţit drujba intrând în trunchiul lui gros şi curmându-i legătura cu seva pământului. Ştia că asta e legea naturii şi că era timpul să facă loc altora, mai tineri.

Alături de el se ridica din ce în ce mai semeţ un nuc viguros, ce promitea chiar să-şi depăşească predecesorul. Acum calea îi era liberă şi nimeni din jurul lui nu-i mai fura nici cea mai mică rază de soare. Fraţii lui, erau mai mici şi îl priveau admirativ cum se avânta spre cer ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo unde numai păsările reuşesc. Ramurile lui erau din ce în ce mai mari, mai multe şi mai groase, doar că nu aveau pe ele nuci. Printre laudele pe care le auzea din partea celorlalţi pomi, se strecura câteodată şi întrebarea: “Când avea să producă şi fructe?”

La început a socotit că nu merită să le răspundă piperniciţilor din jurul lui, dar în cele din urmă, agasat şi lovit în amorul propriu, a vrut să lămurească o dată pentru totdeauna rolul lui pe acest pământ:

– Micuţilor, ce aveţi preocupări banale, ascultaţi-mă şi luaţi aminte! Eu nu sunt ca voi şi nu o să-mi cheltuiesc seva pentru a face fructe. Asta o poate face orice pom. Eu sunt din lemn nobil şi menirea mea este să mă înalţ cât mai sus, să-mi desfăşor cât mai mult ramurile şi să prind fiecare adiere de vânt şi toate razele soarelui. Căci soarele e tatăl meu, iar frate îmi este vântul. Sub mine va fi cea mai puternică umbră şi crengile mele vor fi cele mai căutate de păsările cerului. Nimeni nu va mai fi ca mine, dar voi nu puteţi înţelege.

Iar ceilalţi pomi îl priveau admirativ şi chiar că nu înţelegeau de ce acel nuc falnic nu face fructe, la fel ca străbunii lui şi ca ei. Astfel au trecut câţiva ani de măreţie pentru pomul cel măreţ, însă într-o bună zi a văzut cum stăpânul curţii se apropia de el cu aceeaşi drujbă cu care l-a tăiat pe nucul cel bătrân. Lângă omul cu unealta ucigaşă se afla şi un vecin, care îi puse o intrebare:

– Doar nu vrei să-ţi tai frumuseţea aia de nuc?! Nu vezi ce mare şi frumos e?

– E într-adevăr cel mai frumos nuc pe care ai putea să ţi-l doreşti, dar ce folos dacă nu face roade? Să-l ţin doar pentru aspect? Mie îmi trebuie nuci, iar ceilalţi pomi îmi dau foarte multe, chiar dacă nu sunt aşa de mari. Se pare că ăsta e sterp şi face umbră degeaba pământului. O să fie tocmai bun pentru foc.

Şi cu aceasta porni drujba. Nucul cel falnic a căzut gemând de la înălţimea lui impresionantă şi în juru-i s-a făcut dintr-o dată lumină. Spre bucuria şi binefacerea celorlalţi pomi, care se simţeau pentru prima dată răsfăţaţi pe deplin de razele libere ale soarelui.

Omul e frate cu copacii, căci au aceeaşi mamă: Natura. Ea i-a zămislit pe toţi fiii ei cu un scop bine definit. Doar că în măreţia lor, oamenii uită care le este menirea şi încearcă să-şi depăşească condiţia. Vor să fie mai presus decât cei din jurul lui, prin măreţie şi trufie şi nu prin ceea ce e firesc: roadele, pe care cei din jur le oferă şi le aşteaptă la rândul lor. Dacă nu eşti în stare să rodeşti, înseamnă că ai trăit degeaba. Iar aceste roade nu sunt banii pe care îi faci şi nici alte bogăţii materiale. Sunt copiii şi educaţia pe care le-o poţi oferi. Este cartea pe care o laşi în urma ta. Sunt învăţămintele cuprinse în paginile ei. Este pomul pe care l-ai sădit.

DIETA VIEŢII (XII)

CAPITOLUL V

ÎNTREBĂRI FIREŞTI, RĂSPUNSURI…ULUITOARE!

A. Ce părere aveţi despre băutul cafelei? Dar al ceaiului?

Cofeina din cafea este un drog care duce la dependenţă.

Cafeaua decofeinizată este şi mai nerecomandată, deoarece conţine un solvent chimic foarte caustic.

