Revolta din ogradă: Familia Dințescu

În episodul trecut („Lacul Auriu”), i-am lăsat pe eroii noștri rătăcind în mijlocul oceanului. Dar cum au ajuns ei pe o barcă improvizată, după ce au trecut de Cascada Diavolului, vă invit să aflați din rândurile care urmează.

După ce entuziasmul s-a mai potolit, curcanul Gogu a propus un popas de noapte, căci erau frânți de oboseală și de foame, iar noaptea se așternuse aproape în totalitate. Acoperiș le-au fost ramurile celui mai apropiat arbore și, după ce au mâncat ce mai era în desaga de pe spinarea căluțului Călin, s-au cufundat într-un somn adânc. Șoricelul Chițac, cuibărit în blana călduroasă a cățelului Hamlet, iar Gogu, cățărat pe coama deasă a lui Călin.

Dimineața i-a trezit prin ciripitul vesel al păsărelelor și razele blânde ale soarelui. Curcanul a dat semnalul de pornire și au luat-o la vale, în stânga având prăpastia în care se vărsa șuvoiul de apă al Cascadei Diavolului, iar în dreapta, cealaltă jumătate a Pădurii Întunecate, în care se temeau să intre.

După un drum ce a durat până la amiază, hăul prăpastiei a fost înlocuit de un curs de apă mai liniștit, ce-i îmbia la o binemeritată zăbavă. Astfel că s-au oprit și au savurat din licoarea limpede și rece. Era cald și nu-și puteau închipui cât mai aveau de mers. Au scos Piatra Cunoașterii și ea le-a arătat că sunt pe calea cea bună. Trebuiau doar s-o țină tot înainte, urmând cursul apei.

Nu le rămânea decât să se îndemne reciproc la drum, și așa au făcut până când au dat de un dig făcut din trunchiuri de copaci și pământ și care dădea naștere unui iaz. Pe mal se agitau o mulțime de rozătoare ciudate, ce purtau în gură crengi și pietricele. În timp ce echipa noastră îi privea în derută, cel mai impozant dintre ei se apropie și-i întrebă curios:

– Ce vă uitați ca lupul la fructe de pădure? N-ați mai văzut lac de acumulare? Sau v-ați rătăcit? Că o așa adunătură ciudată nu a mai trecut prin aceste locuri…

– Nu ne-am rătăcit deloc!, se oțărî Gogu de la înălțimea spinării lui Călin. Suntem în drum spre Valea Veșnic Verde și știm că ăsta-i drumul bun. Dar apa asta ne stă în cale și nu văd cum am trece-o.

Blănosul din fața lor râse cu poftă, arătându-și dinții mari și ascuțiți:

– Noi suntem castori și, de asemenea, ingineri în construcții. Pe mine mă cheamă Dințescu și asta e familia mea. Trebuie să întărim digul, fiindcă or să vină ploi mari și râul se va umfla. Am auzit de valea pe care o căutați, dar nu aveți cum ajunge acolo.

Chițac nu se putu abține:

– Și de ce, mă rog? Nu te lua după aparențe, fiindcă deși suntem mici, mai ales eu, nici nu știi ce multe putem face! Ne-am bătut cu lupii și le-am tras clapa!

Bătrânul castor se uită mai bine ca să vadă de unde vine acea voce subțire și după ce-l desluși pe șoricel, răspunse:

– O fi adevărat ce zici, dar nu știu cum o să vă descurcați pe apă. Trebuie să ajungeți pe Lacul Auriu, care e foarte mare și pe care-i greu a-l traversa. Cum credeți că veți face? Numai oamenii pot, și numai pe vase mari. Aveți așa ceva? Și chiar dacă ați avea, știți să le conduceți?

Eroii noștri s-au privit unul pe altul și au tăcut un timp. Apoi, Călin a zis cu o jumătate de gură:

– Trebuie să fie o cale…

Se vede treaba că lui Dințescu senior i se făcu milă de ei și de aceea le-a spus:

– Oricum, cred că sunteți obosiți și flămânzi după atâta drum. Poftiți de vă odihniți și mâncați ce se găsește pe aici, iar mai târziu ne vom gândi ce e de făcut.

Invitația era binevenită și așa au făcut. În iazul făcut de castori mișunau o mulțime de pești și Hamlet a reușit să captureze câțiva, spre marea lui satisfacție. Iarba era bogată și suculentă, iar Călin era dornic s-o savureze. Mai erau fructe de pădure zemoase și alte bunătăți din rezerva familiei de rozătoare. După ce s-au îndestulat, Dințescu le-a prezentat familia:

– Suntem mulți, dar harnici și avem tot ce ne trebuie. Ne-au făcut ceva probleme șobolanii, care nu știau decât să fure sau să cerșească, ba chiar să distrugă. Degeaba am încercat să-i obișnuim cu munca și să se poarte civilizat. Ne-am convins că neamul lor nu poate să se schimbe și singura soluție a fost să-i fugărim dintre noi. Acum e liniște și ne putem bucura de roadele eforturilor noastre. Dar să revenim la necazul vostru, la care m-am gândit… și nu cred că-i chiar de nerezolvat

– Cum? Cum!?, s-au auzit patru voci simultane.

– Trebuie să recunosc că e o soluție riscantă și e nevoie de mult curaj, ținu să precizeze bătrânul.

– Suntem cei mai curajoși! Nu ne e frică de nimic!, sări Hamlet cu patos.

