Clopotarul Lică

Lică a avut multe îndeletniciri de-a lungul vieții, fără să fie atras mult timp de vreuna. De fiecare se plictisea destul de repede, se certa cu șeful lui și îl lăsa baltă. Doar nu era sclavul care să se scoale în fiecare dimineață devreme și apoi să asculte de indicațiile altuia! Avea și el mândria lui!

Așa a ajuns clopotar (făt, cum îi plăcea să i se spună) în biserica din localitate. Trebuie să recunoaștem că preotul era disperat în acel moment în a găsi pe cineva să-l ajute la slujbe, din moment ce a ajuns să-l angajeze pe el. A contat și intervenția plină de rugăminți a Dorinei, nevasta lui Lică, care l-a asigurat pe părinte că o să contribuie și ea la curățenia din biserică și în strunirea bărbatului ei. Locul de muncă era bun și, pe lângă salariu, mai primeau câte un colac, o sticlă de vin și mese gratuite la parastasuri și pomeni.

A trecut ceva timp și treaba părea să meargă bine, iar Dorina făcea tot posibilul ca enoriașii să fie mulțumiți, chiar dacă uneori trebuia să-l acopere pe Lică. S-a întâmplat, însă, ca într-o zi să moară Crăciun, un credincios avut care a făcut multe donații pentru biserică, fiind curator de mulți ani.

În seara dinaintea înmormântării, la casa defunctului s-a ținut parastas mare și mulți oportuniști s-au cherchelit cu câteva pahare mai mult decât puteau duce. Doar aveau datoria să cinstească cu vârf și îndesat memoria unui om atât de bun! Printre ei a fost și Lică, zăbovind până târziu și ajutând la transportul sicriului în biserică, pentru slujba de a doua zi.

Dorina a așteptat zadarnic să-i apară bărbatul acasă și a adormit îngrijorată, după miezul nopții. S-a trezit speriată, către dimineață, însă patul era tot gol. A fugit la casa popii, acesta explicându-i că l-a văzut pornind spre casă, prin noapte, cu o sticlă de băutură în mână.

Pe la ora 10, trebuiau să facă slujba de înmormântare, iar sfinția sa nu avea făt. Disperată, Dorina a găsit cu greu un om care se pricepea la astfel de treburi și, după ce i-a făgăduit lui banii ce-i reveneau, l-a convins să-i țină locul lui Lică.

Astfel că la ora planificată a început ceremonia, biserica fiind plină de credincioși și curioși. Sicriul era așezat în fața altarului, pe o masă înaltă, acoperită cu un giulgiu negru ce se revărsa până la podea. În primul rând stătea văduva îndurerată, o femeie masivă care suspina intermitent. Era înconjurată de cei doi fii și nevestele lor. Bineînțeles că toți erau îmbrăcați în negru și cu cămăși albe, impecabile.

După ce părintele a cântat prohodul, a trecut la pomenirea faptelor bune și dărnicia care l-a caracterizat pe defunct. Vocea gravă și afectată a popii provoca multe reacții de durere din pieptul văduvei și a altor femei sensibile. Printre cuvintele de slăvire și of-urile inerente, se auzea din ce în ce mai clar un zgomot supărător ce semăna cu un sforăi și care se părea că vine dinspre sicriu. Oamenii au început să facă fețe-fețe, uitându-se unii la alții și neștiind ce să creadă. Cu fața răvășită de sentimente contradictorii, proaspăta văduvă se ridică în picioare, arătând cu degetul spre coșciug și strigând:

– Omul meu!!!… Omul meu… trăiește!!! Și-a revenit!!! Deschideți sicriul, că se sufocă!… Nu auziți!?

Apoi a leșinat în brațele feciorilor. Popa a tăcut și a cerut să se facă liniște. Atunci au putut să audă foarte clar un sforăit puternic, care venea de sub coșciug. Câțiva bărbați mai îndrăzneți s-au apropiat și au ridicat giulgiul. Sub masă, cu o sticlă goală lângă el, dormea liniștit fătul cel mult căutat. Când l-au trezit nu prea știa ce se întâmplă în jurul lui și bombănea ceva de neînțeles.