* Cafeaua naturală prăjită conţine un element toxic foarte complex, numit cafeotoxină. Pe lângă aceasta, principalii componenţi ai acesteia sunt: vitamina PP, oligoelementele şi cafeina (o toxină puternică). Mai are prostul obicei de a bloca circulaţia energiilor între principalii centri energetici ai  corpului.
* În cafeaua preparată nu se găsesc aproape deloc lipide, protidele şi glucidele fiind în proporţie infimă, deci ca valoare nutritivă este egală cu zero.
* Adevărata cafea tare de tot, tip “Ness”, cu o doză mare de cofeină, trebuie eliminată din consumul dumneavoastră.
* Cofeina nu este o glucidă şi totuşi pune în pericol sănătatea dumneavoastră, întrucât stimulează pancreasul şi generează o secreţie de insulină.
* Marii băutori de cafea (cu sau fără cofeină) se expun unui risc suplimementar: creşterea procentului de colesterol în sânge. În plus, şi nu în ultimul rând, consumul permanent de cafea instalează, în timp, aşa-numita vâscozitate mentală, ajungându-se la diminuarea puterii mentale şi apariţia unor crize dese de confuzie a ideilor. Se instalează incoerenţa musculară, tulburări ale simţirilor şi stări de agitaţie (beţie cafeică). Imaginaţi-vă creierul unui individ în urma consumului exagerat de alcool, “dres” cu o ceaşcă de cafea tare! În timp, cafetoxina acumulându-se în organismul uman provoacă, la nivelul sistemului nervos central, o acţiune depresivă, influenţând toţi centrii nervoşi.
* TEINA din ceai are acelaşi efect ca şi COFEINA şi, în plus, afectează absorbţia fierului.
* Cafelei şi ceaiului le trebuie 24 ore să treacă prin rinichi. Mai mult de o ceaşcă de cafea sau de ceai pe zi reprezintă o sarcină dificilă pentru rinichi.
* Cafeaua este periculoasă şi pentru că formează acid în stomac. Consumată după masa, forţează mâncarea să părăsească prematur stomacul şi încetineşte  mişcarea intestinelor. Extrema importanţă a evitării mâncărurilor care cauzează aciditate a fost subliniată deja în această lucrare. Sângele este uşor alcalin. Cafeaua şi ceaiul sunt acid curat în corpul dumneavoastră. Mai mult acid în sânge duce la reţinerea unei cantităţi sporite de apă pentru a-l neutraliza, adăugând o greutate în plus corpului dumneavoastră.

Desigur, o ceaşcă de cafea (fără zahăr rafinat de sfeclă), băută în a doua parte a zilei, nu o să fie o nenorocire foarte mare. În locul ceaiului chinezesc şi al cafelei, vă recomand ceaiurile de plante, iar pentru cei care într-adevăr nu se pot abţine, la capitolul “Reţete speciale” le recomand un preparat care, deloc nociv, poate înlocui cu succes cafeaua.

B. Ce părere aveţi despre băuturile răcoritoare? (din comerţ)

* Sunt preparate, în general, din extracte sintetice din fructe sau din plante şi conţin mult  zahăr.
* Sunt dăunătoare şi, de aceea, trebuie total excluse, cu atât mai mult cu cât sunt şi acidulate; acestea irită stomacul, provocând gastrita şi aerofagia.
* Pot fi toxice, chiar dacă sunt preparate pe baza unor extracte naturale; s-a constatat că extractele naturale de citrice, de exemplu, conţin urme importante de substanţe nocive, cum sunt TERPENELE.

Băuturile “de tip COLA” conţin cofeină, benzonat şi acid fosforic (da, aţi citit bine şi, dacă nu credeţi, uitaţi-vă pe eticheta unei sticle de “Coca-Cola”!), ceea ce riscă să dezechilibreze raportul calciu-fosfor din alimentaţie, periclitând procesul de fixare a calciului în oase.

Reţineţi! – toate băuturile răcoritoare conţin acid fosforic, acid malic şi eriteobic. Acidul malic şi cel citric din fructe devin alcaline în stomac. Cele din sucuri rămân acide, căci sunt fracţionate la extragerea din fructe prin căldura folosită în procesul de fabricaţie. Alte chimicale şi substanţe nocive conţinute de sucuri sunt: zahăr alb rafinat, cofeina, conservanţii.

Sucurile din comerţ, cola şi băuturile înrudite sunt atât de periculoase încât ar trebui să aibă pe etichetă, ca şi ţigările, un anunţ de prevenire, interzicându-se copiilor şi adolescenţilor consumul acestora.

Sucurile băute în timp ce mâncăm duc la fermentarea mâncării, înlocuind astfel digestia. Este o crimă să se dea sucuri copiilor, pentru că aceştia se vor obişnui cu cofeina conţinută de acestea. Este de preferat consumul sucurilor obţinute la storcătorul de fructe şi al apei minerale în locul sucurilor din comerţ.

C. Puţină ciocolată este chiar aşa de rea?

O bucăţică de ciocolată, din când în când, nu este dăunătoare. Ciocolata are o serie de ingredienţi periculoşi: cofeina, theobromina (un alcaloid cancerigen ce atacă ADN-ul la nivel celular, provocând atrofierea testiculelor) şi zahărul alb rafinat.

