Lică și iepurele

Era o dimineață cu cerul acoperit de nori întunecați, dar cel puțin ploaia se oprise. Sătenii ieșeau din case să-și vadă pagubele provocate de apa care se înfiltrase peste tot, în grădini și-n case. Doar Lică avea alte preocupări. De cu seară a aruncat în Someș două șpărgi a câte 20 de ace fiecare și spera  că, fiind vreme ploioasă, va prinde pești frumoși.

Când a ajuns pe malul râului, parcă l-a lovit cineva cu leuca-n cap. Someșul s-a revărsat mult și continua să se extindă amenințător. Parii de care legase funiile nu se mai vedeau din apă și, la furia cu care se succedau viiturile, precis că erau duse în aval. Era tare nervos Lică și a început să înjure de toți sfinții pe care-i cunoștea, ridicând pumnii spre cer. Gândindu-se la ce a pierdut și la ce ar fi putut să aibă nu a băgat de seamă că apele se apropiau de el, împresurându-l. Era o nouă viitură care amenința să-l izoleze pe o insuliță ce tocmai se forma.

A realizat la timp că e în pericol și s-a întors să plece, când a băgat de seamă că se mișcă ceva într-un tufiș din apropiere. Privind mai atent, a văzut un iepure de câmp, îngrozit de năvala apelor. S-au privit amândoi preț de o jumătate de minut. Lică ar fi sărit pe el, dar se temea să nu-l sperie și urecheatul să se arunce în râu. A făcut, totuși, un pas lent și s-a aplecat, cu mâinile întinse. Iepurele a țopăit și el, micșorând distanța care-i separa. Apele mușcau din ce în ce mai mult din limba de pământ pe care erau, amenințând s-o înghită complet. Simțind că e în pericol să se înece, iepurele a luat o decizie crucială și a sărit în brațele omului. Tremura ca o piftie și s-a agățat disperat de bluza lui, dar și Lică îl strângea la piept ca pe o captură de preț.

Apoi a luat-o în sus, spre drumul de căruțe ce ducea spre sat, călcând prin apa ce-i trecea peste cizme. Drumul era cleios și începuse să plouă mărunt, dar a ajuns cu bine și cu chipu-i sclipind de mulțumire. Oricum, nu venea cu mâna goală și ziua nu se dovedise chiar atât de proastă. În timp ce animalul îl privea cu ochii umezi și rugători, el se gândea că la mărimea lui va ieși o friptură bună și îndestulătoare. Înainte de a intra în sat, l-a strecurat în plasa de rafie pe care o avea la el și, la câțiva pași de primele case, a dat cu ochii de crâșmă. Era deschisă, iar lui îi era frig și sete după vinul de aseară. De la masa la care-mi sorbeam cafeaua de dimineață, l-am văzut cum merge la bar și cere un pahar de votcă.

– Măi Lică, nu-ți mai dau niciun gram!, s-a răstit omul din spatele tejghelei. Oricum, mi-ești dator vândut. Până nu-mi plătești o parte, nu te mai servesc. Ori haide de m-ajută să încărcăm niște lăzi goale și apoi mai vorbim.

Dar Lică muncise destul pe ziua de azi. Doar a fost până la Someș și înapoi, în total patru kilometri pe jos. Văzând că nu-i chip să-l înduplece, se uita cu jind la sticla de pe bar, iar apoi la iepurele din plasă și, în cele din urmă, pofta cea mare a învins.

– Îți dau iepurele ăsta frumos. S-a aruncat ca prostul în brațele mele ca să scape de strânsoarea apelor. Nici nu cer mult pe el: 100 de lei. Ce zici?

Apoi a povestit cu lux de amănunte cum s-a luptat el cu apele și a ieșit cu bine la drum. Barmanul a examinat bietul animal, dar nu era de acord cu prețul prea piperat. Lică a mai lăsat ceva, dar nu mult, că avea nevoie și de țigări. Atunci m-am ridicat de la masă și i-am propus să mi-l vândă mie. Omul a analizat oferta mea și acum parcă-i părea rău că nu ceruse mai mult. Mi l-a dat cu o undă de regret, dar a înșfăcat cu lăcomie banii care au trecut imediat în mâna barmanului. Avea Lică ce bea și ce fuma în acea zi, iar de mâine fie ce-o fi.

Am ieșit din local pentru a pune urecheatul într-o plasă și apoi în portbagaj. E drept că la ieșirea din sat eram îngrijorat în a găsi un deal ferit de pericolul inundațiilor și, după o bună bucată de drum, norocul mi-a surâs printr-un loc potrivit, plin de vegetație. Am scos ființa tremurândă, mângâindu-i blana catifelată și am sărutat-o precum sărută pescarul peștele, înainte de a-i da drumul. Apoi i-am redat libertatea. A fugit ca din pușcă la deal, dar s-a oprit la vreo cincizeci de metri, preț de câteva secunde. M-a privit cu ochii lui blânzi și recunoscători, după părerea mea, de parcă ar fi vrut să-mi mulțumească. Apoi a dispărut în tufișuri. Poate o să aibă norocul unei vieți complete, viață pe care era pe cale s-o piardă de două ori în aceeași zi.

La rândul meu, eram mulțumit că am trecut prin satul lui Lică, într-un moment potrivit. Pentru că ai un sentiment minunat atunci când redai viața unui condamnat la moarte. Chiar dacă e doar un biet animal.