– Chiar așa!, interveni Gogu. În calitate de comandant, pot să spun că ne asumăm orice risc.

Văzându-le hotărârea, castorul le-a expus planul lui:

– Știu un arbore mare, cu o scorbură încăpătoare. Dacă ne apucăm de muncă mâine dimineață, cu toată familia, până seară reușim să-l doborâm și să-l transformăm într-o barcă. Voi trebuie să vă strângeți provizii de apă și mâncare, că drumul va fi lung. Vă încumetați?

Toți au răspuns afirmativ, plini de entuziasm. Mai era o nelămurire, pe care Gogu voia s-o clarifice:

– De ce faci asta? Noi nu avem cu ce să vă răsplătim pentru generozitate.

Dințescu zâmbi înțelegător:

– E bine să ajuți pe cei care merită, iar voi se vede că meritați. Într-o zi, poate că o să ne ajute și pe noi cineva, și așa binele prosperă. Dacă toți am fi răi, am dispărea de pe pământ.

Au încuviințat cu toții din cap, apreciind înțelepciunea și bunăvoința bătrânului. Apoi au adormit pe rând, povestindu-i aventurile prin care au trecut. Ziua care venea era încărcată și ea a început de cum s-au ivit primii zori.

Toată familia de rozătoare a pornit și s-au apucat de treabă la copacul scorburos, care era într-adevăr uriaș. Chiar și Chițac a ținut să ajute la ros, numai că nu putea ține dinții cu castorii. Între timp, Gogu, Hamlet și Călin culegeau iarbă și fructe de pădure, pe care le ambalau în cornete de frunze verzi și mari. Dințescu le-a arătat o plantă cu frunze impresionante prin mărimea și rezistența lor, dar și prin faptul că erau subțiri și ușoare. Li se spunea Aripi de Fluture și câteva din acestea erau ideale pentru barcă, în loc de pânze.

Se vedea că bătrânul rozător era un bun conducător, fiindcă, spre seară, treaba era gata. Au găsit și niște vreji rezistente, precum lianele, cu care au legat barca de Călin și au tras-o până la malul râului. Aceste funii naturale le vor fi de trebuință în loc de parâme.

Scorbura a fost finisată ca la carte și încăpeau toți patru, plus proviziile. Pe când se înnopta, erau gata cu pregătirile. Au mâncat și s-au culcat, răpuși de o altă zi obositoare.

Dimineață erau emoționați cu toții și, după numeroase mulțumiri adresate familiei Dințescu, s-au îmbarcat, asigurându-i că nu vor uita niciodată ce au făcut pentru ei. Călin a tras bușteanul în apă și apoi a sărit și el în scorbură. Barca, astfel improvizată, plutea în aval, mânată de curentul râului. În timp ce se îndepărtau, le-a ajuns la urechi un ultim sfat de-al castorului:

– Când veți ajunge la Lacul Auriu să nu beți apă din el! Puteți înnebuni sau chiar muri! Mâncați fructe…

Apoi nu s-a mai auzit decât sunetul necontenit al apei.

14 thoughts on “Revolta din ogradă: Familia Dințescu

  1. Eu le voi citi povestea piticilor din clasa mea, Petru, poate am timp sa fac si un filmulet…Atept cuminte continuarea, deja ma gandesc la niste imagini frumoase si iti dau de stire.Va trebui sa te trec la autor si am nevoie de acordul tau.
    Weekend plin de inspiratie si relax iti doresc! Tu scrie, ca eu fac placinta cu spanac si cozonac umplut cu petale de trandafiri…Cand tie- foame, vii in vizita! 🙂

    1. M-ar bucura să aflu și eu părerea micuților tăi, după ce le citești povestea. Ei sunt cei mai obiectivi critici, pentru că lor li se adresează în primul rând! Mulțumesc mult pentru urări și bunătățile cu care mă ispitești cu perseverență! 🙂

  2. Felicitari pentru poveste!
    Daca e sa parafrazez, ceea ce ai scris tu poate fi considerat un bildungsroman, se arata etapele unei maturizari.
    Astept continuarea povesttii.
    🙂

  3. Foarte amuzanta poveste! Imi plac tare mult numele personajelor. Are tata un curcan in ograda, sigur am sa-l “botez” Gogu! 🙂 Pana l-o face tata “pionier”, adica sa-i faca “cravata’ rosie cu… cutitul! 😀

    1. Răposatul meu socru a avut un cocoș impozant pe care l-a botezat Gogu. S-a atașat atât de mult de el încât mâncau din aceeași farfurie, la masă (căsuța din lemn era în mijlocul pădurii harghitene, lângă un izvor rece). Nu a avut inimă să-l taie și cocoșul a murit de bătrânețe.
      Așa că vezi și tu, că dacă o să botezați curcanul și o să-l îndrăgiți, s-ar putea să vă fie milă să-l tăiați. 😉

  4. Mi-a plăcut tare mult, Petru continuarea poveştii, m-am bucurat de ea, de aventurile personajelor tale.
    Chiar m-aş bucura foarte mult dacă ai publica-o. Copiii şi nu numai s-ar bucura de ea.
    Ai o seară lină, Petru. 🙂

    1. Mulțumesc foarte frumos pentru aprecierile aprecierile și sfatul tău, dragă prietenă. După ce termin de postat toată povestea, am să o scot pe imprimantă și-ți voi urma îndemnul.
      O săptămână blândă și binecuvântată îți doresc, Ștefania! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.