Cum se sărbătorește Anul Nou în jurul lumii?

Anul Nou este sărbătorit prin diverse obiceiuri de diferite popoare, însă peste tot se manifestă credința unui nou început și speranța de „mai bine”, prin aruncarea lucrurilor vechi din casă, aprinderea de artificii și torțe sau exprimarea unor dorințe.

În Scoția, Anul Nou este numit „Hogmanay”, iar în unele sate sunt aprinse suluri de smoală, care sunt lăsate apoi să se rostogolească pe străzi. Astfel, anul vechi este ars și celui nou îi este permis să vină. Scoțienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos dacă această persoană este un bărbat brunet, care aduce un dar.

Un obicei spaniol de Anul Nou este să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare din cele 12 bătăi ale ceasului care vestește trecerea în noul an, acestea reprezentând dorințe pentru fiecare lună a anului următor. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezintă ocazia de a-și strecura verigheta în cupa de șampanie și de a ciocni.

Un obicei similar există și în Portugalia, cu diferența că aici sunt preferate smochinele. Astfel, în noaptea dintre ani, trebuie înghițite 12 smochine, care simbolizează 12 dorințe pentru anul ce vine.

La Liege, în Belgia, pe 1 ianuarie, există obiceiul de a mânca choucroute (un fel de varză murată cu cârnați) în familie, având sub farfurie, în mână sau în buzunar o monedă, pentru a avea bani tot anul.

La Napoli, în Italia, Anul Nou este întâmpinat printr-un obicei special, care constă în a arunca pe fereastră obiecte vechi, simboluri ale anului care a trecut. Astfel, obiecte de mobilier, vase, haine etc. ajung în stradă, spre nefericirea gunoierilor, care trebuie să treacă în timpul nopții pentru a face curățenie. Tradiția, însă, tinde să dispară, deoarece prezintă reale riscuri pentru trecători. În noaptea de Anul Nou, numită „Capodano”, italienii obișnuiesc să pună pe masă mâncăruri speciale, despre care se spune că aduc bogăție și abundență.

În Olanda, Oudejaarsdag sau „ziua anului trecut” (31 decembrie) este sărbătorită prin multe focuri de artificii, care încep în zori și țin până târziu în noapte.

În unele părți din Elveția și Austria localnicii se costumează pentru a sărbători ajunul zilei de Sfântul Silvestru. În anul 314, oamenii au crezut că suveranul pontif al acelei perioade, care se numea Silvestru, a capturat un monstru de mare ce va scăpa și va distruge lumea în anul 1000. În amintirea acelei spaime, oamenii se îmbracă în costume neobișnuite.

În Grecia, ziua de Anul Nou este dedicată Sfântului Vasile, celebru pentru bunătatea sa. Copiii își lasă încălțările lângă șemineu în noaptea de Anul Nou, pentru a primi daruri de la sfântul cel bun. O mâncare tradițională pentru această sărbătoare este „vassilopitta”, o prăjitură în care este pusă o monedă din argint sau din aur. Cel care găsește moneda va avea noroc în anul respectiv.

În țări din America Latină, precum Ecuador sau Peru, cu puțin timp înainte de Anul Nou, oamenii fac păpuși de cârpă sau din hârtie creponată (munecos), care reprezintă anul ce s-a terminat. Păpușile sunt expuse apoi în fața caselor până pe 31 decembrie, la miezul nopții, când sunt arse în stradă. Există, de asemenea, credința conform căreia dacă porți o anumită culoare la 12 noaptea, aceasta ar putea aduce noroc în anumite domenii. Astfel, se spune că galbenul este semn de bani, iar roșul poate aduce noroc în dragoste. De asemenea, cel care dorește să călătorească tot anul trebuie să alerge prin cartier cu o valiză în mână, la ora 12 fix.

Rușii obișnuiesc să bea șampanie la miezul nopții și, după ora 12, să deschidă ușile și ferestrele pentru ca noul an să intre în casă.

În ebraică, Anul Nou se traduce prin „Rosh Hashanah”. Este un moment sacru, când oamenii se gândesc la ceea ce au făcut rău în trecut și promit că vor fi mai buni în viitor. Ceremonii speciale au loc în sinagogi, unde se cântă la shofar, un instrument special. Copiii primesc haine noi, iar masa cuprinde obligatoriu fructe și produse din făină, pentru a aminti de vremea recoltei.

În calendarul islamic, care se bazează pe mișcările Lunii, data noului an e devansată cu 11 zile în fiecare an. În Iran se sărbătorește pe 21 martie. Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun semințe la încolțit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul crește și simbolizează primăvara și viața nouă care începe.

Nu toți hindușii sărbătoresc noul an în același timp sau în același fel. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roșu, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori și daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineața Anului Nou, copiii trebuie să țină ochii închiși, până când sunt conduși de mână la cutia cu daruri. În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârșitul lunii octombrie, în același timp cu festivalul Diwali, când pe acoperișuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. În aprilie, când Soarele se mișcă din Casa Peștilor în Casa Berbecului, locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie.