Așa s-a încheiat și această carieră a lui Lică.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

Un adevăr cutremurător

Ioan Munteanu, cel mai cutremurător adevăr spus de la tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace: „Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere!”

Milioane de români sunt măcinați de aceleași probleme, care parcă nu le mai vede nimeni din cei ajunși în Parlament. Suntem uimiți, astăzi, de declarația politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu (colegiul 5, Neamț) – în care ni se vorbește și, implicit, recunoaște cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor. Înainte de a citi acest document, care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societății românești, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamț care, fiind la putere când s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acel vot.  A fost exclus și, pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe și l-au ales din nou. Ne-a surprins (…) cu această declarație politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.

„E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul față de profesori sau față de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simț și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copii își bat ori își ucid părinții tineri, netrebnicii violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă, generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.

Unde au dispărut cumințenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuță într-o poezie de o surprinzătoare actualitate (publicată, însă, în 1881): „vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!”

Îngrijorător este faptul că suntem conduși de oameni de proastă calitate, de analfabeți (cu sau fără diplomă), de parveniți și de mojici. Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toți acești indivizi, considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituții bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevărații specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflați vremelnic în funcții nemeritate, își fac loc în față dând din coate, le place să fie băgați în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiți de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoții și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 din ceea ce fură.

Trăiesc într-un lux deșănțat, risipesc fără măsură banii ușor câștigați, petrec vacanțe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut-o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.

Exemplele de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacție. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Și, mai ales, cum au ajuns. „Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială că-ntr-o zi le vor cere socoteală” (tot Vlahuță, 1881!).

În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce țara pe calea cea bună. Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”

Sursa: e-mail

Viteza mersului și moartea

Mersul pe jos ne ferește de… inevitabil (o informație demnă de a fi reținută și aplicată)

Cât de repede merge Omul Cu Coasa? (Wie schnell geht der Sensenmann?), de Barbara RICHARDS

Mulți oameni ar putea evita întâlnirea prematură cu Cosașul, dacă ar merge suficient de repede! Acesta este rezultatul unui studiu recent, australian. Mai mult, studiul a evaluat viteza neașteptat de mică a Cosașului. Cei care merg chiar și puțin mai repede, pot menține un avans decisiv asupra lui.

Cercetătorii australieni au măsurat, sistematic, viteza de deplasare a 1700 bărbați, în vârstă de cca 70 de ani, timp de 5 ani. Viteza lor medie a fost de doar 3 km/h. În această perioadă, au decedat 266 bărbați.

Acei bărbați care au avut o viteză de peste 3 km/h, au avut un risc de deces cu 35% mai redus decât media. Pe cei care au avut peste 5 km/h, Cosașul nu i-a mai putut ajunge! Printre cei decedați, nu a fost nici măcar unul singur care a avut o viteză medie de peste 5 km/h.

Și alte studii documentează clar relația între viteza de mers și rata de mortalitate. Acei oameni în vârstă care practică, cu măsură, sportul și mișcarea își măresc cu 700% șansele de a avea o bătrânețe săracă în boli. Nu este prea târziu nici pentru cei care încep să facă mișcare doar la bătrânețe. Sportul cel mai sănătos la bătrânețe este și cel mai nespectaculos: mersul în ritm vioi!

Deși solicită inima relativ puțin, mersul vioi este una dintre cele mai bune metode de a antrena sistemul circulator și de a reduce riscul de accident cardio-vascular, dovedindu-se superior altor sporturi, ca jogging sau vâslit. În plus, mersul cruță articulațiile și are un potențial de accidentare redus. Secretul eficienței excepționale a mersului vioi se explică prin faptul că niciun alt sport nu activează atâția mușchi. La ciclism sunt antrenați 35% din mușchi, la jogging – 70%, dar la mers sunt implicați 90%.