D. Cât de dăunător este zahărul?

Potrivit legilor naturii, alimentele nu trebuie modificate nici de căldură, nici de rafinare, nici de decojire, ele trebuie să fie lăsate aşa cum sunt, în întregul lor. De exemplu, tărâţele conţin complexul de vitamine B şi calciu, care este indispensabil în metabolismul amidonului şi al zahărului. În lipsa acestor substanţe din alimente, organismul uman este forţat să le ia din resurse proprii, fapt ce duce la o pierdere însemnată şi un dezechilibru. Pe scurt, fără a apela la lucrurile foarte subtile pe care le provoacă în organism, la contactul acestuia din urmă cu cea mai mică cantitate de zahăr se petrece următorul lucru:

* Trecerea zahărului în intestinul subţire şi de aici în sânge se produce foarte  rapid.
* De aici se produce o modificare a structurii sângelui, creându-se o stare de hiperglicemie.
* Se instalează foarte rapid o stare de excitare psihică şi fizică.
* Pancreasul, în stare de alarmă (în urma şocului), produce insulină cu mult peste limitele normale. EFECT: hipoglicemia însoţită de oboseală accentuată.
* Şocul continuă, răsfrângându-se asupra ficatului care, şi el, în aceeaşi stare de buimăceală, îşi transferă cea mai mare parte din rezerva de glucide în sânge.
* Acestea sunt sinusurile care înnebunesc metabolismul şi dereglează sistemul nervos.

În procesul rafinării zahărului, fiecare rămăşiţă a vieţii, toţi nutrienţii, vitaminele, mineralele sunt înlăturate, rămânând un reziduu mort: ZAHĂRUL. Mai mult, adăugat în ceaşca cu cafea, în combinaţie cu cofeina, formează o substanţă de 10 ori mai toxică decât nicotina pură!!

Astfel, după rafinare, zahărul nu mai deţine decât un singur element (carbonul) din cele peste 50 de elemente pe care le conţin trestia sau sfecla de zahăr înainte de… distrugere! Ca urmare, corpul omenesc este silit să-şi procure aceste elemente din rezerve proprii. O dată ajuns în circuitul sanguin, zahărul începe să creeze dezordine, deoarece, fără să stea în intestin, trece imediat în sânge. Aici, cantitatea de zahăr creşte anormal de mult într-o scurtă perioadă de timp, ceea ce dezvoltă un surplus de energie şi face ca oboseala să dispară. Dar lucrurile nu stau aşa. Ar fi prea frumos…

Când consumăm zahăr, prin metabolizarea lui, diminuarea resurselor organismului generează o şi mai mare oboseală decât cea iniţială, pentru care s-a luat zahărul. De fapt, în loc să ne energizăm organismul n-am făcut decât să ne biciuim organismul, iar natura nu lasă nici o greşeală nesancţionată. La un examen glicemic, imediat după un consum mare de zahăr, se poate observa că glandele pancreatice, intens stimulate, secretă o cantitate prea mare de insulină, ceea ce duce la o reducere a zahărului din sânge, sub nivelul mediu admis, de unde rezultă starea accentuată de oboseală.

În acelaşi timp, datorită conţinutului mare de calorii ale zahărului, consumul excesiv de zahăr produce o senzaţie de saţietate. Dar în zahărul rafinat nu mai există nici enzime, nici fermenţi şi nici minerale şi, drept urmare, corpul este obligat să le sustragă din hrana necesară glandelor, nervilor şi sângelui. Totodată, consumul de zahăr rafinat poate provoca afecţiuni deosebit de grave, precum: scăderea memoriei, impotenţa, scăderea voinţei, afecţiuni dentare, nevroze, artroză etc. Practic, consumul excesiv de zahăr rafinat poate favoriza apariţia oricărei maladii.

După indelungate studii medicale s-a ajuns la concluzia că infarctul miocardic are la bază consumul îndelungat al zahărului, pâinii albe şi produselor din cola. În urma digestiei, ele se transformă în zahăr. Chiar şi fructele fierte sunt nesănătoase şi din acest motiv recomand consumul lor în stare naturală.

* La fel de nefast în alimentaţie, ca drogul sau alcoolul, zahărul este considerat chiar ca unul dintre cele mai puternice  droguri.
* Într-adevăr, este de natură organică, dar prin rafinare se distrug toţi constituienţii necesari vieţii, inclusiv enzimele.
* Pentru a fi metabolizat, zahărul foloseşte “rezervele strategice” ale organismului: crom, calciu, enzime, magneziu, vitamina B1.
* Are consecinţe asupra greutăţii.
* Creează oboseală (vezi hipoglicemia), diabet, gastrite, ulcere, carii, boli de inimă.
* Nu este indispensabil.
* Organismul nu are nevoie de un aport exterior de zahăr; la nevoie, îl fabrică singur sub forma glucozei (singurul carburant al organismului).
* Pe măsură ce organismul îşi determină singur nevoiele de zahăr, acesta va fi fabricat direct din rezervele de grăsime.