În Vietnam, Anul Nou este numit „Tet Nguyen Dan” sau mai simplu „Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcție de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul în care a trecut. Zeul călătorește pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obișnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

Anul Nou chinezesc este celebrat cândva între 17 ianuarie și 19 februarie, când este Lună Nouă – „Yuan Tan”. El este sărbătorit de chinezii din întreaga lume prin procesiuni pe stradă, unde sunt aprinse mii de lanterne. Chinezii cred că spiritele rele sunt peste tot în acea perioadă, așa că aprind artificii pentru a le îndepărta. Uneori, ei își sigilează ferestrele și ușile cu hârtie, pentru a nu lăsa spiritele malefice să pătrundă în casă.

Pentru japonezi, Anul Nou, numit „Oshogatsu”, este una dintre cele mai importante sărbători și un simbol al înnoirii. În decembrie sunt organizate „petreceri de uitat anul” sau „Bonenkai”, prin care oamenii lasă în urmă problemele și grijile anului pe cale să se încheie și se pregătesc pentru un nou început. Neînțelegerile și animozitățile sunt uitate. Pe 31 decembrie, la miezul nopții, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a împărți sake (băutura tradițională, n.r.) și pentru a asista la cele 108 de lovituri de gong care anunță trecerea în noul an (această cifră reprezintă numărul păcatelor acumulate într-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizează alungarea păcatelor unul câte unul și purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas – mici cadouri cu bani înăuntru.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparținând timpurilor moderne. Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cărții „Zile și mituri”, asemănător divinității, timpul se naște anual, întinerește, se maturizează, îmbătrânește și moare după alte 365 de zile. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este unul ritualic, împărțit simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun și miezul nopții de 31 decembrie și apoi pâna la Bobotează. În prima parte a ciclului, timpul se degradează: se mărește noaptea, sporește frigul și întunericul și, odată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Se face apoi simțit fenomenul solstițiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului și ziua să crească puțin câte puțin, „cu cât sare cocoșul pe pragul casei” sau „cu cât se mișcă puiul în găoacea oului”. Prin multe obiceiuri și credințe care exprimă inițial teama, dezordinea și haosul, iar, după miezul nopții de Revelion, optimismul, veselia, ordinea și echilibrul, oamenii acordă diverse semnificații fenomenelor naturale.

Sursa: Mediafax

Planeta Paradis: Dispariția lui Relu

Niciun incident demn de luat în seamă nu s-a petrecut la reîntoarcerea acasă a pământenilor. Cum era de așteptat, Hita și Șivu au fost însărcinați să-i conducă înapoi, iar aceștia dădeau dovadă de multă precauție, citind cu atenție urmele de sălbăticiuni și evitând o posibilă întâlnire cu ele. Mai ales că nu puteau uita atacul de anul trecut al capanilor. În ciuda sarcinii, Olguța nu s-a plâns de drum și, cu puțin ajutor din partea lui Relu, a făcut față cu bine efortului unei coborâri în pantă abruptă.

Cavanele nu nu se depărtaseră prea mult de grajdul lor, iar Guță și-a întâmpinat stăpânii cu sărituri de bucurie. Totul părea în ordine și halanii au rămas ca oaspeți peste noapte, în apropierea unui foc aprins afară, sub stelele și cei doi sateliți care străluceau lin. În ciuda oboselii, Relu și Gavrilă au rămas cu cei doi omuleți, ascultându-le sfaturile despre felul cum se poate comunica la distanță prin semnale de fum, sau modul și materialul din care să-și construiască o ambarcațiune. Halanii aveau o vedere foarte bună și un auz pe măsură, astfel că i-au asigurat pe cei doi pământeni precum că, la un foc potrivit, cu fum dens și intermitent, pot să înțeleagă dacă e o solicitare de ajutor (fum negru) sau o veste bună (fum alb). Amănuntele depindeau de felul în care obstrucționau dâra de fum.

Dimineață, Relu și Gavrilă i-au condus pe Șiva și Hita, care le-a căutat un arbore gros și falnic, tocmai bun pentru o barcă făcută dintr-o bucată. Lemnul era ușor în greutate și facil de prelucrat, iar cei doi halani au promis că le vor aduce câteva materiale pentru finisaj, după care s-au despărțit cu afecțiunea unei sincere prietenii. Pământenii au tot rămas să taie trunchiul și să-l curețe, că tare le era dor să aibă și ei un mijloc de deplasare pe ape.

Halanii au avut dreptate și nu a fost nevoie mai mult de o lună pentru ca minunea de barcă să fie gata. Le-au fost aduse din fui vopsea și material pentru pânză, ca să le ușureze deplasarea atunci când vântul le va fi prielnic. Ambarcațiunea fiind mai mare decât cele ale halanilor, au putut să transporte cu ea cornul șarpelui până unde le permitea apa, de acolo fiind preluat de un un grup de kiko, care l-au purtat pe un soclu până în fui. Cu acea ocazie, Marele Șef le-a trimis încă un dar: două păsări mari și câteva ranițe cu un aliment sub formă de praf, destinate acestora. Păsărilor li se zicea „kiki” și se hrăneau, de asemenea, cu iarbă sau fructe.