Completare la cele afirmate mai sus: Toată suprafața pământului este străbătută, de-a lungul și de-a latul, de niște benzi energetice – denumite Radiații Hartman. Plimbându-ne pe jos, intersectăm aceste benzi energetice și ne încărcăm cu energie. Condiția, pentru ca să beneficiem de această energie, este de a avea o viteză de deplasare mai mare de 3 km/h și să facem zilnic minim 6.000 de pași.

Sursa: e-mail

Groparul Lică

A murit Rozalia Lupuțanului, vecina din fața casei lui Lică. Împlinise 80 de ani, din care ultimii 20 fusese văduvă. Bărbatul i s-a stins din cauza băuturii, iar ea a trăit apoi doar cu credință, rugându-se lui Dumnezeu și mergând zilnic la biserică.

Adrian, feciorul ei, locuia în Baia Mare, unde era însurat și avea doi copii. O vizita destul de rar, dar acum a venit cu toată familia să facă pregătirile de înmormântare. O cunoștea pe Dorina, nevasta lui Lică, cu care fusese coleg în școala generală și apoi în liceu. Pe acest considerent a acceptat propunerea femeii, ca bărbatul ei să sape groapa răposatei și să câștige un ban binevenit.

Au bătut palma pentru 150 de lei, o sumă frumușică pentru câteva ore de muncă, și au stabilit ca a doua zi dimineață, Lică să pregătească mormântul până pe la ora 16.00, când urma să sosească cortegiul funerar.

La răsăritul soarelui se anunța o zi toridă de vară. Era trecut de ora opt și Dorina nu reușea să-și tragă bărbatul din așternut. Omul a fost la parastas până către miezul nopții și a venit beat acasă. Cu chiu, cu vai, după ce i-a adus cafeaua și țigara la pat, a reușit să-l urnească din loc și să-l trimită la Adrian, ce-l aștepta cu ochii pe ceas și cu propunerea de a-l însoți, pentru a-i arăta unde să sape.

Lică a refuzat categoric, argumentând că la fiecare zi de Luminație a fost și a băut câte un pahar pentru sufletul mortului, oferit cu dărnicie de tanti Rozalia, deci cunoștea bine locul. Era un mormânt dublu, cu o piatră funerară recentă, iar el trebuia să sape în partea stângă.

A cerut un hârleț și o lopată, că ale lui se rătăciseră pe undeva, un sfert de litru de pălincă și ceva de-ale gurii: numai carne să fie. Vecinul i-a mai dat un pahar de băutură înainte de drum și banii în avans, ca să aibă Dorina pentru cumpărături. Lică a plusat și a mai cerut un pahar de tărie, să aibă chef de muncă, dar l-a asigurat pe Adrian că groaopa va fi gata la ora stabilită, fără nicio îndoială! Apoi a plecat spre cimitir.

Era trecut de ora nouă și soarele era din ce în ce mai agresiv: Omul știa, însă, că pământul din zona cu pricina era reavăn și nu cerea mult efort. Ajuns la locul de veci, s-a bucurat că avea ceva umbră de la un nuc apropiat, cel puțin deocamdată. A început să sape și treaba mergea bine. Nu avea ceas, dar se orienta după soare.

Când clopotele bisericii vesteau miezul zilei, mai avea preț de două ore și era gata. Bani câștigați ușor! Dar foamea, și mai ales setea, l-au convins să se oprească și să prânzească. Încă nu mâncase nimic în acea zi, iar cele 200 de grame de pălincă, băute dimineață, îl ardeau la stomac. Chiar și soarele îl bătea acum, chiar în creștet. Așa că s-a tras binișor la umbră și, după ce a golit pe îndelete sticluța, a îmbucat de câteva ori și a aprins două țigări, consecutiv.

Se uita la groapă, se întorcea către astrul ceresc și nu prea-l mai trăgea inima. În cele din urmă, se urni de sub pom și coborî să mai dea cu hârlețul. Nu a durat mult și a lovit în ceva mai solid, iar după ce a scormonit mai bine, a dat de un os omenesc. Măi să fie!!! Nu cumva a săpat în cealaltă parte a mormântului?! Doar a făcut-o în stânga, însă a privit din altă perspectivă!

