10 întrebări la care știința nu poate să răspundă

Sistemul tradițional educațional plasează începerea istoriei omenirii cu circa 8000 de ani în urmă. Religia sau ceea ce a înțeles omul din scripturi, ne învață că omenirea s-a născut cu 6000 de ani în urmă și de atunci și până în prezent se dezbate cu neputință pentru a afla răspunsurile la cele mai arzătoare întrebări.
Omul nu știe cine este sau de unde vine și cu atât mai puțin care este scopul său în viață. Pe lângă aceste întrebări deja clasice, mai sunt și altele la care nicio știință nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare.
Problema este că aceste întrebări fără răspuns se înmulțesc pe zi ce trece și viitorul nu pare să strălucească, cel puțin din această perspectivă. Pentru a realiza bezna totală în care se află civilizația umană, am adunat un set de întrebări la care știința nu poate răspunde:

1. O hartă ciudată, desenată pe o piele de gazelă, a fost descoperită în 1929 și înfățișează Antarctica înainte să fie înghețată. Era semnată Piri Reis, care a avut acces la Biblioteca Imperială a Constantinopolului și care a copiat-o doar, după un alt model, în 1513. Cărțile noastre de istorie ne spun că Antarctica a fost descoperită de James Cook la 17 ianuarie 1773. Cine a putut desena harta după care s-a inspirat Piri Reis și când, pentru că Antarctica este sub gheață de zeci de mii de ani?

2. O figurină bizară a fost descoperită în Idaho, în 1889. Conform analizelor de laborator s-a stabilit că are o vechime de peste 1 milion de ani. Cine a putut să construiască o asemenea figurină în urmă cu peste 1 milion de ani?

3. În China, s-au descoperit peste 100 de piramide care sunt îngropate la 300 de metri în pământ. Arheologii sunt de părere că acestea sunt cele mai vechi piramide existente pe Terra. Oare realizează cineva că nevoie de zeci de mii de ani sau poate sute de mii pentru ca un obiect să fie îngropat cu 300 de metri de pământ?

4. Există numeroase piramide construite pe fiecare continent. Nimeni nu poate spune pentru ce au fost construite aceste structuri megalitice, ci există doar presupuneri. Oare cine le-a construit și în ce scop?

5. În Ecuador, a fost descoperit un ibric cu 12 cești. Sunt făcute din jad și imediat au atras atenția oamenilor de știință. Interesant este că dacă torni conținutul celor 12 cești în cupa mai mare se umple perfect. Mai mult de atât, interiorul ceștii mari este magnetic. Acest lucru este imposibil, pentru că dacă interiorul este magnetic, ar trebui să fie la fel și exteriorul, dar lucrurile nu stau chiar așa. Cine a realizat acest set de cești și care este cauza pentru care interiorul cupei mai mari este magnetic?

6. Au fost descoperite peste 350 de artefacte ciudate în America Latină. Unul dintre ele înfățișează o piramidă care are un ochi deasupra sa. Când este mișcat în anumite direcții, se poate vedea o stea care pare desprinsă din constelația Orion. Obiectele sunt inscripționate cu litere ciudate care au mai fost găsite prin diferite locuri din lume. Artefactele au o vechime de câteva zeci de mii de ani. Este posibil să fi existat o civilizație mai avansată înaintea apariției omului pe Terra?

7. Cuvântul pre-sanskit, descoperit într-una dintre piramidele egiptene a fost tradus și are următoarea semnificație: „fiul creatorului vine”. Despre ce creator este vorba și de pe ce planetă poate să vină?

8. În 1851, în Dorchester, Massachusetts, a fost descoperit un vas din zinc și argint. El are peste 800.000 de ani vechime, ceea ce certifică faptul că ființe inteligente au existat pe Terra și în trecutul îndepărtat. Despre ce fel de ființe este vorba și care este cauza pentru care au dispărut?

