Planeta Paradis: Incursiunea (II)

Trecut-au ore bune, timp în care parcă zburau pe deasupra norilor ce se interpuseseră între aparatul lor de zbor și solul îndepărtat. Soarele strălucitor și vântul puternic erau fenomenele care îi însoțea în această parte a croazierei, ce devenise parcă o cursă în viteză către răsărit. Cei doi navigatori nu puteau face nimic în această fază, dar nici panica nu era o opțiune, astfel că s-au așezat jos în nacelă, schimbând cuvinte de încurajare și scotocind după ceva de-ale gurii. Relu avea cu el o butelcuță de șiși din care l-a îmbiat pe Bogdănel. Era un bun remediu împotriva grijilor, chiar dacă băiatul era tânăr și nu obișnuia să guste din băuturi alcoolice. Încrederea și zâmbetul le-a revenit după o dușcă bună, o masă la înălțime și câteva vorbe cu haz.

Se ridicau periodic în picioare pentru a verifica traiectoria și viteza de deplasare, dar rareori constatau modificări în peisaj. Spre seară, norii s-au împrăștiat și puteau distinge solul atât de îndepărtat, fără multe amănunte, doar firele subțiri ale cursurilor de apă și pădurile care alternau cu câmpii imense. Erau foarte departe de casă și distanța continua să se mărească în fiecare oră cu cel puțin 50 de kilometri. Noaptea se anunța mai liniștită, mai ales că balonul plutea mai lin, fără tendința de a mai urca. Le-au prins bine hainele suplimentare puse de Florica, pentru că aerul de la înălțime al nopții era foarte rece. Muza și Cupidon le țineau tovărășie, iar stelele atât de apropiate îi îndemnau la melancolie, până ce somnul i-a doborât pe amândoi, cufundându-i în vise cu tentă de coșmar.

Relu și-a revenit primul, când soarele era răsărit și insistența lui i-a deranjat ochii. Dintr-un salt a fost în picioare, cu inima-i cuprinsă de emoția unei schimbări. Din fericire era o evoluție în bine, căci pământul era mult mai aproape și continuau să coboare încet, dar sigur. Nici vântul nu mai avea putere, obosit parcă de atâta hârjoneală. Cu mare entuziasm, Relu l-a scuturat pe Bogdănel, ridicându-l și arâtându-i noua priveliște. Râdeau amândoi, chiar dacă erau pierduți într-un loc necunoscut și mai aveau de coborât pe un sol plin de pericole. Întâmplarea sau norocul a făcut ca primul contact cu noul teritoriu să se facă pe un fluviu care se scurgea nervos, tot spre est. Nacela era ușoară, dar a fost nevoie ca Relu să taie funiile care-i lega de balon, pentru a scăpa de o greutate în plus.

Drumul lor a continuat astfel, la început riscant de rapid, dar apoi din ce în ce mai lin. Malurile se perindau de o parte și de alta, surprinzându-i cu înfățișările diverse ale peisajului, dar și ale unor specii de animale din cele mai interesante. Atâta vreme cât pluteau în mijlocul fluviului se simțeau în siguranță și doar uneori îi împiedica vreun ciot sau o insuliță minusculă, după care își continuau drumul. Au fost purtați astfel până către sfârșitul zilei, când albia fluviului s-a transformat într-un estuar larg și nacela nu mai avea puterea de a merge mai departe, împotmolindu-se în malul drept. Departe, în fața lor, continentul se sfârșea printr-o plajă întinsă de unde se întindea un alt ocean, cel din coasta estică.

Au coborât în cele din urmă pe țărmul pustiu și scăldat de lumina înserării, ce-ți lua ochii cu sclipirile ei. Cu grijă, să nu-și ude bagajele, cei doi naufragiați erau în căutarea unui loc uscat și sigur pentru a face un foc binevenit înaintea nopții. Popasul potrivit l-au găsit pe lângă niște tufișuri ce mărgineau întinderea de nisip, iar Bogdănel a fost însărcinat cu aprinderea focului. Făcuse școală la acest capitol și se dovedise un elev destoinic în aprinderea rapidă a firelor uscate. În acest timp, Relu s-a ocupat de vânarea uneia dintre multele păsări ce populau acele locuri. N-a durat mult și a revenit cu o captură frumoasă, ce semăna foarte mult cu o gâscă sălbatică. Până au pregătit-o și au atârnat-o deasupra focului se făcuse deja întuneric, iar lumina focului era parcă o vrajă ce-i impresiona când se priveau mâncând și povestind totodată. Carnea era parcă mai gustoasă ca niciodată și vorbele aveau un fior aparte în acel capăt de lume.

– Și acum ce-o să facem, unchiule?, era întrebarea care-l frământa cel mai mult pe Bogdănel.

– Găsim noi ceva, a răspuns Relu liniștit. Nu-ți fie teamă, doar am promis să am grijă de tine.

– Nu mi-e teamă, dar… mi-e dor de casă deja, a recunoscut băiatul puțin rușinat.

– Și mie mi-e dor și ne vom reîntoarce, chiar dacă o să dureze un timp. Ai încredere. – Mama și tata or fi tare îngrijorați, la fel și draga de Carmen…

– Ai dreptate. O să ne caute un timp, dar nu-și vor pierde speranța. Hai, mănâncă și odihnește-te apoi, că mâine va fi o altă zi plină.

Dar dialogul a continuat încă ceva timp, până când n-au mai rezistat și somnul i-a doborât lângă focul binefăcător. Dormiseră atât de adânc încât nu au deschis ochii decât la zgomotul puternic ce se auzea în preajmă. În jurul lor erau niște namile de bărbați fioroși și înarmați, ațintindu-i cu săbiile și urlând ca niște apucați.