Acum era nervos și răscolea înfierbântat pământul, să se convingă dacă într-adevăr l-a dezgropat pe Lupuțanu. Acolo, între oasele vechi, găsi o sticlă de litru, plină cu un lichid roșu. Curios, a ridicat-o și după ce s-a chinuit să-i scoată dopul, a gustat-o, la început cu precauție. Era vin. Un vin vechi de cel puțin 20 de ani, tare și spumos.

Atunci și-a amintit de vorbele proaspetei răposate, care spunea că a pus o sticlă de vin în sicriul bărbatului său, că tare-i mai plăcuse în timpul vieții!

Lică s-a așezat jos, într-un capăt de groapă ce mai păstra ceva umbră și a trecut la golirea sticlei, în timp ce răscolea cu picioarele printre oasele descoperite. Nu ținea minte să mai fii băut vreodată așa vin bun și se gândea că tot răul e spre bine. Era păcat să rămână îngropată în pământ o asemenea licoare! Timp nu mai avea să îndrepte greșeala. Și nici chef…

Când a sosit alaiul cu sicriul Rozaliei Lupuțanului, l-au găsit pe Lică dormind printre oasele bărbatului ei, cu o sticlă goală alături. A fost nevoie de patru oameni să-l scoată, să astupe groapa și apoi să o facă pe cea care trebuia. Spre seară, trupul răposatei era coborât în locu-i de odihnă. De atunci, însă, nimeni nu l-a mai băgat pe Lică de gropar.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

Să ne amuzăm împreună

BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Femeile moderne poartă peruci, își vopsesc părul, își fac extensii cu gene și unghii false, fac corecția figurii și lifting facial, își introduc silicoane… și se mai plâng că e dificil să găsească un bărbat adevărat!
.
* Proverb din Moldova: fimeia vânată azi, îi fimeia îmbufnată di ieri.
.
* O cunoștință voia să-și închirieze garsoniera și avea dilemă la redactarea anunțului:
– Cum naiba să scriu că nu accept romi fără să pară rasist?
– Scrie: „… să aibă un loc de muncă stabil”.
.
* Un cuplu de agenți secreți proaspăt căsătoriți se află în luna de miere, cazați la un hotel de lux:
– Auzi, oare or fi microfoane pe aici?
– Nu știu, o să caut…
Caută după perdea, după tablouri, în telefon, sub pat…
– Aha!!
Sub carpetă găsesc un disc, în care se ascundeau fire, prins în patru șuruburi. Își scoate cuțitul, le deșurubează, ia discul și îl aruncă pe geam.
La recepție, dimineață, sunt întrebați:
– Cum a fost camera până acum, cum au fost serviciile, cum vă simțiți la noi?
– De ce îmi puneți toate întrebările astea?
– Păi, cuplul de sub dumneavoastră s-a plâns că a căzut lustra pe ei…
.
* În București, un bărbat a fost împușcat de o femeie, în urma unei altercații în trafic.
Primarul Oprescu a convocat de urgență consilierii, pentru rezolvarea problemei femeilor fără stăpân.
.
* Pentru țările arabe, Dacia va produce, în premieră, mașini-capcană.
Conform obiceiului, Băsescu va testa primul exemplar.
.
* După programul „cornul și laptele” se studiază implementarea unor noi programe pilot:
– perna și plapuma la Senat,
– copy și paste la Guvern și
– lacrimi și whiskey la Președenție.
.
* Deputatul Raluca Turcan, despre TVR HD:
„De ce domnilor, îmi puteți explica și mie de ce are nevoie România de un post TV Hunedoara, chiar așa am ajuns?”
Îi răspundem noi: din același motiv pentru care România are nevoie de un deputat suficient de idiot încât să confunde High Definition cu Hunedoara.
.
* Dacă aveți de gând să mergeți la Cazino, îmbrăcați cei mai frumoși chiloți. S-ar putea să vă întoarceți numai în ei!
.
* Bineînțeles că ajutorul psihologului este întotdeauna binevenit. Dar să înjuri este mult mai ieftin.
.
* – Eu am ajuns în sfârșit la o înțelegere cu soția mea. O zi mă duc eu la cumpărături, o zi ea.
– Și sunteți mulțumiți?
– Bineînțeles! O zi bem, o zi mâncăm…
.
* Statisticile arată că 25% dintre femei iau medicamente pentru afecțiuni psihice.
Asta este groaznic! Înseamnă că 75% dintre ele trăiesc în societate fără nici un tratament!
.
* Statisticile divorțurilor arată că părinții care fug de acasă sunt mult mai mulți decât copiii.
.
* Bulă, la reuniunea de 20 de ani, se adresează foștilor lui dascăli:
– Stimații mei profesori. Mă tot frământă o întrebare: Chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsați corijent?
– Vaaai, se poate, domnule ministru?!?
.
* Bărbații sunt ca fierul de călcat. Te aburesc până te ard!
.
* Într-o grădiniță din America, educatoarea le promite copiilor 2 $ dacă vor răspunde exact la întrebarea: „Cine a fost persoana cea mai importantă din istoria omenirii?”
Se scoală Sean, irlandezul, și zice că St. Patrick.
– Greșit, următorul la rând!
Se scoală Mc. Queen, scoțianu, și zice că St. Andrew.
– Greșit, următorul…
Se scoală Shlomo, evreul, și zice că Isus Cristos.
Educatoarea îi dă cei 2 $ pentru răspunsul corect, și-l întreabă, totuși, cum se face că evreii îl recunosc pe Isus ca cel mai important om din istorie.
Răspunsul lui Shlomo:
– Eu știu de fapt că cel mai tare din istoria umanității a fost MOISE, dar BUSINESS IS BUSINESS!