La ultimul contact avut cu Hita și Șivu, aceștia le-a atras atenția pământenilor să nu se aventureze cu barca spre insula pustie și stâncoasă din nord. E cale lungă și la capătul ei îi așteaptă nenorocirea, nebunia minții și a sufletului. Relu a zâmbit la auzul acestor superstiții și în sinea lui s-a trezit chiar curiozitatea. S-a dovedit încă odată că nimic nu-i mai tentant decât ceea ce îți este interzis, mai mult sau mai puțin. Și poate că, dacă nu era acest avertisment din partea halanilor, Relu nu ar fi dispărut de acasă, la câteva zile după asta, cu tot cu barcă.

Toată familia era îngrijorată, mai ales că a trecut o zi și-o noapte, iar Olguța plângea de îngrijorare. Încă nu se mai întâmplase ca cineva dintre ei să lipsească atâta vreme fără să se știe nimic de el. A doua zi au făcut un foc mare, cu fumul cel mai negru posibil, în speranța să fie văzut de halani. Și aceștia au venit după încă o zi și-o noapte, timp în care au stat cu toții ca pe spini. Două canoe cu Hita, Șivu, Ucu și încă un vânător au poposit pe malul râului Sumur, unde erau așteptați de pământeni. După ce li s-a explicat despre ce e vorba, omuleții s-au gândit imediat la ce e mai rău și au propus o incursiune pe insula blestemată. Doar că pentru asta erau nevoie de anumite precauțiuni.

Se zice că în acel loc trăiesc niște ființe, jumătate pește și jumătate om, care-ți pot induce impresia că stai de vorbă cu cea mai dragă persoană din viața ta. Nimeni nu scapă de puterea lor, dacă le vede, și rămâne acolo până când moare de sete, foame sau extenuare. Trebuiau să pornească imediat, fiindcă noaptea era tocmai bună în a-i proteja de vederea în toată puterea lor a chipurilor hipnotizatoare. Aveau la dispoziție doar niște torțe, arme și binoclul lui Gavrilă ce s-a urcat într-o barcă a halanilor.

Cerul era tot senin și asta le ușura drumul, în schimb Ucu le-a spus că va fi un mare dezavantaj când vor ajunge. N-aveau voie să privească spre orice persoană, în afara lui Relu, decât cu coada ochilor, și să ignore orice voce feminină pe care ar auzi-o.

Epigrama care mușcă (CXXX)

INTERESE

Visul unei domnișoare

Este-o nuntă cât mai mare,

Scopul unui domnișor:

S-o atragă-n dormitor.

