Împărăția Florilor

Există o insulă feerică ce nu figurează pe nicio hartă și niciun străin nu are voie să-i calce pământul. Este situată în mijlocul oceanului, nu are port sau aeroport, iar locuitorii ei sunt izolați complet de restul pământenilor. Nu se folosesc de beneficiile tehnologiei, dar nu au parte nici de dezavantajele aduse de acestea. Nu au curent și nu au văzut cum arată o mașină, în schimb au aer curat, parfumat de milioanele de flori ce-și au aici împărăția.

Chiar și oamenii de aici au nume de floare și comunică prin poezii cu rimă, pentru că ei consideră rima ca fiind floarea versului. Poeziile lor sunt simple și înțelese de copii și bătrâni, la fel. Ocupația lor de bază este, evident, creșterea și îngrijirea florilor, cu care formează o simbioză perfectă și vitală. Din parfumul lor prepară esențe cu miresme divine, căutate de cele mai renumite firme ale mapamondului. Ele sunt duse pe continent o dată pe an, cu vaporul împăratului. Locuitorii insulei mai sunt buni apicultori și crescători de vite, iar ca alimente de bază folosesc laptele, mierea și fructele.

Clima de aici e mereu blândă, niciodată frig sau caniculă, iar populația e constantă ca număr. Fiecare familie are un băiat și o fată, care, imediat după naștere este dus(ă) în Poiana Botezului, unde primește numele acelei flori a cărei petale se va fi așezat pe trupușorul lui. Acea floare îi va fi protectoare pe tot parcursul vieții.

Pe împăratul insulei îl cheamă Florin, iar pe împărăteasă, Florica. Ei au fost binecuvântați de mai multe flori, la fel ca feciorul lor, Florinel. Cel de-al doilea copil al lor a fost o fată ce s-a născut cu fața slută: nasul și gura îi erau strâmbe, iar ochii încrucișați. Au dus-o în Poiana Botezului, dar nicio floare nu și-a trimis petala către ea. Tare necăjită a fost familia domnitoare, pentru că așa ceva nu se mai întâmplase niciodată.

L-au chemat pe marele sfetnic, Măslin, care i-a sfătuit să se lepede de copil, căci e aducător de nenorociri. Astfel că l-au trimis cu vaporul „Buchet” în lumea largă, unde nenorocirile erau oricum preponderente. De atunci au trecut aproape 18 ani și nimic nu părea să le tulbure liniștea.

Dar s-a întâmplat ca într-o dimineață, Florinel să cadă bolnav de o boală misterioasă. Se simțea foarte rău, puterile îl părăseau și nici poftă de mâncare nu mai avea. Era ceva nemaîntâlnit, deoarece pe aceste meleaguri oamenii nu se îmbolnăveau niciodată, iar când împlineau 108 ani se stingeau liniștiți și fără dureri. Astfel că nu aveau doctori, precum nu aveau avocați sau preoți. Singurul care putea să-i ajute era Măslin, care a început deîndată să cerceteze arhivele palatului.

Timp de două zile și două nopți, marele sfetnic a întors biblioteca pe dos, căutând documente vechi, necitite de multă vreme. În acest timp, florile de pe insulă se ofileau și frunzele pomilor cădeau, veștejite. Oamenii erau triști și tăcuți, iar puținele versuri pe care și le spuneau nu mai aveau rimă. În cea de-a treia zi, Măslin s-a înfățișat în fața împăratului, tras la față, cu capul plecat și cu inima frântă. Vocea lui stinsă a glăsuit:

– Măria ta, te rog să mă ierți!

– Dar ce s-a întâmplat sfetnice? Cu ce mi-ai greșit?

După cum sesizați, nici la palat nu mai aveau inspirație pentru versuri melodioase. Măslin căzu în genunchi, sărută mâna domnitorului și zise printre lacrimi:

– Am făcut o mare greșeală când am surghiunit-o pe micuța prințesă. De aceea s-a supărat natura și acum ne pedepsește.

– Nu te înțeleg. Vorbește-mi mai clar. Ai găsit cauza bolii ce-mi macină împărăția? Ce legătură are cu acel copil slut?

– Mărite stăpân, nu trebuia să-l înstrăinăm. El nu a fost botezat de flori fiindcă nu aveam acea floare pe insulă. Acum natura tânjește după ea pentru a fi completă. Am greșit când v-am sfătuit și aștept pedeapsa meritată.

Împăratul se încruntă amarnic și se gândi preț de câteva momente. Apoi hotărî:

– Te voi ierta dacă vei găsi soluția prin care putem îndrepta răul făcut. Și asta cât mai repede, căci mi se stinge băiatul!