9. Toate religiile par să promoveze o poveste similară. Cu toate acestea, religia a fost folosită pe post de tehnică de manipulare și menținere în umbră și prostie a întregii populații. Cine dorește ca omenirea să nu afle adevărul și de ce?

10. Sistemele economice prin care a trecut civilizația în ultimele sute de ani nu au fost decât un alt tip de limitare și îngrădire intelectuală. Oamenii au fost educați să se comporte precum niște roboți și să nu mai aibă timp sau curaj să se mai gândească la lucrurile cu adevărat importante din viață. Cine trage frâiele societății și care este cauza pentru care omul este tratat precum un sclav?

Sursa: e-mail

Advertisements

Planeta Paradis: Zakala

– Ăștia sunt ronii, nu-i așa, unchiule?, întrebă Bogdănel după ce privi și el prin binoclu. Ia te uite! Cel din frunte are chipul femeii pe care am văzut-o când eram prizioneri.

– Să văd și eu, ceru Carmen nerăbdătoare… Oooaaauuu! Ce femeie frumoasă!, se minună apoi, privind fascinată.

– În mod sigur că-s roni, zise Relu. Dă-mi să văd câte vase au.

Fata îi înmână binoclul și bărbatul fixă cu privirea multă vreme pânza cu portretul celei pe care invadatorii o numiseră Zakala. De mult nu o mai văzuse, deși o visase de multe ori și se gândise adesea la ea. Oare era acolo, pe unul dintre cele zece sau unsprezece vase de luptă? Ar fi vrut să fie așa, deși asta ar fi însemnat că urmau să se confrunte cu o armată puternică, decisă să cucerească tot ce se ivea în cale. Din fericire corăbiile au luat-o spre nord, de-a lungul coastei, căutând un loc mai bun pentru debarcare. Cu toate acestea nu era timp de pierdut și Relu se precipită către casă.

Gavrilă și Florica au primit cu îngrijorare vestea unui iminent război, mai ales că se temeau pentru viața lui Bogdănel, implicat direct în operațiunile cele mai riscante. Știau, însă, că opoziția lor le-ar fi dăunat mai mult, așa că s-au rezumat în a-l strânge cu putere la piept înainte ca acesta să urce pe zifarul lui. Era timpul să-i alerteze pe halani și să pună în aplicare prima fază a apărării: localizarea și cunoașterea capacității de luptă a adversarului. Aceasta era vestea pe care o ducea Marele Șef, împreună cu „locotenentul” său, Bogdănel.

În fui, starea de spirit era diferită de la om la om. Echipa de elită și mulți dintre vânători își exprimau entuziasmul și încrederea că vor face față confruntării, în timp ce halanii mai bătrâni, precum și femeile, afișau o îngrijorare sau chiar frică. După un sfat îndelung cu cei patru comandanți, s-a hotărât ca a doua zi doi războinici să zboare spre nord, pentru a cerceta locul ales de roni la debarcare și traseul pe care îl vor alege. Spre regretul lui Bogdănel, cei doi erau Relu și Ucu.

Traseul din dimineața următoare trebuia ales cu grijă, știut fiind că ronii aveau, la rândul lor, o escadrilă de zifari, probabil mai numeroși decât la prima debarcare. De aceea, Relu a ales să se îndepărteze de țărm, luând-o mult spre est și de abia apoi zburând paralel cu acesta și folosindu-se mereu de binoclu. Doar la zborul de seară au reușit să repereze tabăra invadatorilor, și asta datorită focurilor înalte cu care știa pământeanul că se delectează aceștia la lăsarea întunericului. Au căutat apoi un loc ferit de supraveghere, o stâncă semeață acoperită cu arbori stufoși, tocmai buni pentru camuflaj.