.

* Într-o maternitate nasc o unguroaică, o ardeleancă și o negresă. Se încurcă brățările la copii și atunci doctorul zice:
– Să-l chemăm pe ardelean că-i mai calculat și dacă își recunoaște copilul am scăpat.
Vine ardeleanul și alege copilul negru, la care doctorul zice:
– Ce faci, băi, ești nebun? Nu vezi că-i negru?
La care ardeleanul răspunde:
– Da, dar unul dintre ăia doi e ungur și eu nu risc.

Educație autohtonă

Iarăși e vineri 13. Dar nu asta mă deranjează, ci căldura care se instalează pe măsură ce se apropie miezul zilei și care se resimte mai puternic la etajele superioare. În astfel de zile regret aerul mai răcoros de care aveam parte la casa cu curte și cu pomi umbroși, pe care am abandonat-o anul trecut. Ce mult contează câteva grade în minus!

Ies pe balcon doar dimineața, când soarele e prea timid pentru a mă arde, iar aerul tocmai bun pentru o cură de prospețime. De la etajul al doilea văd lumea grăbindu-se în toate direcțiile. Unii spre serviciu, alții spre magazine și piețe, iar copiii către școală. Chiar în fața mea, la vreo 100 de metri, se află un birou al Apa Nova, locul unde se achită lunar apa consumată. Din sediu iese un bărbat supraponderal, cu câte o pungă plină în fiecare mână. Îl privesc apatic cum îi șoptește ceva unui pici de vreo 5-6 ani, apoi îi pasează bagajele. Copilul le prinde cu dificultate și străbate cu ele vreo 50 de metri, ajungând pe zona verde a unui bloc din vecinătate. Acolo se opintește din răsputeri și le aruncă cât mai departe de trotuar și cât mai aproape de zidul clădirii. Omul de la Apa Nova îl aprobă, dând mulțumit din cap, în timp ce eu priveam costernat.

Din fericire, o doamnă care tocmai trecea pe lângă băiețaș, îl apostrofează pe acesta, însă domnul corpolent strigă la ea:

– Lasă-l, cucoană, ce te bagi matale! Nu vezi cât e de mic? Cum să care el două pungi mari și grele până la tomberon?