– Măria ta, eu m-am gândit deja la asta și, după ce am cercetat scrierile vechi, am găsit o speranță.

– Spune-mi numaidecât care-i soluția!, îl zori domnitorul.

– Trebuie s-o aducem înapoi, șopti sfetnicul cu teamă.

– Cum?! Crezi că am mai putea-o găsi în acea lume largă și plină de primejdii? Tu visezi, bătrâne!

– Dar nu o vom căuta noi, ținu să precizeze sfetnicul. După cum știți, fiecare om care se naște pe această insulă are o pereche sortită. Avem la grajdurile Măriei tale un tânăr îngrijitor ce n-a fost botezat de flori, precum n-a fost nici tânăra prințesă. Are și el un defect fizic și merge șchiopătat, dar cred că sunt destinați unul altuia și o va găsi.

– De neconceput! Un grăjdar să-mi fie ginere?!, se răsti împăratul, mânios.

Se ridică și începu să facă ture prin salon. Văzând că Măslin nu vine cu altă idee, se opri în dreptul lui și, cu mare amărăciune, îi dădu consimțământul:

– Fie! Dacă nu este altă soluție, așa vom proceda. Sper să ai dreptate, altfel vei fi exilat și tu. Spune-i băiatului să vină în fața mea.

Măslin se retrase și porunci tânărului să se spele, să-și ia straie noi și să se prezinte la palat. La vederea lui, domnitorul s-a amărât mai rău:

– Cum te cheamă, băiete?

– Doru îmi zice, preamărite, răspunse acesta timid.

Pășea cu greutate și avea o căutătură pierdută, încețoșată. Hainele nu i se potriveau, iar mâinile lui nu-și găseau locul. Împăratul dădu din umeri a neputință și, înainte de a ieși, îi zise:

– Vei pleca în lume și-mi vei căuta fata. Nu știu cum o cheamă, nici cum arată și nici unde anume este. Știu doar că-i urâtă. Poate vei avea noroc, iar de nu, să rămâi și tu acolo. Vaporul te va aștepta două săptămâni.

A doua zi, vaporul „Buchet” a ridicat ancora și a întins pânzele, pornind spre continent. Pe lângă echipaj și pe Doru, ducea parfumuri minunate care vor fi schimbate cu veșminte pentru toți locuitorii. Fiindcă pe insulă nu circulau bani, ci se făcea troc cu produse.

Zilele treceau cu greu în Împărăția Florilor și după o săptămână s-a stins prințul Florinel. Era ceva de neconceput să moară un tânăr și de aceea doliul a fost nemăsurat. Oamenii își pierduseră orice speranță și se îmbolnăveau rând pe rând. A mai murit o fecioară și se bănuia că era cea hărăzită defunctului prinț. Ploile nu mai veneau, câmpiile erau uscate, iar verdeața ruginea odată cu florile.

Era amiaza unei zile disperate când s-a auzit șuieratul vaporului și toți cei care mai erau în putere s-au grăbit spre malul mării. După ce a acostat și s-a instalat scara, le-a fost dat să se minuneze de o pereche fermecătoare de tineri ce coborau pe țărm. Unul era Doru, care strălucea și parcă nu mai șchiopăta, iar alături de el pășea o fată ca o floare sclipitoare ce-ți lua ochii. Ajunși în fața Împăratului ce-i aștepta înaintea tuturor, tânărul i se adresă cu o voce limpede și hotărâtă:

– Odorul pe care l-am adus, se numește Floare de Cactus.

Împăratului Florin nu-i venea să creadă și a îmbrățișat-o cu ochii în lacrimi. Simțea că e fiica lui și inima i se topea de iubire. Dar cea mai veridică dovadă a oferit-o natura, căci a început imediat să plouă, iar florile înviau văzând cu ochii. Oamenii s-au însănătoșit ca prin minune și peste o săptămână au petrecut la nunta împărătească. Doru a ajuns prinț și, după moartea socrului său, i-a luat locul alături de o împărăteasă fermecătoare. Nimeni nu-și putea explica transformarea ei radicală, dar unii presupuneau că, pe lângă natură, au ajutat-o și niște chirurgi platicieni despre care auziseră unele zvonuri. Dar să nu fim cârcotași și să ne bucurăm că fericirea a revenit pe acele meleaguri de poezie și ea va dăinui atâta vreme cât oamenii vor ști să aprecieze frumusețea fiecărei flori, oricât de ascunsă ar fi.