Noaptea s-a scurs cu greu pentru cei doi temerari, ațipind câte o oră sau încercând să ghicească ce se întâmplă pe plajă, după numărul de focuri sau focurile de armă sporadice. Doar la ivirea zorilor au putut să aprecieze la adevărata capacitate masiva concentrare de trupe. Sute de corturi în diferite culori și dimensiuni erau amplasate pe o mare distanță. Cel mai impozant, unul roșu și păzit de femei înarmate cu arcuri și săbii, atrăgea în mod deosebit atenția. Deocamdată era liniște și doar hamalii reîncepuseră debarcarea proviziilor de pe cele zece corăbii. Multe tunuri grele, bivoli puternici și nervoși, care mari, arme și butoaie cu praf de pușcă sau băuturi. O duzină de zifari erau pe țărm, probabil de ieri, pregătiți pentru un zbor matinal.

Liniștea relativă a taberei a fost întreruptă brusc de câteva bătăi într-un gong aflat în apropierea cortului roșu. Una din războinicele de gardă era cea care a dat semnalul trezirii și dintr-o dată a început vânzoleala. Din corturi sau doar de pe lângă cenușa focurilor, ieșeau ori se ridicau luptătorii, aranjându-și ținuta și armamentul, formând grupuri compacte și așteptând ceva, sub atenta îndrumare a câte unui superior. Relu a numărat peste 40 astfel de grupuri a circa o sută de războinici, un număr care-i dădea fiori. Ucu privea și el mut la această mulțime, nevenindu-i să creadă că se pot aduna atâția oameni laolaltă, darămite să-ți fie și dușmani.

Atunci a apărut EA. Relu nu se înșelase când a fost sceptic cu privire la realismul frumuseții redate pe pânza corăbiilor. Niciun pictor, cât ar fi de talentat, n-ar fi putut reda în totalitate splendoarea unui chip atât de fermecător, perfecțiunea unui trup de zeiță, mișcările atât de agile și grațioase, aerul atât de semeț și dominator peste toți și peste toate. Așadar, aceasta era Zakala, zeița mult venerată de roni! Chiar fiind la distanță mare de ea și admirând-o doar prin binoclu, pământeanul uita să respire și inima îi bătea nebunește. Ochii ei aveau o putere enormă și îi simțea atât de aproape, mai ales când privirea divinei dădu un ocol prin zări, zăbovind parcă în direcția lui. Atunci s-a speriat Relu și a aruncat aparatul din mână și ascunzându-se instinctiv. Dar și-a revenit după câteva clipe, rușinat de nedumerirea lui Ucu. Aveau o misiune și nimic nu trebuia să o pericliteze. Cu atât mai puțin o femeie-zeiță din tabăra adversă.

Epigrama care mușcă (CXLIX)

Se preconizează ca vaccinarea să fie obligatorie, iar cei care o evită să fie aspru sancționați. Deși realitatea arată că nu se găsesc doze suficiente, în timp ce altele nu corespund sau chiar au efecte secundare neprevăzute.

(NE)NOROCUL DIN FIOLĂ

Vaccinarea românească
E ca ruleta rusească
Și este recomandată
Doar la cei cu multă baftă.

Balada bășinii

Ați văzut prea bine că la consultații
Doctorii te-ntreabă despre emanații.
Vor să știe totul: abundență, faze,
Unii le zic „vânturi”, alții le zic „gaze”.

Dar să nu vă mire dacă medicina
Studiază astăzi foarte mult „bășina”.
Fiindcă, biologic, pentru toți e clar,
A băși e-un lucru foarte necesar.

Toată lumea beșe, asta-i axiomă
Nu interesează sunet sau aromă.
În privința asta toți suntem la fel
Floarea nobilimii, preoți, prinți, prințese,
Papa de la Roma beșe și iar beșe.

Îns-o chestiune trebuie-nțeleasă
Fiecare beșe, dar la el acasă!
Fără martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ți dictează să te beși discret.
Vrei rafale scurte sau prelungi să sune

Treaba ta, ești liber, poți să faci și spume!
Și chiar dacă nimeni nu-ți stă împrejur,
Poți să beși în lege, până pici în cur.
Eticheta cere, însă, să fii pudic
Bunul simț pretinde să nu beși în public.

