Dialog elevat

Lică e bun prieten cu Nică. Au multe în comun: amândoi lucrează își câștigă pâinea banii ca zilieri, nu prea-i atrage munca, dar sunt oaspeți nelipsiți ai bufetului, unde se întâlnesc deseori la câte „un pahar de vorbă”. Azi au venit din direcții diferite, după o zi de recoltat mălaiul. S-au așezat la masa favorită și au comandat câte o tărie. Fiind foarte însetați, licoarea a dispărut dintr-o înghițitură și a urmat un alt rând. Limbile li se dezlegau și primul care a început dialogul a fost Nică:

– Ce-ai făcut aseară, măi Lică? Că nu te-am văzut pe aici.

– M-am uitat la televizor, că n-am avut bani de băutură.

– La ce te-ai uitat?

– La un meci de fotbal.

– A fost bun?

– Sigur că da. Să fii văzut ce bătaie s-a pornit în tribune și apoi pe teren! M-am distrat la culme! Apoi am văzut un film de acțiune. Ce cafteală, dom’le! Dar tu cum ți-ai omorât vremea?, îl iscodi Lică.

– Eh, și eu m-am uitat la televizor, dar m-am enervat la reclamele alea. Când e mai interesantă emisiunea, hop și publicitatea! Pe când se reia, uit despre ce era vorba. Așa că schimb mereu canalul. De ce-ar băga atâtea reclame, nu pot să-nțeleg…

Lică zâmbește cu o mină de cunoscător și-i explică precum unui elev:

– Păi, din asta sunt ei plătiți, măi Nică. Costă mult o reclamă și ei câștigă bine…

– Nu-i corect! I-aș vedea eu la sapă sau la coasă cum s-ar descurca. Asta muncă, nu a lor!… Și… cam cât de scumpe-s reclamele astea?

– Tare scumpe! Și secundele contează.

Se minunează Nică și mai bea o gură de tărie. Apoi glăsui cu privirea pierdută:

– Deci iau bani frumoși pe publicitate…

– Dară că.

– Nu-i normal. Noi le suportăm și ei sunt plătiți regește, pe răbdarea noastră. Prea ușor câștigă unii. Ar trebui să lucreze pe câmp, ca noi, să vadă ce-i munca.

– Așa zic și eu. Noi muncim pe rupte și nu câștigăm nici pe departe ca ei. De fapt, ei trăiesc de pe urma noastră. Mălaiul, roșiile, merele pe care le culegem noi, ei ni le plătesc cu o nimica toată. Nu-i dreptate-n țara asta!, concluzionă Lică și-și goli paharul din față. Apoi, la unison cu Nică, mai ceru unul.

După câteva minute de tăcere, Nică reluă discuția:

– Cred că, totuși, ar trebui scoasă publicitatea de la televizor…

– Nu se poate, măi Nică, că din ea îs plătiți. Ce ești așa greu de cap?!

– Da-s prea scumpe, măi omule! Să se plătească la secundă!?

– De aia au salar’ mare…

– Da’ pă mine mă-nervează! Pierd șirul acțiunii…

– Așa și eu! Toată noaptea butonez și nu las nici un minut de publicitate.

– Nu-s bune reclamele… Ar trebui scoase.

– Nu se poate, Nică. Că ei de unde ar fi plătiți? Tu nu te gândești?

– Meargă la muncă, ca noi.

Au mai continuat ei așa, preț de încă două pahare, după care s-au despărțit, pornind mai veseli spre casele lor. Acolo îi așteptau nevestele, să vină cu banii sau ce-a mai rămas din ei. Lică era satisfăcut că l-a lămurit pe Nică despre rostul reclamelor, iar cel din urmă părea și mai nedumerit ca înainte.