Zâmbete în prag de an

BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Un tânăr dintr-un sat trebuia să se căsătorească, având de-acum vârsta. Caută… caută…
Se îndrăgostește, vine și arată părinților aleasa inimii lui. Tatăl lui se uită la ea, îl luă deoparte pe fiul său și-l întrebă:
– De-a cui este?
– De-a lui Vasilache, tată!
– Păi, în situația asta nu poți să te căsătorești cu ea, fiindcă-ți este soră. Asta e… îmi pare rău… știi, valurile tinereții, eu și cu mama ei…
Necăjit, tânărul caută o altă fată.
Găsește, așa că o prezintă și pe aceasta. Tatăl îl ia deoparte:
– Este de-a lui Stroe, nu? Nu poți să te căsătorești cu ea că-ți este soră. Știi?!? Valurile tinereții, fiule. Îmi pare rău.
Necăjit, fiul îl întreabă:
– Auzi, tată? Pe fata lu’ Cristea o știi?
– Da fiule, și ea îți este soră!
– Dar pe-a lu’ Marinică o știi?
– Da!
– Și-mi este tot soră?
– Da fiule!, îmi pare rău… valurile tinereții!
Dezamăgit, fiul se duce la maică-sa și-i spune:
– Auzi mamă, nu vreau să fac scandal în casă, dar tata când era tânăr era armăsarul satului! Ăsta s-a culcat cu toate femeile din localitate. Acum, când vreau să mă însor și eu, îmi spune că nu pot cu aia că mi-e soră, cu ailaltă nu, că mi-e soră… Ce să fac, că am ajuns la disperare?
– Însoară-te liniștit mamă, cu cine vrei, că nici tu nu ești băiatul lu’ tac’tu! Știi tu… ale tinereții valuri!
.
* Într-un castel medieval, ghidul îi conduce pe turiști pe niște scări întortocheate, coborând tot mai jos și mai jos. Undeva, la capătul labirintului, apare o ușă pe care scrie „Camera de tortură”. Intră cu toții. Înăuntru, o mulțime de schelete, unele mai noi, altele mai vechi… Turiștii întreabă:
– Ale cui sunt rămășițele?
– Legenda spune că aici și-au găsit sfârșitul turiștii care n-au dat bacșiș ghidului… Dar asta este doar o legendă…
.
* Popescu își pierde penisul în accident de mașină. La urgențe, medicul reușește să-i facă un transplant și-i recomandă să vină la un consult peste două săptămâni. Vine Popescu și-i povestește medicului că totul e OK, că e supermulțumit, dar că îl doare inima când face dragoste cu soția.
Medicul îi răspunde: „Sunt efectele secundare. Întotdeauna te doare inima când îți regulezi nevasta cu scula altuia!”
.
* În sesiune, Dumnezeu îl trimite pe Sf. Petru să vadă ce fac studenții de la diferite facultăți. Se întoarce Sf. Petru și dă raportul:
– Studenții de la Medicină învață pe rupte, studenții de la ASE învață pe rupte, studenții de la Politehnică dau petreceri, beau și se distrează.
După o vreme, Dumnezeu iar îl trimite pe Sf. Petru pentru aceeași chestie. Vine Sf. Petru și zice:
– Studenții de la Medicină nu știu altceva decât să învețe… ăia de la ASE la fel, ăia de la politehnică petrec de zor…
În sesiune, iar trimite Dumnezeu pe Petru să verifice:
– Studenții de la Medicină stau treji nopți întregi ca să învețe, ăia de la ASE la fel, ăia de la politehnică se roagă de zor.
Dumnezeu: – Bun! P-ăștia îi trecem!
.
* – Ce e mai bine să fii? Medic uman sau veterinar?
– Veterinar, deoarece atunci pacienții nu te cheamă când nu au nimic.
.
* – Domnule doctor, am venit să mă ajutați și pe mine. Am încercat tot felul de medicamente, dar tot n-am rămas gravidă!
– Stați s-o luăm metodic! Poate e o chestiune de ereditate. Mama dv. a avut copii?
.
* – Dom’ doctor, am și eu o problemă: am un dop în fund și nu mai pot face nevoile ca tot omu’…
– Dar cum a ajuns acolo?
– Păi mergeam pe o plajă și am dat fără să vreau cu piciorul într-o lampă fermecată. A ieșit un duh de acolo și mi-a zis că-mi îndeplinește o dorință, orice…
– Și?
– Eu am zis: no shit!
.
* Un tânăr pictor face o vizită pe la galeria unde-și avea expuse picturile. Ajuns acolo, i se adresează responsabilului:
– Ei, ce crezi, au succes lucrările mele?
– Am o veste bună și una proastă. Să începem cu cea bună. Ieri a venit un domn și s-a interesat de valoarea picturilor tale post-mortem… I-am explicat ce și cum, iar tipul a venit a doua zi la prima oră și a cumpărat toate lucrările tale…
– Și cea proastă?
– După aceea am aflat că domnul respectiv era chiar doctorul tău…

Cum să-ți bați corect femeia

RECOMANDĂRI DIN „ETICA” ISLAMICĂ

Mohamed Kamal Mustafa, autorul cărții „Femeia în Islam”:

„Femeia nu trebuie lovită peste părțile sensibile ale corpului, precum este fața, capul, abdomenul sau sânii. Loviturile trebuie să fie îndreptate spre picioare sau mâini. Trebuie să se folosească un băț subțire și ușor, care să nu lase zgârieturi sau hematoame. Loviturile nu trebuie să fie puternice, pentru că scopul pedepsei este cauzarea suferințelor sufletești, și nu a celor fizice”.

Ghazi Al-Shimari, expert în relații familiale, Arabia Saudită:

„Soțul trebuie să-și anunțe soția despre numărul de lovituri ce urmează a-i fi aplicate”.

G. H. Bousquet, autorul cărții „Eticheta sexului din Islam”:

„Femeia trebuie bătută și pentru aceasta există un număr vast de metode: dacă femeia este slabă, ea trebuie bătută cu un băț; femeile mai voluptoase pot fi lovite cu pumnul, în timp ce cele grăsuțe, cu palma. Astfel, cel care o lovește nu-și provoacă sieși leziuni”.

Emisiunea săptămânală Sharia și viața, canalul Al Jazeera:

„Bătaia nu este la fel de potrivită pentru orice soție. Unele femei interpretează pedepsele fizice ca pe o formă de umilire, în timp ce altele nu sunt împotriva bătăii. Astfel, acestea din urmă pot fi influențate pozitiv prin lovituri, în cazul în care se răzvrătesc împotriva soților”.

Abdul-latif Mushtahiri, autorul cărții „Tu întrebi și Islamul îți răspunde”:

„Dacă separarea soției de dormitor nu dă rezultate și aceasta continuă să fie neascultătoare, atunci ea intră în categoria femeilor reci și încăpățânate și trebuie reeducată prin pedepsire. Ea trebuie bătută, dar în așa fel, încât să nu-i fie rupte oasele sau să-i fie provocate sângerări”.

Ghassan Ascha, autorul cărții „Despre supunerea femeii în Islam”:

„Soțul are dreptul să-și pedepsească fizic soția dacă ea:

– Refuză să facă totul pentru a arăta cât mai atrăgătoare pentru soț;

– Refuză să-i satisfacă preferințele sexuale;

– Pleacă de acasă fără să ceară voie;

– Își neglijează îndatoririle religioase.

Instrumentul de pedeapsă (parul) trebuie ținut la vedere, pentru ca soția să-l vadă mereu”.