Deci grăsimile vor fi transformate în glucoză

Zahărul poate fi înlocuit, eventual, cu  miere.
Zahărul rafinat îngraşă oamenii, pentru că furnizează numai calorii goale, de calitate slabă. Rezultatul: supraalimentaţia, pentru a obţine nutrienţii necesari.
Pe de altă parte, zahărul din fructe este excepţional de bogat în nutrienţii de care corpul nostru are nevoie. În plus fructele furnizează fibra pe care zahărul alb rafinat nu o are. Zahărul fermentează, formând acid acetic şi alcool.
La capitolele “Reţete speciale” vă recomand o serie de preparate care, deloc nocive, înlocuiesc cu succes zahărul.

Cu cât veţi consuma mai puţine alimente, cum sunt: cafeaua, ceaiul, laptele, sucurile din comerţ, alcoolul sau zaharoasele, cu atât veţi putea controla mai bine sănătatea şi, implicit, greutatea.

după Daniel Menrath

Despre LIA, soţia prinţului PAUL

 Istoria Prinţesei Lia e presărată de detalii chiar mai picante decât cele din ziarele de scandal din România

Lia Georgia Triff – o americancă de origine română, tatăl ei fiind american şi mama sa, româncă – a fost căsătorită, timp de 16 ani, cu un foarte cunoscut avocat american, Melvin Belli. Supranumit “Regele ofenselor”, Belli a reprezentat nume ca Rolling Stones, Jack Ruby (asasinul lui Lee Harvey Oswald), boxerul Muhammad Ali, actriţa Zsa Zsa Gabor, actorul Tony Curtis.
Lia a fost cea de-a cincea soţie a lui Melvin Belli, dar nu şi ultima, pentru că acesta s-a recăsătorit pentru a şasea oară în martie 1996, cu patru luni înainte de a muri de cancer pancreatic, la vârsta de 88 de ani. Actuala prinţesă Lia s-a măritat cu Melvin Belli în anul 1972, pe când avea doar 23 de ani şi studia istoria şi antropologia la Universitatea din Maryland. Soţul său era cu 42 de ani mai în vârstă şi era unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Statele Unite.

Un divorţ răsunător
Mariajul – din care a rezultat o fiică, Melia – s-a destrămat după 16 ani, în 1988, cu un divorţ răsunător. Acuzaţiile de adulter au curs din ambele părţi. A rămas celebră amenda primită de renumitul avocat pentru că şi-a numit soţia “Il Trampo”, acuzând-o de adulter şi de relaţii dintre cele mai şocante. Astfel, potrivit presei americane, Belli le-a spus judecătorilor că soţia sa l-ar fi înşelat, printre alţii, cu arhiepiscopul Desmond Tutu şi cu actriţa Zsa Zsa Gabor. În plus, avocatul şi-a acuzat soţia că i-ar fi aruncat câinele peste Podul Golden Gate. În schimb, Lia a spus la tribunal că soţul ar fi abuzat-o şi că ar fi comandat uciderea ei. În cele din urmă, potrivit presei americane, Lia ar fi obţinut suma de 15 milioane de dolari în urma divorţului de marele avocat.

Dată în judecată de propria fiică, Lia se scuză că are treabă în Kosovo

Povestea picantă a Liei Triff nu se opreşte aici. În 1998, Lia a fost dată în judecată de fiica sa, Melia, care a acuzat-o că ar fi cheltuit 90.000 de dolari dintr-un fond destinat educaţiei sale. Melia a susţinut că a fost nevoită să se retragă de la Universitatea Glasgow pentru că nu ar fi avut bani pentru  taxe.
Lia, care locuia atunci în Bucureşti şi se căsătorise de trei ani cu Prinţul Paul, nu s-a prezentat la proces şi a trimis un răspuns şocant fiicei sale, prin intermediul avocaţilor: “Lia şi soţul său sunt momentan implicaţi în eforturi diplomatice cu privire la războiul din Kosovo. Acest conflict este de o importanţă majoră pentru ei, şi ea (n.r. Lia) îşi va duce la bun sfârşit datoriile diplomatice înainte de a se ocupa de acest proces”.
Această scuză a dus la un răspuns acid din partea avocatului Meliei Belli, care a ţinut să le amintească Liei şi soţului ei că Bucureştiul se află la peste 300 de mile de Kosovo, că “România a devenit republică încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi că familia regală nu are niciun fel de rol în politica şi diplomaţia acestei ţări”.

după Marinela Rotaru

DIETA VIEŢII (XI)

Procentele ideale ale celor 5 nutrienţi esenţiali de care are nevoie organismul nostru sunt următoarele:

* Glucoză: 90%

* Aminoacizi: 4-5%

* Minerale: 3-4%

* Acizi graşi: 1%

* Vitamine: sub 1%

Fructele sunt singura mâncare cu această compoziţie perfectă de nutrienţi. Trebuie însă făcute două remarci importante referitoare la consumul fructelor:

1. Fructele sau sucul lor se pot consuma numai proaspete. Fructele fierte sau coapte nu mai furnizează nici substanţe nutritive, nici apa necesară curăţării, ele sunt acide şi forţează corpul să le anuleze aciditatea cu cheltuială de energie. Gătitul distruge valoarea potenţială a fructelor. Trebuie să ne amintim mereu să mestecăm bine fructele, să le îmbibăm bine cu salivă, şi să nu le înfulecăm cu lăcomie.

