Trecut-au aproape trei săptămâni de când a intervenit despărțirea între cei cinci pământeni, însă căutările și speranțele celor rămași acasă n-au încetat multe zile la rând. Au apelat, bineînțeles, la prietenii lor halani, care au pornit două expediții de căutare în adâncul pădurii dinspre est. Deși nu s-a găsit nimic, sperau cu toată credința că nebunaticii navigatori se vor întoarce teferi, așa cum au promis la plecare.
Între timp, poate și ca un tratament psihic, cei de acasă își continuau lucrul planificat dinainte de tragica despărțire. Florica și Carmen erau ocupate cu gospodăria, dar nu pregetau să-l ajute și pe Gavrilă, atunci când avea nevoie la construirea morii. De fapt, mai era nevoie de câteva detalii și apoi de partea tehnică, la care Gavrilă nu se pricepea, dar spera să o finalizeze prietenul său.
Iar asta s-a petrecut într-o după-amiază senină, când niște păsări uriașe au invadat cerul dinspre sud-est. Bărbatul, obișnuit deja cu tot felul de surprize neplăcute, a pus imediat mâna pe armă și a îndreptat-o spre arătările neobișnuite. Chiar era gata să ucidă una dintre ele când Carmen, care era lângă el și parcă avea o inspirație în sinea sa, l-a oprit, strigând și trăgând de el. Atunci au văzut ceva de domeniul basmelor citite în copilărie. Doi oameni, cu figuri atât de cunoscute, călăreau niște cai înaripați ce se apropiau de ei și chiar voiau să coboare acolo!
Platoul din împrejurimi era suficient de lung pentru aterizare și, după ce primii zifari s-au oprit din zbor, Gavrilă și Carmen și-au dat seama că au de-a face, într-adevăr, cu cei doi rătăcitori. Au zburat, parcă, unii în brațele celorlalți, în timp ce Florica ieșea și ea, buimăcită, din casă. Bucuria era atât de mare încât lacrimile n-au lipsit de pe niciun chip ce nu voia să le ascundă. Iar Bogdănel era primul care nu suporta o astfel de slăbiciune.
Firește că au urmat ore de reproșuri, iertări, îmbrățișări și povestiri de ambele părți, normale după o despărțire atât de lungă. Bogdănel era refăcut pe deplin și se lăuda cu cicatricea de la umăr, dar Carmen părea mai vrăjită de fantasticii zifarii care pășteau în fața casei. Discuția a culminat cu un foc mare, cu rol de semnal pentru halani. Unul de veste bună.
Carmen era nerăbdătoare să călărească un zifar, iar asta s-a întâmplat în primele ore ale dimineții următoare. Deși Bogdănel era sceptic, fata a arătat că nu-i e frică și s-a descurcat de minune de la prima încercare. Relu s-a decis, astfel, ca acel zifar să-i fie făcut cadou fetei, gest care a impresionat-o profund. Florica și Gavrilă ar fi trebuit să fie stăpânii celorlalți doi înaripați, doar că femeia nici nu vroia să audă de o astfel de ispravă.
Halanii au venit spre seară, cu Marele Șef și Ucu în frunte, curioși să afle ultimele noutăți. Tare bucuroși au fost să afle că cei doi „pierduți în văzduh” au revenit acasă și uimirea lor a fost mai mare când au văzut cu ce au călătorit. Iar când Relu i-a spus Marelui Șef că unul este al lui, acesta a rămas parcă fără cuvinte. Niciodată nu și-ar fi închipuit că va zbura precum păsările și de-abia aștepta a doua zi ca să încerce.
O nouă dimineață se arăta la fel de senină cum erau majoritatea pe Planeta Paradis, iar Marele Șef era pregătit pentru a-și îndeplini visul. După indicațiile necesare, se părea că bătrânul învățase rapid regulile de bază, astfel că au pornit într-un grup de trei: el înainte, flancat de Relu și Bogdănel. Zborul era lin, pentru începători, și nimic nu părea să intervină în buna lui finalizare. Însă, atunci când trebuiau să revină la sol, parcă zifarul Marelui Șef nu era decis în ce urma să facă. Nici bătrânul nu reacționa la comenzile sugerate de cei din jurul său, iar asta le dădea motive de îngrijorare.
Au reușit, în cele din urmă, să convingă zifarul să aterizeze deodată cu ei. Apoi au constatat că bătrânul murise cu zâmbetul pe buze, probabil de un stop cardiac provocat de emoția prea mare. Cât era el de calculat, de data asta Ucu nu-și putea explica moartea celui mai iubit și apreciat dintre halani. A fost nevoie de multă compasiune și muncă de convingere din partea pământenilor, pentru a-l alina, dar mai ales de câteva pahare de șiși, cel mai bun tranchilizant în astfel de situații.
Tragedia a umbrit întoarcerea celor doi rătăcitori, și le prevesteau niște zile triste, fiind o cotitură importantă pentru istoria prietenilor de pe munte. Urmau funerariile specifice halanilor, iar ei nu puteau să lipsească de la ele. După focul deosebit de negru, făcut de Ucu și supușii lui, nu le rămânea decât să aștepte un nou grup, menit să ajute la transportarea trupului neînsuflețit al Marelui Șef. Nimeni nu putea să lipsească de la o astfel de ceremonie, iar pământenii s-au pregătit, la rândul lor. Cu zifarii nu puteau ateriza în vârful muntelui, astfel că au fost nevoiți să-i lase printre cavane și să o pornească pe apă.
racoltapetru6 