Muhammad Al’Arifi, autorul instrucțiunilor pentru tinerii musulmani, în timpul unei emisiuni despre viața de familie de la postul LBC TV:

„Există trei tipuri de femei cu care este imposibil să vorbești fără a pregăti parul pentru bătaie.

– Primul tip: femeia care a fost astfel educată. Părinții îi spuneau „Mănâncă!”, iar ea răspundea „Nu vreau!” și ei o băteau pentru asta.

– Al doilea tip: femeia care-și ignoră soțul și-și dă aere de superioritate. În relația cu aceasta, doar bățul ajută.

– Al treilea tip: femeia perversă, care nu-și ascultă soțul până când acesta nu folosește forța. Atunci când o bate, bărbatul trebuie să-i de de înțeles femeii că a mers prea departe cu comportamentul său. Dar loviturile la față sunt interzise, deoarece vânătăile o pot urâți”.

Tradiții și năravuri

Marele antropolog și etnograf german, Julius Lips, arăta similitudinea unor obiceiuri dintre diferitele popoare. Se referea le… cerșetorie! Larg răspândită, de la laponii de la Polul Nord, până la negrii bantu din fierbintea Africă.

Savantul german spune că pe la sfârșitul neoliticului au apărut în ținuturile noastre europene primele acumulări de produse, în special alimente pentru iarnă. Alții, din diverse motive, între care se găsea și lenea, nu puteau să pună mai nimic deoparte.

Cam pe la timpul solstițiului de iarnă, cei urgisiți de soartă nu mai aveau cum și ce să-și procure de-ale gurii și urlau, în sensul propriu al cuvântului, de foame. Cete de „urlători” înconjurau sălașurile celor mai norocoși, care mai aveau de mâncare.

Cei „bogați” împărțeau puținul lor cu ceilalți, unii răniți de animale sălbatice sau de triburi dușmane, alții cu prea mulți copii. Dar, uneori, se lăsa cu jaf și cu omor.

Trecând vremea, „urlătorii” s-au transformat în „colindători”. Sărăcimea și puturoșii satului „colindau” pe cei harnici și avuți ca să primească și ei ceva de hrană. Dacă nu primeau „urlau”, fluierau, înjurau și scuipau – blesteme țărănești de peisaj!

Dâra de mei și de sare are rolul unei bariere magice. Sarea și meiul sunt produse, reprezintă rodul unei munci! Hărnicia împotriva lenei. Rodul muncii împotriva obrăzniciei puturoșilor!

Cerșetoria rituală, în mii de ani, a luat forme din ce în ce mai sofisticate, preluând motive creștine și devenind, prin lungimea în timp a practicării ei, un obicei folcloric. Dar, rămâne tot… cerșetorie!

Pregătindu-mă să plec la Sibiu, unde am fost invitat să petrec perioada Crăciunului, nu am putut să nu mă indignez, încă o dată, de cerșetoria agresivă, vulgară, practicată în București, sub camuflajul „sărbătorilor de iarnă”. Bande de ciudați urlă până la disperare și sperie pruncii și cățeii din blocurile populare. Sunt urmați de stoluri negre de ciorditori și de aflători. Alaiul hoților-cerșetori este încheiat de vaietele lugrube ale unei amărâte care cântă doină de jale și de moarte înaintea sărbătorii solare a Nașterii Pruncului. Doamne, iartă-mă, poate păcătuiesc, dar o fac cu credința că ceea ce se întâmplă nu este normal, nu este creștin, nu este românesc!

Copil fiind, am apucat, la țară, serbările noastre de Crăciun. Începeam să colindăm cu „Steaua” în ziua de Ajun. În ziua de Crăciun, dimineața, cântam la biserică. Apoi cu toată familia, zeci de persoane, cântam cât ne țineau gurile colinde vechi și înțelepte, la marea masă de Nașterea Domnului. Apoi, de Anul Nou, plugușorul, sorcova, capra, mascații… la zilele potrivite și știute.

Obiceiurile variază de la regiune, la regiune și martori îmi sunt Speranția, Pamfilie, preotul Simeon Florea Marian, Olteanu, Gorovei, Ghinoiu și mulți alți distinși etnografi și folcloriști, dar nicăieri nu se transforma, ca acum, într-o „lună a cadourilor” de tip comunist. Mea culpa, nici măcar nu este comunistă, ci consumistă!

Peste toată această hoție și cerșetorie, promovată de multimedia incultă și vulgară, la câteva minute, în București, se aude pocnetul asurzitor al unei petarde. Interzisă prin lege, dar cui îi pasă. În niciun caz celor care le pun în vânzare! Pe lângă că sunt extrem de periculoase, toate aceste pirotehnii, pocnitori, petarde, artificii etc. etc. și sunt mărturii bilanțurile medicale de la sfârșitul fiecărui an, cu zeci de ochi scoși, arsuri cât cuprinde, degete și mâini smulse, dar și case întregi și căpițe de fân arse, ei bine, pocnitorile au și o influență spirituală extrem de nefavorabilă!