Doamna se uită la omul cu brațele încrucișate și cu gură mare și plecă fără să mai răspundă ceva. Sunt convins că nu știa cine-l însărcinase pe puști să arunce gunoiul pe zona verde. Și chiar dacă ar fi știut, probabil că s-ar fi temut să se certe cu bărbatul de la Apa Nova. Eu am rămas cu un gust amar și cu încă o explicație a gunoaielor care apar mereu în jurul nostru. Sunt sigur că omul acela gras nu era la prima lui acțiune de acest fel. S-ar fi putut ca în alte dăți să apeleze la alți copii, cu același îndemn. Poate că le dădea de o înghețată, numai să-l scape de mizerii.

101_1018

Mă întreb ce învață copiii din astfel de exemple și răspunsul nu-i greu de dat. Dacă oameni în toată firea, cu funcții de invidiat, îi îndeamnă să arunci gunoiul pe spațiul verde, firește că așa vor face mereu de acum-încolo. Și așa vor învăța și alți copii să facă, pentru că exemplele rele sunt cele mai molipsitoare. Iar când cineva le atrage atenția că nu e bine, poate să aibă mari probleme dacă prin preajmă se află un tip masiv, arțăgos și prost educat, cum e domnul de la Apa Nova.

Regula celor 5 secunde

Putem mânca alimentele scăpate pe jos preț de câteva secunde?

„Regula celor 5 secunde” există cu adevărat și poate fi aplicată, întrucât alimentele scăpate pe jos pot fi mâncate fără riscuri deosebite pentru sănătate, mai ales dacă este vorba de felii de pâine prăjită, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Aston din Marea Britanie.

pecovor

Mai mulți experți în microbiologie au dorit să testeze „regula celor 5 secunde” și să vadă dacă această teorie se aplică tuturor alimentelor scăpate pe jos, potrivit dailymail.co.uk.

În mod surprinzător, cercetătorii au descoperit că este mai puțin probabil ca bacteriile să se lipească de alimentele scăpate pe suprafețe mochetate și că alimentele umede, precum pastele și dulciurile, sunt acelea în cazul cărora se aplică cel mai bine „regula celor 5 secunde”.

Studiul a fost realizat de studenții din ultimul an de la Facultatea de Biologie din cadrul Universității Aston, coordonați de profesorul Anthony C. Hilton. Ei au monitorizat transferul unei bacterii comune – Escherichia coli (E coli) – și al bacteriei Staphylococcus aureus (S. aureus) de la suprafețe de interior (mochetate, laminate și acoperite cu gresie) pe diverse tipuri de produse alimentare.

Alimentele testate au inclus bucăți de pâine prăjită, paste, biscuiți și dulciuri lipicioase, care au fost lăsate pe podea între trei și 30 de secunde.

Studiul a confirmat faptul că timpul este un factor semnificativ pentru transferul bacteriilor de pe podea pe alimente, însă tipul pardoselei este factorul decisiv.

Suprafețele carpetate sunt acelea care permit cel mai puțin transferul de bacterii, în orice perioadă de timp – a fost cazul pentru toate cele patru tipuri de produse alimentare testate.

Pâinea prăjită este alimentul care prezintă cel mai mic risc de a „aduna” bacterii de pe orice tip de suprafețe, însă doar dacă este uscată. Pâinea prăjită cu unt sau dulceață crește riscul de a atrage microbi. Alimentele umede, precum pastele și dulciurile, pot fi ridicate de pe jos într-un interval de 5 secunde, fără să contracteze bacterii – însă, dincolo de această perioadă, riscul de infectare crește considerabil.

Suprafețele laminate și cele acoperite cu gresie sunt cele mai „rele” tipuri de pardosele, întrucât transferă cele mai multe bacterii pe alimente.

Cercetătorii de la Universitatea Aston au făcut un alt studiu pentru a identifica numărul persoanelor care respectă „regula celor 5 secunde”. Rezultatele au arătat că 87% dintre persoanele intervievate au spus că ar mânca alimentele scăpate pe jos sau că au făcut deja acest lucru în trecut.

Mai mult de jumătate (55%) erau femei și 81% dintre ele au spus că respectă „regula celor 5 secunde”.

Sursa: Mediafax, Daily Mail