Companionul

De câteva luni mă simt mai bogat: am un nou prieten. Nu, nu e vorba de unul virtual, ci unul în carne şi oase, cu care mă văd în realitate. L-am întâlnit într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară, în timp ce mă întorceam de la brutărie. De obicei, de trei ori pe săptămână mă duc să cumpăr pâine proaspătă, coaptă pe vatră. El mi s-a alăturat când am ieşit pe poarta larg deschisă şi m-a urmat tăcut, privindu-mă adesea în ochi şi încercând să-mi ghicească traseul. De cele mai multe ori trecea în faţă şi cotea pe câte o străduţă. Dacă vedea că nu-l urmez, se întorcea în grabă şi-şi continua drumul în cuplu cu mine, când înainte, când înapoi.

Când am intrat în curte nu s-a ruşinat, ci a inspectat toată suprafaţa, cercetând cu atenţie fiecare obiect. Am crezut că m-a urmat din cauza mirosului îmbietor al pâinii calde şi i-am oferit un colţ. A venit, şi după ce l-a mirosit s-a aşezat pe coadă, privindu-mă cu ochi duioşi. Era un câine frumos, cu blana maroniu-sclipitoare şi de mărime mică. Probabil un şorecar. M-a petrecut cu privirea până am intrat în casă, apoi a plecat lăsând dumicatul de pâine.

Poate că aş fi dat uitării această întâlnire care nu e ieşită cu nimic din comun, doar că la următoarea aprovizionare cu pâine, ea s-a repetat întocmai. La fel şi în celelalte zile în care veneam de la brutărie. Câinele mă aştepta neabătut la ieşire şi mă urma cu aceeaşi consecvenţă, demnă de un animal credincios. Nu ştiu al cui era sau dacă avea vreun stăpân anume, dar nici foame nu părea să-i fie, din moment ce-mi refuza mereu bucata de pâine. Eram uimit şi curios de ce-mi ţine mereu companie, de ce m-a ales pe mine. Oare a simţit din privirile mele faptul că-mi plăceau câinii, iar el îmi era chiar drag? Pentru mine era un mister plăcut, căruia îi ofeream tot felul de explicaţii măgulitoare şi poate tocmai de aceea nu încercam să-l elucidez. Nu voiam să fiu dezamăgit.

Dar în loc de o dezamăgire am avut parte de o surpriză plăcută. Într-o dimineaţă l-am întâlnit pe prietenul meu patruped în faţa porţii mele. Mă aştepta să mă conducă şi înspre brutărie! Bineînţeles că m-am bucurat mult şi pe drum l-am lăudat. Din acea zi el mă aşteaptă în fiecare zi de mers după pâine. Ştie exact ziua şi ora la care trebuie să ies din casă deşi e doar un simplu câine, nici măcar unul de rasă. Lumea ne vede mereu împreună şi crede că e al meu. Doar că, ce face el în restul timpului şi unde doarme, continuă să fie şi acum o taină. La fel ca şi motivul pentru care m-a adoptat pe mine.

4 thoughts on “Companionul

  1. Eu l-as pastra la mine definitiv, mai ales daca as avea curte. Cine stie pe unde isi face veacul in restul timpului…. incearca sa afli ceva despre el si daca o sa dea impresia ca vrea sa nu mai plece intro zi, tine-l 🙂 . Nimic nu e intamplator, spun unii.

  2. De când am dat peste cuvântul prieten am știut că este vorba despre un câine.😆 În săptămâna trecută suntem 3 cei care ne-am tras câini : La Fee Blanche, tu și cu mine. Sper să scriu mâine despre noul meu prieten

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s