Pocnitorile au fost mereu interzise. Și nu pentru că pot cauza moartea prin sperietură, stop cardiac, a unei bătrânele respectabile, așa cum s-a mai întâmplat, dar pentru că în spațiul spiritual creștin european, pirotehniile aduc focul satanic, răul, moarte, boală și nenoroc.

Bubuiturile tobei și pocniturile din bici, sunt însă, benefice. De ce? Pentru că sunt vibrații ale aerului, produse mecanic, nu prin foc. Iar elementul aer este imediat după elementul apă și îl împinge pe scara timpului. Pentru cine a uitat sau pur și simplu nu știe, iarna are ca element apa, primăvara aerul, vara focul și toamna pământul. În astrologie se spune că apa și aerul fac șampanie, dar apa și focul produc explozie, sunt adverse.

Focul pocnitorilor provine de la celălalt capăt al pământului, fiind expresia unei alte filosofii de viață, a unei alte religii, cu alte obiceiuri. Pe care obiceiuri le respectă chinezii cu umilință, dar să rămână în China, lucrurile nu trebuie amestecate. Pocnitorile și artificiile pot fi folosite într-un spațiu european și creștin într-o singură zi: Anul Nou chinezesc, nu de sărbători creștine. Se anulează însăși semnificația a ceea ce serbăm!

Lumea a uitat de prăvălia lui Vodă Caragea! În timpul și după ciuma îngrozitoare care a decimat țara în vremea domniei sale, au fost 40.000 de morți într-un singur an, de exemplu, și s-au luat măsuri sanitare excepționale. Dublate de un blestem înfiorător al mitropolitului Țării Românești pentru cei care nu respectau regulile sanitare.

Același blestem infam s-a repetat la prăvălia care interzicea oricui să pușce de Crăciun și Anul Nou, cum că mirosul de pucioasă este infernal și atrage demonii, nenorocirile și bolile. „Acela ce va pușca de ziua Nașterii Domnului sau de Anul Nou, va avea parte de atâtea necazuri și boli în anul care să vie!”

Acum ce să zic, vorba lui Dimitrie Cantemir: „prostimea este leneșă” și decât să pocnească voinicește din bici, obicei românesc și creștin, mai bine aprinde fitilul unei petarde, este mai comod. Dar dacă ar ști că va avea parte de un necaz sau o boală pentru fiecare pocnitoare?

Sursa: e-mail

Epigrama de Crăciun

Epigrama de Crăciun

Nu-l mușcă pe omul bun,

Ci pe-acei ce tot ar vrea

Să primească făr’ să dea.

O MASĂ ROMÂNEASCĂ DE CRĂCIUN

S-a găsit, într-un vechi „carnet de bal” lista pentru masa de Crăciun, anul 1937, listă făcută de dom’ Pascale, negustor și meseriaș cinstit și stimat din Obor și de doamna sa Uța, băcăniță cu marfă bună și ieftină, dar și proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Mașina de Pâine, numărul 52, lângă Fabrica de sifoane, la bariera Oborului.

Pe la ora 13, în ziua de Crăciun, se strângeau musafirii: d’alde Malaxa, Asan și Predoleanu, boierii Șerbănescu, Florescu și Ștefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadorul X și consulul Y.

Întâi se servea domnilor care se așezau la masa uriașă de 24 de persoane, cu farfurii de porțelan de Bavaria cu două spade albastre încrucișate și tacâmuri de argint sterling englezești; se servea alune sărate și țuică de Văleni. Doamnele se învârteau pe la bucătării, „își pudrau nasul”, iar copii deschideau cadourile aflate sub Pomul de Crăciun. Apoi doamnele, vesele și foarte bine dispuse cu mastică de Chios – începeau să umple masa.

Ouă umplute, cu o pastă al cărui secret s-a pierdut, dar cred că era pe bază de ficat de pasăre, unele poate și cu anșoa, decorate cu frunzulițe de pătrunjel sau murături, roșii umplute cu brânză de vaci de la olteni, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, cașcavaluri, Camembert. Totul așezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline naturale marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele cu țuică, neapărat de Văleni și Pitești.

Apoi venea marea salată de beuf, făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Sărulești și un ulei special adus din Albania, nu, nu ulei de măsline, altceva, dar nu se mai știe calitatea în ziua de astăzi! Cu o cruce mare, roșie, din murături roșii, gogoșari, peste maioneza strălucitoare. Pâine albă și neagră, de pe Lizeanu.

Erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc și de curcan, cu murături și felii de ou în aspic. Apoi se făcea o mică pauză, domnii vorbeau de afaceri, politică și curse de cai, iar doamnele despre modă, copii și actori.

Iarăși doamnele se ridicau de la masă, evacuau farfuriile și platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăți: icre și pescărie. Icre de Manciuria și Beluga (negre) și autohtonele icre de știucă. Cu lămâi frumos tăiate în spirale, iar la icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia și gălbenuș tare de ou. Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese. Apoi urmau șalăul cu maioneză în sos alb de lămâie și somn la grătar. Se servea un vin alb sec, Fetească.

Se mai făcea o pauză, bărbații jucau table sau stos, iar doamnele își scoteau pantofii înalți ca să încalțe papuci de blană, de la Brașov.