2. Cât timp trebuie să treacă de la consumarea altor alimente până la mâncarea fructelor? Atâta timp cât stomacul este gol, puteţi consuma când şi câte fructe doriţi, lăsând să se scurgă 20-30 de minute înainte de a mânca alte feluri de mâncare. După ce aţi mâncat orice altceva în afară de fructe, trebuie să aveţi în vedere timpul de digestie, astfel:

Alimentul ………………………………..Timpul de digestie

Salată sau vegetale crude ………………………..2  ore
Mâncăruri corect combinate fără carne…….3 ore
Mâncăruri corect combinate cu carne ………4 ore
Orice mâncare incorect combinată …………..8 ore

Dacă ne întreabă cineva:

* Care credeţi că este cea mai periculoasă masă din zi? Veţi putea răspunde precis: Înainte de  culcare!   

* Dar a doua masă ca pericol? Vă răspund eu: Micul dejun copios! De ce?

Amintiţi-vă:

* Energia este baza vieţii. Când vă sculaţi dimineaţa sunteţi odihnit şi în cea mai bună formă energetică pe care v-o pot furniza sistemul şi
somnul.
* Pe ce veţi cheltui (risipi) această energie? Pe un mic dejun copios? Digerarea (mare consumatoare de energie) acestui “mic dejun” vă va uza energia şi nu vă va aduce un surplus de energetic.

Mai ales “micile dejunuri tradiţionale”: ouă, brânză, şuncă, pâine, roşii, ceai, lapte, dulceaţă, conserve, prost combinate, consumă o mare cantitate de energie. Energia nu poate fi furnizată decât după ce mâncarea este absorbită de intestine. Dacă vom înlocui acest amalgam de alimente cu fructe, energia ne va ajunge în corp instantaneu – în loc să aşteptăm ore, iar starea de somnolenţă ce urmează micului dejun bogat tradiţional dispare.

Deci, ca regulă: Mâncaţi la micul dejun numai fructe: mâncaţi fructe dimineaţa, ori de câte ori vă este foame.

Mâncatul fructelor pe stomacul gol accelerează pierderea greutăţii inutile. Caloriile de înaltă calitate care se găsesc în fructe nu vor crea probleme de greutate corpului dumneavoastră. Raţiunea pentru care vă recomand consumul fructelor dimineaţa este legată de cele trei cicluri ale organismului nostru:

I. Eliminarea (între orele 4 – 12). Mâncând fructe şi căpătând energie se favorizează eliminarea toxinelor. Consumarea altor alimente frânează eliminarea. (Dacă veţi continua să beţi cafea, beţi-o după ora  12).
II. Consumul alimentelor (între 12 – 20). Mâncaţi, dar atenţie: digestia consumă energie. Începeţi cu salate şi, pe măsură ce vă apropiaţi de ora 20, puteţi consuma proteine, dar corect combinate.
III. Asimilarea (între orele 20 – 4). Acum corpul dumneavoastră îşi extrage substanţele nutritive şi le utilizează. Dacă aţi combinat corect mâncărurile, în 3 – 4 ore ele ajung în intestin, unde începe absorbţia lor de către corp.

4. Principiul gestionării depozitelor de grăsime

Asociaţia lipide – glucide, în cadrul unei funcţionări pancreatice defectuoase, poate determina kilogramele excedentare şi starea sănătăţii.

* Principiul de bază al noului mod de alimentare se bazează, în parte, pe faptul că, în majoritatea cazurilor, se evită amestecarea lipidelor cu glucidele “malefice”, având grijă să preferăm lipidele “benefice”, în scopul prevenirii bolilor  cardiovasculare.
* Lipidele vor fi însoţite de diferite legume, în special de fibre alimentare.

Exemple de meniuri în care glucidele “malefice” nu figurează:

1. Sardelele (lipide “benefice” +  proteine)
Omleta cu ciuperci (lipide + fibre)
Salata verde (fibre)
Brânza (lipide + proteine)

2. Crudităţi  (fibre)
Pulpa de viţel cu fasole verde (lipide + proteine)
Salata verde (fibre)
Zmeura (glucide “benefice” + fibre)

3. Salata de roşii  (fibre)
Cod cu vinete (lipide “benefice” + proteine + fibre)
Salata verde (fibre)
Brânza (lipide + proteine)

La cele trei meniuri enunţate cel mai important lucru este acela că toate se vor consuma FĂRĂ  PÂINE.
* Brânzeturile de vacă conţin 5 g de glucide la 100 g.

