Copilăria lui Lică

Am vorbit despre Lică și caracterul lui comod și egocentric. Dar, ca să ne explicăm această mentalitate, poate că ar trebui să aruncăm o privire asupra mediului și familiei în care a crescut și a fost educat. Să fie acestea de vină?

Lică s-a născut într-un sat uitat de lume, de pe malul Someșului. Părinții lui erau oameni harnici și cumpătați, la fel și surorile lui mai mari, două la număr. De mic copil le făcea toate pe dos, de ziceai că-i Cănuță Om Sucit. Ziua dormea, iar noaptea urla ca din gură de șarpe, trezindu-i pe toți din casă, deși erau frânți de oboseală după o zi de muncă la câmp.

Cum a crescut un pic și a putut să se deplaseze independent, fugea și nu mai dădea toată ziua pe acasă. Venea doar spre seară, cu hainele rupte și murdare, după bătăile pe care le avea cu ceilalți copii. Curgeau plângerile din partea vecinilor: ba că le bătea odrasla, ba că le-a spart geamurile sau că le chinuise pisica ori câinele.

Tatăl lui, om respectat în localitate, dădea amarnic din cap și nu-și putea explica temperamentul atât de recalcitrant al fiului său. Să-l fi schimbat cineva la naștere sau să fi căzut vreodată în cap?

A venit vremea să meargă la școală, însă, precum era de așteptat, nu-l atrăgea deloc această ocupație și rar dădea prin clasă. Umbla hai-hui pe malurile Someșului, la prins de pești, pe care-i dădea pe țigări. Căci viciile se prindeau cu spor de el și fumatul a fost printre primele.

Când era sărbătoare, se suia în podul bisericii de unde arunca cu ouă de porumbel în credincioșii care intrau sau ieșeau din lăcaș. Atunci când totuși mergea la ore, făcea câte o trăsnaie de pomină și iar termina clasa cu nota scăzută la purtare. Odată a strecurat în poșeta profesoarei de biologie o broască râioasă. Mare a fost spaima bietei femei când a deschis-o și a sărit ditamai urâțenia din ea!

Multe găini și gâște a trebuit să poarte către școală „bătrânul” – cum îi spunea el -, ca să termine, în cele din urmă, clasa a VIII-a. A rămas repetent doar o dată, dar ar fi fost de mai multe ori dacă profesorii nu s-ar fi grăbit să scape de o asemenea pacoste.

Având opt clase, ar fi trebuit să meargă la o școală profesională sau să-și caute de lucru, așa cum fac oamenii normali. Dar ți-ai găsit! Era unul din cei cărora le place munca… precum la măgar viteza. Se învârtea după câștiguri ușoare și trăia de pe o zi pe alta.

Își ajuta părinții în agricultură doar după lungi altercații și numai pentru a primi bani de buzunar sau ca răspuns la amenințarea că nu va căpăta de mâncare. Dar avea pretenții la mâncăruri alese! Sătenii, ocupați toată ziua cu munca, nu pierdeau mult timp cu gătitul. Făceau o oală mare de ciorbă de fasole sau cartofi și mâncau din ea toată ziua. Dimineața își puneau de câte o omletă cu slănină și fugeau la treabă.

Lică al nostru poftea doar la carne și cum părinții nu prea se îndurau să sacrifice orătăniile, a găsit el o soluție. Prindea câte o găină și o înțepa cu un ac în gușă, după care i-o arăta mă-sii cum se chinuie să respire. Nevrând s-o piardă de tot, femeia trebuia să o sacrifice și se întreba cu obidă de ce a dat boala doar în păsările sale. Necazul ei, bucuria lui Lică, ce tăbăra pe carne cu lăcomie, renunțănd la pâine pentru a putea înfuleca mai mult.

Din fericire, pe atunci armata era obligatorie și de ea nu putea să scape nici Lică, așa că tot satul a răsuflat ușurat în acel răstimp. Plus că, în perioada stagiului militar, tânărul a învățat să șofeze, iar la liberare a venit cu carnet de conducere pentru mașini mari. Astfel că s-a putut angaja și a primit în folosință un TIR, cu care transporta mărfuri prin țară.

La început i-a plăcut. Drumuri lungi și locuri interesante pe unde nu-l supraveghea nimeni, fete multe pe traseu, și mai era și plătit pe deasupra. Lumea lui Lică! Mânca doar salam; își lua două-trei batoane și se îndopa până simțea că nu mai poate respira. Dacă mai rămânea ceva din salariu ducea și acasă, dacă nu, găsea el o scuză. Căci lui Lică îi plăce tare mult să mintă. Dacă nu minte, nu se simte bine, și a făcut din asta o artă. Atunci e el fericit, când tocmai a plasat niște minciuni ce parcă îl ridică în ochii celorlalți muritori.

După câteva luni, cum era firesc, s-a plictisit și de șoferie. Era prea greu să se scoale dimineața devreme, să respecte un orar și să asculte de șeful de coloană. Așa că i-a aplicat acestuia câteva lovituri ca-n filmele de acțiune (la care se uita ca hipnotizat), ca să fie sigur că nu-l mai primește la lucru. A venit acasă cu o mină tristă și a născocit iar o minciună, din care ieșeau vinovați cei care l-au dat afară.

