O tragedie românească

Toată așezarea o cunoștea pe nana Floarea, o văduvă bătrână și firavă precum îi era pensia, dar aspră la lucru. Stătea într-o căsuță mică și veche și avea o grădină pe măsură. Toată ziulica o vedeai aplecată deasupra legumelor pe care le alinta ca pe niște copii, plivindu-le, udându-le și săpându-le. Când era vremea recoltei, o întâlneai în piață cu ce-i prisosea, pentru a-și completa venitul, căci traiul e scump și avea nevoie de lemne pentru iarnă și medicamente.

Ca și în alți ani, s-a interesat în stânga și-n dreapta pentru niște lemne de foc ieftine, după banii pe care a reușit să-i adune, fiind o femeie calculată și strângătoare. Își socotea fiecare leuț sau bucățică de lemn de foc. Astfel a găsit doi metri cubi de stejar noduros, dar la un preț pe care și-l permitea. Mai luase ea astfel de lemne și apelase la vecinul Ștefan, care i le-a crăpat. Păcat că pe bărbat l-a lăsat anul ăsta inima și s-a dus în lumea celor drepți, dar va găsi ea pe cineva s-o ajute. Gândea că-i vor ajunge până la primăvară, doar avea o sobă bună și o odaie mică, ce se încălzea repede și ținea căldura.

Însă și-a dat seama că nu-i ușor să găsească un bărbat pentru o astfel de treabă, cei harnici și în putere fiind plecați prin țară sau străinătate, la muncă. Nu era vreme de pierdut, căci frigul se apropia amenințător, așa că a ajuns la Lică, om sănătos și fără serviciu. Bărbatul a venit să vadă despre ce e vorba și a dat din cap cu înțeles:

– Nană Floarea, tare rele lemne ai luat. Io ți le fac bucăți, dar te costă mult, că-i lucru greu.

Bătrâna se resemnă necăjită și acceptă:

– Apăi, dragu mamii, ți-oi plăti cât îi cere, că io n-am putere să le sparg.

S-au tocmit la 80 de lei și, musai, o jumătate de pălincă. A socotit femeia că nu-și va lua medicamente o lună, că doar n-o muri din asta. A început Lică treaba și după un ceas de vreme a trimis-o pe bătrână după băutură, la pălincie, unde era mai bună. Calea până acolo era de aproape trei kilometri, dar nana Floarea era obișnuită cu drumurile, așa că s-a dus imediat, numai să știe că merge lucrul. Peste vreo două ore, când a revenit, nu mai erau multe lemne de crăpat, dar tare mică i se părea grămada de boci. Și-a exprimat uimirea, însă Lică i-a explicat:

– Așa se-ntâmplă cu astfel de lemne: bani puțini, lemne puține.

Femeia a suspinat necăjită și s-a dus să-i aducă omului un pahar și ceva de mâncare. Se gândea la ce era de făcut, căci, așa cum se vedea, lemnele nu i-ar fi ajuns. S-a dus apoi în grădină, să-și culeagă varza și să se mai liniștească. Când a revenit o aștepta Lică, să fie plătit. După plecarea omului, bătrâna și-a cărat lemnele în grajdul ce stătea să se dărâme, dar care oferea încă un adăpost împotriva precipitațiilor.

Așa a prins-o seara, obosită și flămândă, dar s-a culcat cu stomacul gol, lipsindu-i pofta de a mânca. Dimineață, mergând la haznaua din spatele grajdului, a descoperit misterul dispariției lemnelor: între budă și grajd, ascunse sub niște frunze mari de brusture și ramuri înfrunzite, erau mai bine de jumătate din ele. Bineînțeles că s-a dus din nou la Lică și l-a chemat să-și termine treaba. Acesta s-a răstit:

– Io mă duc, dar mai trebuie să-mi plătești, că-i un lucru mai greu decât am bănuit.

Văzând că nu-i chip să-l convingă altfel, nana Floarea a acceptat să-i mai dea 40 de lei și o jumătate de pălincă. Astfel că a ajuns să plătească pentru tăiat mai mult decât pe lemne. S-a mai socotit ea că nu-și va mai cumpăra carnea pe care o planificase de Crăciun și se va descurca în acest fel. De data asta, pe când a revenit de la pălincie, Lică terminase treaba, dar grămada de lemne era tot mică. A căutat bătrâna peste tot, dacă nu cumva erau dosite pe undeva, dar degeaba. L-a plătit pe om și s-a resemnat. Poate că o va ajuta Dumnezeu să treacă și peste iarna asta.

Așa a sperat ea, dar frigul a fost mare și, cu toată economia pe care a făcut-o, nanei Floarea i s-au terminat lemnele prin ianuarie. A găsit-o poștașul, care venea să-i aducă pensia. Era în pat, fără suflare, acoperită cu o plapumă țărănească din pene, niște pături și un palton.

A doua zi, la crâșma lui preferată, Lică se cinstea cu Nică, prietenul lui de pahar.

– Ai auzit cine a murit?, îl întrebă cel din urmă.

Lică dădu negativ din cap.

– S-a prăpădit și nana Floarea. Zice că a înghețat de frig în casă.

– Eh, pagubă-n ciuperci!, răspunse Lică ridicând paharul. Și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Apoi a dat peste gât băutura și a început să râdă.

– Ce-i de râs?, se miră Nică.

– Mă gândesc că cine o să-i curețe haznaua o să găsească în ea aproape un metru cub de lemne.

– Nu înțeleg ce zici acolo, măi Lică.

– Lasă, măi Lică, noi să fim sănătoși!

Și mai comandă un pahar de vodcă.