ATENŢIE! Brânzeturile nu trebuie mâncate la sfârşitul unei mese care conţine lipide.

* Dacă alimentaţia ar fi lipsită de glucide, pancreasul nu ar secreta insulină şi deci nu s-ar constitui grăsimi de  rezervă.
* Organismul are nevoie de energie pentru menţinerea echilibrului vital, astfel încât el va recurge la grăsimile de rezervă pentru a obţine energia care îi este necesară.
* Alimentându-se normal (vitamine, săruri minerale etc.), organismul îşi va reduce de la sine grăsimile de rezervă, care constituie excesul de greutate, va arde cu prioritate stocurile de grăsime acumulate în prealabil.
* Totuşi, glucidele “malefice” (cartofi prăjiţi, dulciuri, prăjituri) vor putea face parte din alimentaţie, cu condiţia de a nu le ingera decât în mod excepţional şi întotdeauna separat de lipide.
* Suntem victimele deplorabilelor obişnuinţe alimentare proprii civilizaţiei noastre:
* În copilărie, pireuri, prăjituri, bomboane, acadele – apoi paste făinoase şi orez, felii groase de pâine cu unt, cornuri, dulceaţă şi turtă dulce.
* Mai târziu, cartofi, macaroane, multă pâine, orez şi zahăr.
* În studenţie “glojdeala” de la cantine sau gustările rapide şi sandviciurile uriaşe.
* Fiind matur deja, obişnuinţele căpătate până în acest moment sunt greu de înlăturat şi, bineînţeles, adaosurile cu care mai vine şi partenerul de viaţă (eventual un sos alb cu făină).
* Aceste faimoase obişnuinţe alimentare dăunătoare, care vi s-au imprimat sau pe care le-aţi adoptat din comoditate, au drept consecinţă: creşterea greutăţii peste cea normală şi, chiar dacă aceasta nu se instalează, în mod sigur va avea ca efect dezechilibrarea metabolismului şi un mare număr de afecţiuni.

REGULI DE AUR PENTRU A REDUCE STRESUL!

* Nu faceţi nimic din ceea ce mai târziu v-ar putea determina să spuneţi o  minciună!
* Evitaţi amânările. Nu lăsaţi pe mâine ce puteţi face astăzi. Ce puteţi face astăzi, faceţi acum!
* Nu fiţi extrem de exigent cu dumneavoastră!
* Refuzaţi orice proiect, orice activitate sau chiar o simplă invitaţie la film dacă nu aveţi energia şi dispoziţia pentru aceasta, spunând întotdeauna NU!
* Descărcaţi-vă sufletul! Discutaţi problemele dumneavoastră cu un prieten de încredere; vă poate ajuta să ieşiţi din confuzie şi să vă rezolvaţi mai uşor problemele.
* Rezervaţi-vă timp în fiecare zi pentru propria dumneavoastră intimitate, linişte şi meditaţie!
* Uitaţi şi iertaţi evenimentele neplăcute sau oamenii care v-au făcut rău. Acceptaţi faptul că lumea în care trăim este o lume imperfectă!
* Puneţi mai multă dragoste în tot ceea ce faceţi!
* Nu neglijaţi masa de “prânz”. Îndepărtaţi-vă cu mintea şi cu trupul de biroul dumneavoastră sau de locul de muncă, chiar dacă o faceţi doar pentru 15 minute.

după Daniel Menrath

Naşul mititeilor româneşti

DACĂ NU ŞTIAŢI…

“Naşul” micilor româneşti este un jurnalist: N.T. Orăşanu. De la Geneva, strănepoţii lui ne trimit reţeta originală

Reţeta originală datează din 1873, iar mititeii se făceau exclusiv din carne de vacă (falcă şi ceafă). În plin scandal al “mititeilor”, când guvernanţii au sprintat pentru a obţine, în sfârşit, marca înregistrată europeană pentru popularul preparat românesc, am avut surpriza să primim de la Geneva o scrisoare chiar de la urmaşii celui care, cu 140 de ani în urmă, a fost “naşul” primei şarje de “mici” care-a sfârâit pe grătarul dâmboviţean: jurnalistul N. T. Orăşanu. Scrisoarea clarifică definitiv o serie de lucruri legate de istoria şi anecdotica “mititeilor”, conţine reţeta originală (cea de la 1873) şi este semnată de Alexandru Orăşianu, fiul lui Theodor Orăşianu (“i”-ul este un accident grafic apărut în momentul în care familia şi-a perfectat noile acte de identitate, după plecarea în exil, în perioada comunistă).

Cine a fost N. T. Orăşanu?

“Ştiu din familie că numele Orăşanu îl purtau o familie din Iaşi, alta din Brăila, una din Râmnicu Sărat şi alte două în Oltenia şi Bucureşti”, ne scrie Alexandre Orăşianu. “Cel mai vechi strămoş cunoscut al familiei era Gani Orăşanu, prieten cu Tudor Vladimirescu, care, atunci când a venit în Bucureşti, a tras la casele acestuia.”

