Planeta Paradis: Capani

A doua zi a fost imposibil să iasă din corturi. O ploaie deasă și măruntă s-a abătut peste platoul lor, de nu se vedea nimic, mai departe de cinci metri. Probabil că și precipitațiile erau altfel pe această planetă, iar pământenii, aruncând priviri curioase în exterior, încercau să găsească în ce constau deosebirile. Aversele se succedau la intervale scurte, descurajând orice tentativă de a iniția vreo activitate în aer liber. Nici de gătit nu era posibil, așa că au mâncat toată ziua hrană rece. Astrul incandescent a biruit norii doar după-amiază târziu, când nu mai aveau timp să pornească în expediția planificată de aseară. Gavrilă a doborât câteva fuserine ce traversau zona și, înainte de a se întuneca, au putut aprinde focul ce le-a mai încălzit și înveselit sufletele.

Norii au dispărut cu totul de pe cer, iar stelele străluceau nestingherite pe bolta albastră. Le priveau cu toții, vrăjiți și derutați totodată, precum făceau bătrânii lupi de mare, când se simțeau pierduți în largul mărilor și încercau să-și dea seama pe unde ar putea fi. Carul Mic și Carul Mare au fost primele repere pe care le-au găsit și au scos exclamații de bucurie la vederea lor. Olguța era fascinată de cei doi sateliți, ce păreau că se urmăresc întruna, dar nu se ajung niciodată.

– Ar trebui să le punem câte un nume, așa cum e firesc, rosti în șoaptă tânăra femeie, stând cu capul plecat pe umărul lui Relu.

– Chiar așa. Nu ne-am gândit până acum la asta. Ce nume crezi că li s-ar potrivi?, o încercă bărbatul de alături, strângând-o ușor în brațe.

– Eu știu?… Celui mai mare și pătat i-aș da un nume masculin, iar celei mai mici și imaculate parcă, unul de femeie.

– De ce nu? Ai vreo idee? Eu i-aș zice… Muza.

– Muza?! De ce Muza?

– Pentru că mă inspiră în dragostea pentru tine, răspunse Relu, zâmbind.

– Serios? Atunci eu o să-i spun celuilalt, Cupidon! Fiindcă trimite săgeți luminoase de iubire, replică Olguța, cu un ton romantic.

– Rămâne stabilit!, ridică Relu vocea, pentru a fi auzit de toți. De acum știm cum să le spunem celor doi sateliți: Cupidon și Muza.

– Dar soarelui de aici, nu-i dăm un nume?, se interesă Bogdănel.

– Ce rost ar mai avea?, interveni și Carmen. Soarele tot soare rămâne, chiar dacă e altul decât cel al Pământului. Mie mi-ar plăcea să-i zicem tot așa…

– Și mie, zise Gavrilă. Seamănă foarte mult cu celălalt și niciun alt nume n-ar fi mai bun.

Așa a rămas. Iar dimineață soarele le-a mulțumit cu raze vesele și mobilizatoare, cerul fiind curat ca lacrima. Se anunța o zi prielnică pentru planurile lor. Cei doi bărbați și jumătate – Relu, Gavrilă și Bogdănel – au pornit spre locul unde pășteau cavanele, după ce le-au localizat din nou cu binoclul. Erau înarmați cu o pușcă, toporul, două funii improvizate și un cuțit. Iarba înaltă le cam dădea de furcă și orice zgomot necunoscut îi punea în gardă. Ajunși în preajma turmei, nu le-a fost greu să lege funia de gâtul a două animale cu ugerele mai promițătoare. Masculii îi priveau fără a interveni, de parcă ar fi obișnuiți cu astfel de abordări.

Apoi au făcut cale întoarsă, bărbații trăgând de funii, iar băiatul îmboldindu-le din spate. Pășeau pe urmele lăsate la venire și nu puteau greși drumul. Când mai aveau de făcut doar un sfert din distanță, le-a fost dat să audă niște urlete puternice și repetate, tot mai aproape de ei. Păreau a fi niște animale sălbatice, care-i urmăreau. Gavrilă și-a pregătit pușca și cu toții au iuțit ritmul, încercând să iasă din ierburile înalte și să ajungă cât mai repede pe panta lină a platoului. Chiar și cavanele erau speriate și goneau fără a mai fi încurajate. Bogdănel era cel mai expus și cei doi bărbați i-au strigat să-i depășească.

