Planeta Paradis : Zifarii

Ronilor le plăcea să petreacă până seara târziu, cu băutură din belșug, cântece sau urlete sub cerul liber, dar și întreceri în luptă care se încheiau adesea cu răniri grave sau chiar fatale. De aceea se trezeau dimineața târziu, mahmuri și fără prea mare chef de mișcare. Excepție făceau nenorocoșii, care trebuiau să stea de strajă și să-i supravegheze pe hamalii ce dormeau printre mărfuri și animale. Unul dintre cei din urmă se numea Iakan și pământenii s-au alipit de la început de el, fiind atrași de privirea lui inteligentă și de autoritatea pe care o avea asupra celorlalți supuși.

Relu și Bogdănel nu mai erau legați și puteau să se plimbe liberi prin tabără, fiind supravegheați însă îndeaproape de soldații lui Soto, roșcatul care nu avea încredere în ei, așteptând doar un motiv pentru a le face felu’. Curiozitatea prizionerilor față de creaturile debarcate era prea mare pentru a-i ține în cort și la primele ore de lumină ei s-au infiltrat printre îngrijitori. Îi fascinau zifarii, cum se numeau acei cai care se spunea că zboară deasupra câmpiei și chiar peste munții cei mai înalți. Aveau ochii blânzi și parcă cereau prin ei dragoste și mângâiere. Cu gesturi tandre și sentimente pe măsură a reușit Bogdănel, chiar de la început, să câștige încrederea celor șase înaripați și, în special, a femelei care-i conducea și a mânzului ei. Li se spunea Zui și, respectiv, Zec.

Au zăbovit în acel anturaj până ce Țamorul – așa era titulatura comandantului oștirii – a început să dea ordine, înviorând activitatea din perimetru. După o masă sărăcăcioasă compusă din carne uscată și greu de mestecat, li s-a cerut hamalilor să pregătească înaripatele pentru un zbor de recunoaștere. Prizonierilor li s-a repartizat câte unul și au primit instrucțiuni vitale de la Iakan. Nu aveau hamuri sau alte curele de prindere și asta făcea dificile călăritul și menținerea pe spinarea zifarilor, pentru neinițiați. Dar în realitate totul devenea mai simplu dacă urmai întocmai sfaturile. Esențial era să te prinzi cu putere de baza aripilor și să-ți închipui că ele sunt o prelungire a brațelor tale. Apoi, să le dirijezi frecvența și amploarea mișcărilor, transmițând prin felul strângerii ceea ce-ți dorești în zbor, cum ar fi direcția, viteza sau altitudinea. Bogdănel a avut norocul să-l călărească pe Zec, în timp ce Țamorul avea privilegiul să o conducă pe Zui. Relu, Soto și încă doi luptători de rang au primit spre folosință ceilalți zifari.

Emoțiile pământenilor erau mari la decolare și inima le bătea puternic când patrupedele au pornit în galop. Din ce în ce mai tare și atingând solul tot mai lin. Aripile lungi și puternice încălecau cu sete aerul, reglându-se după ritmul impus de mâinile conducătorului de zbor. Desprinderea de pământ s-a produs pe nesimțite și celor doi începători li se părea un vis. Pluteau cu adevărat și se simțeau liberi ca păsările, deși erau înconjurați de roni violenți, de care nu puteau scăpa nici măcar în văzduh. Zec zbura mereu alături de mama lui, iar Relu era și el supravegheat de Soto și pușca confiscată de la el.

Misiunea lor era să găsească un traseu potrivit pentru convoiul militar cu care se vor deplasa de mâine. Relu trebuia să le arate direcția cea mai scurtă și sigură până la halani. O vreme au ținut-o paralel cu râul, dar drumul devenea prea abrupt și năpădit de vegetație înaltă, așa că au cârmit spre liziera pădurii. Să fi trecut un ceas de zbor, când mai multe săgeți au țâșnit dintre copacii marginali, iar una s-a înfipt în zifarul unui soldat. Nu părea o rană gravă, dar țamorulul a poruncit întoarcerea în tabără. Animalul lovit zbura tot mai greu și abia a ajuns la destinație. După o aterizare dificilă, animalul s-a prăbușit din picioare, arătând o suferință cumplită și gemând jalnic. Probabil că săgeata fusese otrăvită, iar efectul ei era ireversibil pentru cunoștințele ronilor.