La un moment dat gazda întreba: „Măi băieți, dar vouă nu vă este foame?”. Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci și trei de sarmale, cu mămăliguță făcută cu lapte, din mălai de moară de piatră și smântână tot de la olteni. La sarmale mai apăreau pe masă și două-trei feluri de muștar, hrean și alte mirodenii de dres gustul, după poftă. Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perișoare sau o supă de pui.

Apoi fără întrerupere, apăreau fripturile de porc, de curcan și vânat, cartofii prăjiți pai-franțuzești, murăturile de multe feluri, gogonele, castraveți, gogoșari. Apoi mici bucățele de cârnat, ficat, rinichi, șorici, lebăr, caltaboș, mititei, POMANA PORCULUI! Două feluri de vin roșu sec, Băbească și Pietroasele. Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure și șnițel vienez!

Cine voia, comanda o cafea, făcută neapărat din cafea braziliană de la „Armeanul”. Doamnele preferau o ciocolată caldă cu frișcă atunci bătută!

Se mai sta și se mai discuta preț de vreo oră, se puneau la cale logodne și încuscriri, călătorii și vacanțe. Undeva, în salonul mic, se auzea un PATEFON, iar domnii invitau doamnele la DANS!

Apoi începeau să fie aduse fructele și dulciurile, toate odată, ca să aleagă omul și să se sature numai văzându-le! Portocale, mandarine, banane, ananași, mere, pere și un… pepene!

Urmau cozonacii, imenși, parfumați, plini de nucă, stafide și de cacao. Rahat nu se punea atunci! Vinul se schimba cu dulcele Cotnari!

Fursecuri de multe feluri și mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac, două torturi, mereu două. Un tort pentru Prunc și unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria!

Apoi urma dansul, „konga” în toată casa, cadourile trăznite pe care și le făceau unul altuia mesenii, jocuri de societate, glume, bancuri, păcăleli, „mima” etc. Oamenii chiar se distrau cât puteau și râdeau în hohote! De Crăciun nu se bea șampanie… doar de Revelion!

Pe la ora zece noaptea se aducea o a doua cafea (sictir caffe), semn că musafirii trebuiau să se cam ducă pe la casele lor.

A doua zi, prin curier, dom’ Pascale și Conița Uța primeau cărțile de vizită ale mesenilor cu câte o scrisoare de mulțumire („lettre de château”), în care se arăta cât de bine s-au simțit…

Sursa: e-mail

Planeta Paradis: Bobo și Laca

Bobo și Laca erau cuplul cel mai ciudat, dar și cel mai de temut din fui. Separat ar fi fost mult mai slabi și ușor de batjocorit pentru fizicul lor ieșit din comun. Împreună, însă, erau o forță cu care nimeni nu cuteza să se pună, mai ales că halanii apelau adesea la priceperea lor în prelucrarea metalelor. Cuțitele bine ascuțite, sulițele lungi și ușoare, săgețile meșteșugite, obiectele de uz casnic erau cele mai solicitate de comunitate, iar agilitatea piticului și vigoarea femeii sale făceau minuni în atelier.

Bobo avea o fire binevoitoare și era ușor să ți-l faci prieten. Săritor din fire, ajuta pe oricine avea nevoie, dar era vai de capul celui care profita în mod meschin de bunătatea lui. Pe cât de mic, pe atât de imprevizibil era în atac și odată sărea la beregata celui vizat, ca un arc puternic ce se sloboade dintr-o dată. A fost mai greu până când vreo câțiva halani au simțit asta pe pielea lor, apoi s-au ferit cu toții să-l mai supere. Laca era în schimb mai tăcută și serioasă. Muncea cât doi bărbați și nu vorbea nici jumătate din cât o făcea unul, chiar dacă nici ei nu erau vorbăreți din fire. Când nu era solicitată, privirea ei era pierdută și gândul îi rătăcea departe, însă nimeni nu îndrăznea să o conturbe. Țineau minte că unul dintre ei a sâcâit-o odată, dar palma pe care a primit-o l-a făcut să-și piardă cunoștința o bună bucată de vreme, de au crezut cu toții că a murit. Noroc cu Bobo, care a aruncat pe el apă rece, readucându-l la viață.

Relu și Bogdănel s-au atașat imediat de pitic, simțind că vor avea mare nevoie de el și de consoarta lui. La rândul lui, Bobo era curios de felul cum funcționează puștile străinilor și de locul din care vin ei. Au purtat o discuție lungă, bazată mai mult pe semne, prin care pământenii au reușit să-și exprime doleanțele. Multe lucruri se găseau în fierăria aceea, dar Relu a comandat niște piese pentru un generator de curent electric rudimentar, dar destul de ușor de construit. A făcut niște schițe, pe care le-a explicat de mai multe ori fierarului. Acesta nu prea înțelegea despre ce-i vorba, dar se străduia să asimileze și a promis că va face tot ce-i stă în putință pentru a onora comenzile. Mai trebuia ca pământenii să obțină aprobarea Marelui Șef.