Ce-ar fi, bunăoară, s-auzi pe cutare
C-a bășit în public doamna nu-știu-care
Sau că domnișoara, profesoara X,
S-a bășit în clasă, ieri la 9 fix?
Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede ființe grațioase?
Ar fi socotite niște bășinoase.

Dar mă-ntorc acuma iar la medicină
Să-ți riști sănătatea pentru o bășină?
Să n-o lași să iasă dacă ești în public,
Fiindcă eticheta cere să fii pudic.

În privința asta sunt păreri mai multe,
Cine-ar sta pe toate să le mai asculte?
Astfel, după unii poți să beși oricât,
Dar să știi la vreme să le strângi de gât.

Poți să fii același om cu demnitate
De le dai tăcut drumu-n libertate
Asta-i o părere, una dintr-o mie
Dar morala spune că-i ipocrizie.

Ce deosebire între om și cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Când te-arăți în lume demn, gras și frumos
Iar în realitate ești un bășinos?

Câți nu sunt din ăștia care bes de zor,
Parcă știi vreodată ce-i la curul lor?
Dar rămâne lege că e indecent
Să slobozi la gaze pe eșapament.

Fie, cu morala nu te poți certa
Dar mai vine gazul fără voia ta.
Șuieră și geme, cu prelung ecou
Iar tu ai neșansa să fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Să recurgi la scuze sau să te prefaci?
Din experiență eu vă spun cinstit
Că nici când în viață nu am îndrăznit
Să recurg la scuze, ar fi fost mai rău
Să roșească lumea toată-n jurul meu
Am târșit un scaun, am făcut ceva,
Ca să nu se creadă c-am bășit cumva.
Și oricât s-ar spune că sunt ipocrit
S-au făcut și alții că n-au auzit.

Chiar și-ndrăgostiții când admiră luna,
Cu sau fără voie, scapă câte una
Dar cu-o tuse seacă, bine regizată
Sau cu-o melodie mai pe nas cântată
Fac să se ascundă tot, a poezie,
Chiar și nedorita, scurta gălăgie
Ce-a trecut prin mațe și s-a dus în vânt
Și care ne-ncurcă viața pe pământ.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia
E asociată chiar cu poezia,
Crime moraliștii noștri le socot
Căci morala-și bagă nasul peste tot.

În final, tot omul se întreabă trist:
Să asculți de medic sau de moralist?
Și mai e un lucru fără vorbă multă
Ce te faci cu curul dacă nu te-ascultă?

AUTOR:  GEORGE TOPÂRCEANU

Umor fără bon fiscal

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Klaus Iohannis vine seara acasă, după o zi plină de muncă, consultări la Cotroceni cu partidele politice, urmate de conferințe de presă. Se face comod și se așează în fotoliu pentru o relaxare în compania soției.
– Cum a fost azi, ai avut o zi dificilă?
– Destul de dificilă, dar am rezolvat totul pas cu pas.
– Ți-au pus întrebări neplăcute la conferința de presă?
– Unele au fost, dar le-am arătat ce înseamnă lucrul bine făcut.
– Care a fost cea mai incomodă întrebare?
– Păi aceea în care a trebuit să le explic cum înțeleg eu echilibrul puterilor în stat.
– Și cum le-ai explicat?
– Simplu: le-am spus că fiecare trebuie să-și vadă de treaba lui.
– Bine, Klaus, acum să-ți spun eu ce se mai bârfește prin târg.
– Ce?
– Lumea vorbește că Grete, prietena noastră, a rămas însărcinată.
– Dacă oamenii vorbesc, asta e treaba lor.
– Bine, dar pentru săraca Grete este neplăcut.
– Asta e treaba ei.
– Vezi însă, că nu e numai atât: lumea șușotește că tocmai tu ai fi tatăl.
– Dacă ar fi așa, asta ar fi treaba mea.
– Cum așa, dar cu onoarea mea cum ar rămâne?
– Dragă Carmen, asta ar fi treaba ta. Ghinion!
După care a urmat o seară liniștită în familie.