Abia a reușit s-o facă, când, dintre ierburi, au apărut niște jivine terifiante. Aveau capetele disproporționat de mari și o gură larg deschisă, dotată cu niște dinți ca niște cuțite. Fiecare astfel de gură era precum o capcană a morții, din care odată prins, nu mai puteai scăpa, Arătările avea două picioare, cu câte patru gheare unite de o membrană, de unde se putea bănui că știau să înoate foarte bine. Când prindeau viteză, nu mai pășeau, ci săreau ajutându-se de niște aripi semidezvoltate. Erau un fel de păsări terestre, acoperite cu pene și puf. Atitudinea le era, însă, de câini sălbatici.

Prima împușcătură, prima victimă. A urmat încă una, dar Gavrilă era în pericol, fiind cel mai expus. Relu a aruncat toporul, dar nu a nimerit ținta, iar fiara era gata să sară la gâtul vânătorului. Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Alți monștri și-au făcut apariția și au sărit în ajutorul oamenilor, dându-le răgaz să-și încarce arma și să-și recupereze toporul. Balanța s-a înclinat imediat în favoarea eroilor noștri, mai ales că animalele păreau împărțite în două tabere. Cei care i-au salvat au continuat să-i urmărească pe atacatori, lăsând în urmă mai multe cadavre și un rănit grav. Grație lui a scăpat Gavrilă cu viață și poate că și ceilalți.

Chiar dacă rănitul arăta atât de respingător, vânătorul s-a aplecat asupra lui, cercetându-l. Piciorul îi era aproape retezat și nici vorbă să se poată deplasa. L-a ridicat cu atenție și a pornit cu el spre platou, urmat de Relu. Florica venea în întâmpinare, cu cealaltă pușcă, îngrijorată de focurile de armă. A liniștit-o și la fel a făcut cu Olguța și Carmen, după ce s-au adunat cu toții. Bogdănel era cel mai interesat de animalul rănit și, alături de Olguța, i-a pansat piciorul, după care i-a dat de mâncare.

– O să se facă bine și va fi animalul meu de companie, le-a spus celorlalți. Știu că e urât, dar are un suflet bun și ne-a ajutat decisiv. Parc-ar fi un câine, dar e și pasăre. Mă gândesc să le spunem capani. Iar pe ăsta îl botez Guță!

A fost momentul când au putut râde din nou.

23 thoughts on “Planeta Paradis: Capani

  1. Carul Mare? Ce sa caute, doar daca nu le-a facut cadou Eiua asa ceva…😉
    E mai incitant sa scrii decat sa citesti… Tu acum zambesti gandindu-te la continuare. Eu zambesc gandindu-ma la gustul laptelui de cavana si cum il striga Bogdanel pe Guţă.😉 “Guţăăăă, unde te-ai ascuns?”

      1. Muza latră? :)) Mi-a lătrat la ureche…
        Guţă latră pentru noi
        Stând ascuns într-un zăvoi.
        Hai la mine, nu lătra,
        Şi frumos noi ne-om juca…🙄

    1. Și Oceanul Pacific a fost botezat într-un moment mai calm, deși îl caracterizează furtunile. Așa s-a întâmplat și cu Planeta Paradis.
      O zi plină de iubire și frumusețe, îți doresc, dragă Gabi!🙂

    1. Nici eu nu sunt atras de manele și cred că aceeași iritare au simțit-o și eroii noștri, când o auzeau la volum mare. Poate tocmai de aia au botezat un animal guraliv cu numele de Guță.

  2. Buna dimineata, Petru !

    Frumoasa POVESTE
    dar n-am inteles daca VANATOAREA era in sezon
    sau eroii erau ” braNconieri ” !!! 🙂 🙂 🙂
    Cat despre ” Guta” ,
    urca-l in caruta
    si trimite-l frate
    undeva departe
    sa nu-l mai aud
    din gura croncanind
    pe ritm de manele
    vorbe seci si grele
    ce ma enerveaza
    si chiar ma streseaza !!! 😦 😦 😦
    O zi frumoasa ! 🙂
    Aliosa.

    1. Cred că pământenii aveau permis special, oferit de extratereștri. Că alte autorități nu au găsit încă pe planetă.😉 Iar Guță va deveni un prieten de nădejde, care nu latră la lună și nici la acorduri muzicale.🙂
      S-auzim numai vești bune, Alioșa!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s