Bogdănel îi mângâia trupul în spasme, privind cu durere cum din ochii zifarului parcă se scurgeau lacrimi, în timp ce Relu îi cerea lui Soto să-l împuște. Uriașul privea însă impasibil scena, de parcă era obișnuit cu un astfel de spectacol. Iritat de acest comportament, pământeanul a țâșnit pe neașteptate, apucând rapid pușca de pe umărul roșcatului și, înainte ca ceilalți să se dezmeticească, a tras glonțul izbăvitor în capul animalului. A fost un gest curajos, ce a provocat imediat mânia namilei și a celor din jur, care l-au dezarmat imediat și i-au aplicat câteva lovituri cu patul armei și apoi cu picioarele. Dar chiar și la pământ, Relu zâmbea acum mulțumit, spre stupefacția bătăușilor.

Soto examină apoi pușca pământeanului, care era pentru el mai mult o bijuterie, și o întinse omului chircit la pământ. La început, Relu n-a înțeles ce voia de la el, dar după ce s-a ridicat și a văzut că roșcatul continua să i se adreseze cu aceleași cuvinte, oferindu-i arma, a ghicit care-i era dorința. Luă pușca sub privirile curioase ale soldaților din preajmă, ce arătau cu mâinile o țintă din depărtare. Era vorba de Iakan, și i se cerea să-l împuște de la distanță, pentru a demonstra eficiența armei și priceperea stăpânului ei. După ce reglă luneta și îl luă în colimator pe hamal , Relu se răzgândi și mută ținta spre catargul ambarcațiunii ancorate. Nu era un trăgător la fel de bun ca prietenul lui, Gavrilă, dar se ruga în gând ca de data asta să nu greșească. Glonțul care mai era pe țeavă a lovit parâma ce ținea ridicată pânza de la prora vasului și aceasta a coborât instantaneu. În timp ce ronii au rămas cu gura căscată un timp, trăgătorul privea înmărmurit prin lunetă.

Pe pânza lăsată se putea vedea bustul unei femei cum nu crezuse că există. Ochii îi erau de un jar închis și hipnotizant, părul negru îi împodobea chipul ca un nimb dumnezeiesc a cărui strălucire era amplificată de un lănțișor discret ce-i lăsa pe frunte o mică stea strălucitoare chiar și-n miezul zilei. Părea o zeiță cu obraji trandafirii, făptură divină și un caracter neprihănit, dar impunător. Sub imaginea care părea ireală, era scris un nume pe care nu-l putea citi, dar bănuia că era cel care se auzea din pieptul tuturor ronilor ce țipau acum într-un glas: ZAKALA!

25 thoughts on “Planeta Paradis : Zifarii

    1. Și eu mă pun mereu în locul eroilor, încercând să-mi închipui senzațiile pe care le au în diferite situații extreme. E un bun antidot împotriva momentelor mai depresive.😉

  1. Degeaba sa ma mai uimeasca ceva la talentul tau scriitoricesc…Pe bune, sunt demult “dezarmata” si tot mai mult incantata! Descrierile tale ma fac mereu si mereu sa traiesc parca aevea aventurile personajelor tale. Am zburat si eu cu un zifar si ce super a fost!!! Episodul de astazi, cu descrierea zifarilor si cu zborul lor mi-a amintit, intrucatva de filmul Avatar….Bravo, Petru, sa ai sanatate si sa ne tot scrii, mai frate!!!🙂 Numai bine tuturor si numai zile cu spor!!!🙂

    1. Probabil că, involuntar, am fost influențat de filmul Avatar, pe care l-am trăit cu intensitate de câte ori l-am văzut. Fiind mare amator de filme SF, și nu numai, este imposibil ca ele să nu mă inspire și să-mi impulsioneze imaginația. Săru-mâna pentru complimente și urări, dragă Ileana!🙂
      Toate cele bune!🙂

    1. Te-am informat mai demult că și pe mine m-a vrăjit muzica italiană, încă din copilărie. Prin urmare, îți sunt recunoscător pentru cadourile muzicale de acest gen.
      Să fii iubit și mereu vesel, Sandule!🙂

    1. Cred că optimismul meu își are izvorul tocmai în imaginația pe care am cultivat-o de-a lungul vieții, de voie sau de nevoie. Să ai o zi mai bună ca și cea de ieri, dar mai puțin bună ca și cea de mâine, Gabi dragă!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s