Bogdănel avea alte preocupări și acum era nevoit să-și deconspire planul. A admirat cum prelucrau femeile halane pielea cavanelor, până ajungea subțire și ușoară, dar foarte rezistentă. Îi trebuiau câteva sute de metri pătrați din acel material pentru a construi un… balon. Desigur că se gândise și la o nacelă, precum și la recipiente pentru gaz, în burdufuri etanșe, tot din piele. Combustibilul de încălzire a aerului trebuia să fie un biogaz ce urma să-l producă din carnea putrezită ale unor animale. Relu și Gavrilă erau uluiți de ideea juniorului și încercau să-i explice cât de fantezist și costisitor ar fi un asemenea proiect. Dar Bogdănel era decis și o avea de partea lui pe Carmen, iar apoi și pe Olguța. Sperând că problemele pe care le va întâmpina pe parcurs o să-l facă să se răzgândească, bărbații și Florica n-au mai insistat și l-au lăsat să-și comande materialele.

Spre seară a început o altă festivitate, asemănătoare cu cea de la venirea lor. Probabil pentru că a doua zi dimineață plecau spre casă, iar halanii îi cinsteau de rămas bun. Printre bucate, pe masa din centru au văzut ceva deosebit: niște ouă mari, precum cele de la struțul pământean, fierte și tăiate apoi felii, printre celelalte feluri. Undeva, prin apropiere, trebuiau să fie și păsările care le făceau, doar că încă nu le-au văzut. Și din nou s-au umplut pahare cu șiși, iar Cali le-a dăruit un burduf cu această băutură, alături de patru pahare din aur, după cum arătau de strălucitor.

Alcoolul le-a dezlegat și mai mult limbile, iar Relu a profitat de asta făcându-și cunoscute doleanțele față de Marele Șef. Bătrânul a ascultat lista materialelor și apoi a chibzuit, sfătuindu-se cu Cali, ceilalți trei comandanți și cu preotul. Apoi i-a spus pământeanului că e de acord să-i dea ce a cerut, dar și halanii au nevoie de ceva de la ei. Era vorba de cornul șarpelui Zala, pe care preotul ar vrea să-l expună în lăcașul lor de rugăciune. A fost rândul lui Relu, Gavrilă și ceilalți din echipă, să se gândească dacă se pot lipsi de lumina care-i ajuta în fiecare noapte și le dădea un plus de siguranță. Dar au primit atâtea de la gazde, iar ei nu prea aveau cu ce să-i răsplătească, astfel că decizia nu a fost prea greu de luat. Târgul a fos făcut, urmând ca halanii să găsească o modalitate de a transporta obiectul în vârful muntelui. Dar până când erau gata și materialele pământenilor, mai era destulă vreme.

Ospățul ar mai fi ținut mult, dacă nu aveau nevoie de odihnă pentru a doua zi. Florica, Olguța, Carmen și Bogdănel s-au retras primii, dar nici Relu și Gavrilă n-au zăbovit mult după aceea. Nici coborârea spre casă nu părea mai ușoară decât urcarea pe munte, mai ales că nu s-au menajat toată ziua.

Când m-am trezit

Când m-am trezit acum, după votare,
Și am ieșit din strand-am observat
Că-ntreaga lume parcă s-a schimbat,
După electorala întâmplare.
.
Deodată parcă este iarăși vară,
Și soarele e iarăși sus pe cer,
Și nu mai e sămânță de șomer,
Și-au început să vină cei de-afară.
.
Parcă și cerul este mai senin
Sub burnița această împuțită,
Și lumea pare foarte fericită,
Ba chiar mai șturlubatică puțin.
.
E rușinos ce ieftină-i benzina,
Și gazele nici nu trimit facturi,
E-atât de bine că nici nu te-nduri
Să vezi cu cât s-a ieftinit lumina.
.
Patroni înnebuniți cu saci de bani
Îmbie muncitorii să lucreze,
Iar ei vin bucuroși să se-angajeze
La timp, precum fac etnicii germani.
.
Televiviziunile echidistante
Vorbesc deschis de cât de bine e
Acum, când nu mai este psd,
Și comuniști în funcții importante.
.
Așa o atmosferă, cum să spun…
Românii râd voioși ca la sarmale,
Și n-au nici chef, nici timp să se răscoale,
De parcă-ar fi iar noaptea de Crăciun.
.
La Rahova înghesuială mare,
Corupții vin cuminți să se predea,
Și-aduc toți banii de la teșcherea,
Și îi donează clasei muncitoare.
.
Chiar polițiștii te privesc cu drag,
Și doctorii refuză să ia mită,
Când te-operează de apendicită
Doar râd întruna și spun „gutten tag”.
.
M-am bucurat precum un huhurez
Ce-și pupă huhureza într-o cuie,
Și-am spus în gând de Ponta cum că nu e
Vreun președinte, deci, nu emigrez.
.
M-am hotărât să nu mai mișc o pană,
Să stau ca o legumă și s-aștept,
Și pentru că sunt leneș, dar deștept,
De mâine-ncep să-nvăț limba germană.
.
PETRU STRATULAT