Crăciunul lui Lică

Mai era o lună până la Crăciun și pe uliță se auzea tot mai des guițatul muribund al porcilor sacrificați. Aproape fiecare gospodar a crescut cel puțin un grăsun pentru această ocazie, iar cei care n-au avut timp sau înclinare pentru o asemenea îndeletnicire cumpărau din târg sau de la vecini. Lică era chemat adesea de către cunoscuți să ajute la doborârea și ținerea victimei până era străpunsă de cuțitul lung al gazdei sau al măcelarului și era răsplătit cu un pahar-două de pălincă, tare ca granitul. În timp ce o savura și îmbuca după ea o pancovă, se uita cu jind la animalul înjunghiat, gândindu-se la bunătățile ce vor rezulta din prepararea lui. Fiind mare amator de carne, își frământa mintea pentru a găsi un mod de a avea și el parte de un porc și, în cele din urmă, în capul lui odihnit s-a aprins un „bec”. Și-a amintit că vecinul Viorel i-a cerut în vară să-i vândă o fâșie de pământ din capătul orgăzii moștenite de la soacră. Nevasta lui, Dorina, nu a vrut să vândă, ca să nu-și încalce promisiunea făcută mamei sale de a nu înstrăina niciun metru din proprietate. Lică, în schimb, l-ar fi dat pe tot și ar fi scăpat de cosit sau prășit.

S-a dus omul acasă, hotărât să nu mai lase după femeie și a convins-o, prin metode mai puțin oratorice, să meargă și să bată palma cu vecinul. Cu mia de lei primită, a găsit în târgul de la sfârșitul lui noiembrie o scrofiță de o sută de kilograme, după ochi. Cât de țanțoș venea el spre casă trăgând de funia de care era legat frumusețea de animal!

A doua zi, de cum s-a luminat de ziuă, s-a sculat plin de importanță și a trimis-o pe Dorina după un flacon de pălincă, ca să aibă spor la treabă. Nevasta i-a sugerat să-l cheme pe vecinul Ștefan, de măcelar, căci se pricepea și avea scule potrivite. I-ar fi dat în schimb niște caltaboși și ceva carne. Lică a sărit ca ars:

– Tu ești nebună, femeie? Să risipim carnea?! De-ai știi câți porci am tăiat și preparat la casa părintească! Fiecare avea peste un sfert de tonă. Am meseria asta la degetul mic, ai să vezi tu!

Omul a uitat sau nu a vrut să spună că porcii i-a tăiat taică-su și erau sub 150 de kilograme. După ce a băut un pahar de tărie, a chemat trei vecini să-l ajute la străpuns, apoi i-a chemat în casă pentru a-i servi după datină. Vecinii s-au scuzat și i-au spus că au de lucru, deci nu beau așa dimineață. Lică nu s-a supărat deloc și, după ce a mai dat pe gât conținutul unui pahar, s-a apucat de pârjolit. Din când în când se oprea și-și aprindea câte-o țigară, mai intra în casă și se adăpa din flacon. Până spre seară a reușit să tranșeze carnea și s-o bage în casă, dar și sticla era goală, iar el se împleticea la fiecare pas. În timp ce Dorina își frământa mâinile, necăjită, el s-a aruncat în pat înjurând de toți sfinții, până a adormit.

A doua zi s-a sculat mahmur și târziu. Și-a trimis nevasta să împrumute o mașină de tocat carne și să mai aducă un flacon de tărie. Ștefan avea pălincă de cazan, îi dădea pe datorie, dar când lua Dorina salariul trebuia să-l dea jumătate la el. Așadar, după ce i-a mai venit pofta de lucru, s-a apucat de pregătit carnea pentru cârnați, caltaboși și saramură. Timpul trecea repede, el se mișca alene, între două pahare și țigări, așa că spre seară treaba nu era gata, dar el era „obosit” din nou.

În cea de-a treia zi, Dorina a mers să împrumute o mașină de umplut mațele și, la căderea întunericului, se părea că treaba era pe terminate. Femeia își amintea că Ștefan a tăiat un porc de 140 de kilograme și pe la amiază le-a adus să guste din cârnați și sângeret. Ce mare diferență!

Îi era jenă să meargă, după atâtea zile, să-i ducă și ea ceva de gustat. Așa că, în cea de-a patra zi s-a pus să topească grăsimea pentru untură și jumări, iar pe Lică l-a trimis să ducă cârnații și alte bucăți de carne la afumat.

Avea vecina Mărioara o afumătoare liberă și era femeie  de omenie, astfel că l-a lăsat pe Lică să-și pună cărnurile la afumat, doar să-și aducă rumeguș. S-a oferit chiar să-l ajute la agățat cârligele, dar omul a refuzat cu un aer de profesionist. În timp ce vecina era la biserică, a rămas Lică stăpân pe afumătoare și a făcut un jar pe cinste, să nu dureze prea mult operațiunea. Apoi a mers să se culce. Când a venit Mărioara acasă, a găsit construcția în flăcări și a sărit cu vecinii să stingă vâlvătaia. Carnea se făcuse scrum. Ce putea să-i mai zică omului? L-a rugat doar să vină și s-o ridice la loc, căci mai avea scânduri.

De parcă asta n-ar fi fost destul, a dat Dumnezeu o vreme, călduroasă înainte de sărbători, și carnea din saramură s-a împuțit rău. Se pare că nu a fost suficientă sare și acum nu aveau decât s-o arunce cu totul. Astfel că în seara de Crăciun, Lică și-a fript o fleică de slănină cu omletă și s-a culcat devreme, cu creierii îmbibați de alcool, precum îi era obiceiul. Copiii din localitate s-au pornit la colindat, ocolind de departe singura casă scufundată în întuneric.