Despre “naşul miciilor”, Alexandre Orăşianu ne desluşeşte: “Legătura mea cu N. T. Orăşanu este stră-stră-bunicul meu (tatăl lui Conu Iorgu Orăşanu, 1857-1942), care îi era frate. N. T. Orăşanu a fost căsătorit cu Lucsiţa Toporeanca. Împreună au avut o fată (Cleopatra), care a murit în jurul anilor 1900. N. T. Orăşanu a fost un mare susţinător al lui Al. I. Cuza (a participat la Unirea Principatelor Române în 1859), motiv pentru care timp de zeci de ani la ridiculizat pe Carol I de Hohenzollern, prin cronicile lui (Nichipercea, Ochiul Dracului, Ghearele Dracului, Sarsailă, Ghimpele etc…). Mai multe informaţii le puteţi găsi în cartea ,,Istoria literaturii române” a lui George Călinescu”.

Umorist, fabulist şi jurnalist acid, N. T. Orăşanu era, deopotrivă, un gurmand – “calitate” din care, de altfel, a şi ajuns în postura de naş culinar. “În timpul vieţii, N. T. Orăşanu avea obiceiul să-şi ia masa în centrul oraşului, lângă Curtea Arsă, pe strada Covaci, la numărul 14, la birtul lui Iordache Ionescu. Aici i-a venit ideea să redenumească anumite alimente sau preparate clasice româneşti, cu nume care i se păreau mai semnificative. Astfel, unui pahar de ţuică i-a spus ,,o idee”, apa a numit-o ,,o naturală”, pâinii i-a zis ,,o abundenţă”, ardeiul roşu era ,,o torpilă”, gheaţa – ,,cremă de Siberia”, cafeaua – ,,un taifas”, iar o sticlă cu sifon şi gheaţă într-o căldare s-au numit ,,o baterie”. În acele timpuri, cârnaţii proaspeţi se preparau pe loc.”

Fără maţe

“Într-o zi din vara lui 1873, Conu Iordache a rămas fără maţe pentru preparat cârnaţii”, povesteşte Alexandre Orăşianu. “Atunci, a făcut cârnaţi fără înveliş, cu mâna, şi i-a pus direct pe grătar, numai că aceştia au ieşit mult mai mici decât cei care erau traşi în maţ, de unde N. T. Orăşanu i-a botezat ,,mici”, iar celor care erau traşi în maţ le-a dat numele de ,,patricieni”. În zilele noastre s-au păstrat, din multele denumiri, cuvintele ,,mici”, ,,patricieni” şi ,,baterie” (bateria de vin), iar ultimele două, din păcate, au început şi ele să se piardă. După ce strămoşul meu a făcut această nouă listă de bucate, restaurantul ,,La Iordache” şi-a luat şi numele de <<La idee>>”.

Reţeta originală a “micilor de la Iordache”

În ceea ce priveşte modul de preparare a micilor, ca la începuturi, la birtul lui Iordache Ionescu, Alexandre şi Theodor Orăşianu ne trimit, de la Geneva, reţeta originală, aşa cum s-a transmis ea, din generaţie în generaţie, în familie.

“Exclusiv carne de vacă, de două feluri: falcă şi ceafă, în părţi egale. La fiecare kilogram de carne macră se adaugă 100-150 de grame de seu de la prapurele de vacă şi se sărează. Toate acestea se trec de două ori prin maşina de tocat, o dată prin sita mare şi a doua oară prin sita mică. Apoi carnea se sărează, se amestecă şi se pune să stea la răcitor 5-6 ore. După aceea, la un kilogram de carne se pune un vârf de cuţit de chimen şi un vârfuleţ de enibahar şi puţin piper negru (toate pisate fin). Separat se face o supă de carne de oase, concentrată. Odată tocată carnea şi mirodeniile adăugate, se frământă punându-se, încetul cu încetul, cam 100-150 de ml de supă concentrată. Carnea se amestecă până când se dezlipeşte cu uşurinţă de pe degete şi palme. După aceea, la maşina de tocat se scoate sita şi în locul ei se pune o pâlnie de făcut cârnaţi şi se învârte la manivelă, iar cu mâna udată cu supă de carne se prepară mititeii”. Reţeta, după cum se vede, respectă întocmai metodologia de-acum un secol şi ceva. Inclusiv instrumentarul (Alexandre ne indică răcitorul şi nu frigiderul…).