Ce mai putea face bătrânul cu el? S-a resemnat și a încercat să-l folosească la puțină treabă prin ocol. Nu prea multă, căci Lică avea două mâini stângi, nu avea îndemână la nimic util, strica tot și se accidenta mereu. Dacă tăia lemne se lovea cu securea sau se rănea cu vreo așchie, de la coasă venea sângerând, cu sapa la fel. Prindea greu și uita repede orice îndeletnicire.

În schimb, Lică era atras de televizor. Putea să stea toată ziua cu ochii lipiți de ecran, bucurându-se când vedea apele ce provocau inundații în diferite zone sau când cutremurele făceau numeroase victime și pagube materiale. Înjura de mama focului când vedea că sunt oameni care trăiesc mai bine ca el și le făcea cu ou și cu oțet pe femeile care arătau bine, dar nu-l băgau în seamă.

Lică nu crede în dragoste și nici în Dumnezeu. Religia lui e minciuna, iar dragoste are numai pentru băutură și mâncare. De aceea, toți sătenii îl răsfață cu porecla „Prințul”, iar el se mândrește cu asta, neînțelegând adevărata semnificație a poreclei. Toți îl salută și îi zâmbesc, până trec mai departe, după care mulți își fac cruce. N-ar vrea să aibă de-a face cu el.

Unii se plâng pe la colțuri că cineva le-au furat mălaiul de pe câmp, alții că le-au dispărut câțiva saci de cartofi și arată tacit către Lică. Însă nimeni nu are curajul să-l învinuiască direct de ceva.

Ăsta-i Lică și, din păcate, îl cunosc îndeaproape. Poate l-ați întâlnit și voi, chiar dacă poartă alt nume. Ar fi bine să-i dați binețe și să treceți pe celălalt trotuar ori potecă, fiindcă nu se știe în ce toane se află. În rest… e băiat bun.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

26 thoughts on “Copilăria lui Lică

  1. Oameni care se aseaza la umbra plopului si asteapta sa pice pere . Am intalnit, dar tu povestesti frumos ! 😀

  2. Din pacate asa este. Uscatuirle ne sunt presentate ca model. Petru, tu intotdeauna stii si faci in asa fel incat nimeni sa nu simta 😉 – sa se simta… 🙂 O zi frumoasa! Eu zic: la cati mai putini descendenti 😉

  3. Ca LICA sunt cu miile
    In Tara noastra ROMANEASCA
    Dar duca-se pustiile
    Ca nu merita sa TRAIASCA !!! 😦 😦 😦
    Cunosc si eu un LICA
    Cu-o fata buhaita
    Ce se umfla ca o BASICA
    Cand altii apele ii strica !!! 🙂 🙂 🙂
    O seara frumoasa si-un weekend placut ! 🙂
    Aliosa.

    1. Din păcate fiecare din noi are prin preajmă astfel de specimene, care prin exemplul lor pot să-i molipsească pe copiii sau tinerii infuențabili și astfel să-și facă mai mulți adepți. Pentru că majoritatea oamenilor se tem să intervină sau sunt nepăsători.
      O zi frumoasă și o vreme temperată îți doresc, Alioșa! 🙂

    1. Tind să cred că unele trăsături se transmit pe cale genetică, probabil sărind peste o generație-două, și educația normală nu mai are efect, în unele cazuri. Să ai o zi plină de satisfacții, dragă Gabi! 🙂

  4. Aş putea să-ţi scriu de ce mi-a plăcut povestirea ta, dar mă abţin!Poate eşti hipertensiv fără să ştim şi noi, şi-ţi treci blogul pe privat, precum a făcut cunoştinţa noastră comună!
    (Sper totuşi că nu a păţit nimic ireparabil, nu-l caracteriza acest comportament ciudat, dar nu se ştie niciodată!)
    Fereşte-te de Lică!

    1. Nu am făcut un secret din faptul că sunt hipertensiv, precum Dan, dar numai în anumite situații. 😉 Pe el l-a cuprins nostalgia vremurilor trecute și sunt sigur că se simte mai bine decât în fața calculatorului.
      Cu Lică am avut multe controverse, dar am reușit să ies cu bine de fiecare dată!

  5. Foarte frumos ai povestit viaţa desfrânată a lui, Lică. Din păcate, nu cred să existe vreo localitate în care să nu fie cel puţin un Lică, — aş îndrăzni să spun oameni sacrificaţi cel puţin eu aşa îi consider şi de la care ne putem trage învăţăturile.

    Ai o noapte liniştită, Petru. 🙂

    1. Ai dreptate: așa cum fiecare localitate își are Dorelul ei, are și cel puțin un Lică. E rău când sunt prea mulți și prăpădul pe care-l fac nu poate fi stăvilit.
      Să-ți fie ziua senină și sufletul încântat, Ștefania! 🙂

    1. E adevărat că în zonele mai populate sunt și mari șanse de a avea mai multe uscături. Depinde, însă, cum se manifestă fiecare și cum îi tratează societatea. Unii sunt eliminați de la început, iar alții proliferează și-și fac discipoli.

Leave a reply to Ileana Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.