De ziua lui, drapelul jeleşte

accident muntenegru

Astăzi ar trebui să se sărbătorească ziua drapelului, dar din cauza accidentului de mare amploare petrecut pe serpentinele din Muntenegru, guvernul României a decretat zi de doliu naţional. Astfel că nu putem sărbători un drapel coborât în bernă, în loc să se înalţe maiestuos, măcar de ziua lui. Poate că ar fi trebuit să se decaleze cu o zi această comemorare a victimelor, dar autorităţile române s-au inspirat şi aici după cele din Muntenegru, aşa cum au făcut-o şi cu interesul acordat celor loviţi de soartă în acea teribilă catastrofă rutieră.

Faptul că sârbii au acţionat cu atâta promtitudine, organizare şi omenie, i-a mobilizat şi pe reprezentanţii României, la iniţiativa neobositului dr. Raed Arafat, să nu se lase mai prejos şi să ofere tot sprijinul material şi logistic pentru aducerea în ţară a victimelor. E bine când alţii ne dau exemple şi noi ştim să le preluăm. Pentru că numărul românilor morţi şi răniţi este foarte mare, aproape că face concurenţă victimelor connaţionali ale intervenţiei din Afganistan. Doar că soldaţii bănuiau ce-i aşteaptă, dar s-au dus în speranţa unui câştig mai bun, pe când românii din “autocarul morţii” au plătit din buzunar pentru moartea sau rănirea lor.

E un subiect foarte tragic şi delicat totodată. Cum de s-a produs o asemenea nenorocire nu poate încă nimeni să dea un răspuns edificator. Cert este că autocarul avea o viteză prea mare pentru ca şoferul să poată redresa direcţia, după o depăşire a unor pietoni. Viteza rămâne o cauză frecventă a celor mai multe accidente, deşi se găsesc destui cretini care spun că nu e o problemă pentru trafic. În ziua de azi, graba e cea care ne caracterizează comportamentul de zi cu zi, şi asta se poate vedea şi pe şosele. Chiar dacă avem puţini kilometri de autostradă, când prindem o fâşie de drum fără gropi, apăsăm cu lăcomie pedala de acceleraţie până la podea. Nu mai ţinem cont de celelalte pericole, de ceilalţi participanţi la trafic. Dar să lăsăm organele abilitate să cerceteze şi să expună tot scenariul accidentului.

Victimele s-au întors acasă şi patru spitale din capitală au făcut un efort deosebit pentru a-i primi pe răniţii care veneau dintr-un singur spital al unei mici ţări. E şi aici o diferenţă care are semnificaţia ei. Guvernul a promis tot sprijinul necesar: ajutor material şi psihologic acordat fiecărei familii. Pe mine m-a intrigat în special prezenţa câte unui psiholog la comunicarea tristei veşti către cei care au suferit o pierdere prin deces, pe lângă cel care face tristul anunţ. Prin asta vrem să fim mai catolici decât Papa şi să arate oficialii ce mult le pasă. Nici la americani nu am văzut să vină psihologul şi să fie alături când familia primeşte vestea unui deces pe front. Psihologul se consultă după înmormântare, pentru a trece mai uşor peste această pierdere. La aflarea pierderii suferite, cei apropiaţi lui au nevoie mai degrabă de o soră medicală care să-i administreze un calmant. Chiar dacă psihologul o să “o ia pe după vişin”, cu vrăjeli şi alte formule specifice profesiei, tot trebuie să-i spună că persoana în cauză a murit, iar românul se descarcă jelind.

Dacă nu mai are lacrimi, angajează bocitoare şi se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul mortului. Atunci un duhovnic e binevenit, nu un psiholog. Dar trebuia să marcheze şi guvernul un punct în plus faţă de muntenegrenii care ne-au dat o lecţie de omenie. La noi însă, cu excepţia medicilor care se luptă să facă faţă situaţiilor de acest gen în ciuda dotărilor precare, totul e mai mult de faţadă.

2 thoughts on “De ziua lui, drapelul jeleşte

  1. O decizie, hai să îi spun mai moale, nefericită. În anii anteriori s-au mai înregistrat accidente rutiere cu victime în număr comparabil cu cel petrecut în Muntenegru și nimeni nu a mai decretat zi de doliu național. Nu sunt cinic, nu sunt imun sau lipsit de respect față de durerea familiilor celor decedați. Totuși, e vorba despre 18 cetățeni absolut obișnuiți ai țării acesteia iar doliul național cred eu că ar impune un tratament mai strict. E drept, au fost 18. Dar ce mi-e 18 până la urmă și ce mi-e 3, atâția câți a omorât Huidu ? Ambele numere sunt mari, la nivelul percepției individuale a tragediilor, dar mici la scara generoasă a istoriei.
    Există o mică inadvertență în postarea ta : muntenegrenii au decretat doliu național DUPĂ ce Bucureștiul hotărâse în sensul ăsta.

  2. Mulţumesc pentru corectare. De fapt au avut muntenegrenii patru victime anterioare, şi sunt sigur că a contat mult această tragedie pentru a intra, la rândul lor, în doliu. Ceea ce vreau să mai remarc este responsabilitatea pe care o are un şofer, mai ales când conduce un autovechicul de transport în comun, şi nu numai. Se poate asemăna cu un genist al armatei, care are voie să greşească o singură dată. Decisiv.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.