Ingrediente 100% naturale

“Pe timpul acela nu existau alte ingrediente decât cele naturale, cel mai bun conservant şi aproape singurul fiind carnea. Ideea de a pune bicarbonat, nu numai în mici, dar şi în alte preparate alimentare, a apărut mai târziu, o dată cu industrializarea. La această reţetă originală se pot face unele îmbunătăţiri, fără a schimba în esenţă calitatea micilor, şi anume: se pot adăuga, la fiecare kilogram de carne, o linguriţă de cimbru şi o jumătate de linguriţă de bicarbonat (în spiritul veacului XX; folosirea bicarbonatului fiind consemnată prima dată în anul 1902 n.n.). Orice alte adăugiri de tipuri de carne (spre exemplu: oaie, porc) sau de mirodenii pot duce, fără îndoială, la produse gustoase, dar care nu mai pot fi numite <<mici>>”.

La o jumătate de secol după îmbunătăţirea reţetei cu bicarbonat, un “mic” bine preparat putea să-ţi aducă gloria şi… posteritatea, laolaltă cu marile spirite ale epocii. ”În anii ’50, când încă mai erau câteva mici restaurante particulare în Bucureşti, cel mai vestit gratargiu era ,,La Gică”, pe strada Maria Rosseti numărul 5, la o casă mai sus de actualul restaurant ,,La Cena”. Reţeta micilor restaurantului ,,La Gică”  era exact cea de la Iordache şi ştiu că bunicul meu a discutat cu proprietarul. În această cârciumă din acele timpuri se întâlnea, după spectacole, toată lumea bună a Bucureştiului, între care şi marii actori Grigore Vasiliu-Birlic, Vraca, Stroe, Mircea Crişan şi mulţi alţii…”

Reţetă veche pentru vremuri noi

Sunt frumoşi oamenii trecutului, cu poveştile lor, dar… să revenim la chestiune – cum ar spune nenea Iancu Caragiale: cum asigurăm păstrarea reţetei originale, în mileniul III? Românii nu sunt primii care s-au confruntat cu problema actualizării reţetelor tradiţionale. De la Geneva, descendentul “naşului micilor”, Alexandre Orăşianu (de altfel, în viaţa de toate zilele, specialist în domeniul financiar), ne trimite câteva sugestii: “Cred că nu ar fi rău ca reţeta să fie omologată, dar cu precizările privind calitatea şi cantităţile, conform normelor artei culinare. Interdicţia folosirii bicarbonatului de sodiu de către UE trebuie aplicată în consultare cu nutriţioniştii şi medicii specialişti. Probabil că o interdicţie totală ar fi o prostie, dar o reglementare este necesară. În orice caz, consumul iraţional şi neponderat al oricărui produs poate duce la dereglări importante ale organismului. Schimbarea reţetei originale a miciilor cu adăugarea unui produs industrial trebuie înţeleasă ca un fenomen sociologic comun ţărilor moderne – spre exemplu, se poate mânca ,,une bouillabaisse” (supă tradiţională mediteraneană, mai ales în regiunea Marsilia) sub formă de semipreparate. Omul grăbit, nerăbdător şi stresat de probleme profesionale şi sociale nu are timpul necesar să gătească o adevărată bouillabaisse şi se va mulţumi cu acel gust prea puţin asemănător cu cel adevărat. Probabil că introducerea bicarbonatului de sodiu şi a altor cărnuri în reţeta miciilor este rezultatul unei societăţi grăbite şi, într-o oarecare măsură, şi a pauperizării (carnea de porc fiind, de exemplu, mai ieftină). Un alt exemplu de deformare şi deturnare/denaturare a unui produs tradiţional românesc este desertul numit ,,papanaşi”. Actualmente, în Bucureşti, aproape în exclusivitate, desertul acesta înseamnă o gogoaşă sau două cu dulceaţă şi frişcă. Ceea ce nu are nimic în comun cu reţetele din cele mai cunoscute cărţi de bucate, ca acelea scrise de Sanda Marin şi Constantin Bacalbaşa”.

Prezentându-vă aceste dezvăluiri despre naşterea şi evoluţia unei legende gastronomice – “micii” româneşti – sperăm că polemica, atât în jurul inventării preparatului, cât şi al reţetei originale, se va încheia. Paradoxal, decizia legată de folosirea bicarbonatului de sodiu în unele produse alimentare, pe teritoriul Uniunii Europene, e posibil să ne fi făcut mai mult bine, decât rău, căci aduce în atenţie “bunele practici culinare” ale înaintaşilor şi reţetele originale, de multe ori mai sănătoase decât cele adaptate de contemporani.

P.S. – Pasiunea pentru gastronomie a lui N. T. Orăşanu avea să se manifeste, sub o altă formă, peste câteva generaţii. Un alt stră-stră-… -nepot de-al său, fratele lui Alexandre, Stephane Orăşianu, este, la Geneva, proprietarul unui Café Restaurant, numit “Les Tilleuls”, foarte apreciat de criticii gastronomi din Elveţia şi din Occident şi unde şeful italian Carlo Manguro găteşte în stil italian sau fusion. Greu de introdus aici accentele româneşti, însă convivialitatea de pe terasă aminteşte de cea de la birtul “La Iordache”, de pe strada Covaci, lângă Curtea Arsă…

după Simona Lazăr & Tudor Cireş