* Dialog într-un magazin cu suveniruri:
– Aveți inimioare pe care scrie „Pentru unica mea iubire”?
– Da.
– Dați-mi 15!

* Bulă stătea pe scări, la școală, și plângea. Învățătoarea îl întreabă:
– De ce plângi, Bulă?
– Păi, Alinuța mi-a dat peste mână și am scăpat plăcinta.
– A fost cu intenție?
– Nu, a fost cu brânză…

* – Domnule Smith, strălucirea soarelui din zâmbetul fiicei dumneavoastră îndepărtează norii întunecați din existența mea!
– Tinere, asta e o cerere în căsătorie sau buletin meteo?

* Într-un mall, un bărbat intră la frizerie însoțit de-un băiețel. După ce i se face tratamentul complet – ras, spălat, tuns și manichiura – îl suie pe băiețel pe scaun și-i spune frizerului:
– Trebuie să-mi cumpăr o cravată. Vin imediat.
Când vede că a terminat de tuns băiețelul, însă tipul nu se întoarce, frizerul glumește:
– Se pare că tatăl tău te-a uitat aici.
La care băiețelul răspunde:
– Ăla nu era tatăl meu. Eu mă jucam aici, în față, când el m-a luat de mână și mi-a spus: „Haide, fiule, să ne tundem pe gratis!”

* O blondă se plânge unei prietene:
– Soțul a zis că nu-mi dă voie la volan, până nu învăț să îngrop motocicliști.

* Un băț de chibrit îi spune altui băț de chibrit, deja ars:
– Dacă ești prost! Ți-am zis de o mie de ori să nu te mai scarpini în cap!

* Două tipe la discotecă. Se apropie un tip arătos și o cere pe una la dans. În timp ce dansează, fata întreabă:
– Ești cam palid. De ce nu mergi mai des la soare?
– Acum am ieșit din închisoare.
– Și de ce ai fost acolo?
– Mi-am omorât nevasta, i-am tăiat capul și l-am aruncat într-un râu.
După dans, fata se întoarce la prietenul ei:
– Închipuie-ți, dragă, nu e însurat!

* Bulă către maică-sa:
– Mamă, profesoara m-a întrebat azi dacă am un frate sau o soră mai mici decât mine.
– Și ea ce a spus când i-ai zis că ești singurul copil?
– „Mulțumesc lui Dumnezeu”.

* Doi tipi mergeau în spatele a două tipe. La un moment dat, unul se hotărăște să le abordeze:
– Psssst!
Una dintre tipe se întoarce și spune:
– Ce faci, boule, te dezumfli?
– Nu! Pun frână să nu calc o vacă…

* În camera ei întunecată, privind în globul strălucitor de cristal, ghicitoarea își cântărea macabra predicție. Scărpinând, gânditoare, după ureche un motan negru și năpârlit, spuse într-un târziu:
– Nu găsesc o cale de a te menaja, așa că voi fi directă. Pregătește-te de a deveni văduvă. Soțul tău va pieri de moarte violentă, chiar în acest an.
Vizibil șocată, tânăra femeie își opri privirea pe fața zbârcită a vrăjitoarei, pe motanul janghinos, apoi pe lumânarea care fumega într-un colț și în sfârșit, asupra propriilor mâini, tremurânde. Trase adânc, de câteva ori, aer în piept, pentru a-și recâștiga postura. Mintea ei caută, febrilă, un răspuns la întrebarea care o chinuia. Întâlnind din nou privirea ghicitoarei și încercând să-și controleze vocea, întrebă aproape în șoaptă:
Dar… voi fi achitată?

Picătura

S-a născut dintr-un nor mare și răcorit de vânturi nervoase. A căzut pe pământ într-o după-amiază de vară, alături de alte milioane și milioane de surate. Erau vesele și jucăușe când s-au lovit de sol, adunându-se una lângă alta, generând firicele de apă ce șerpuiau vioi la vale. Din bucuria întâlnirii se nășteau bulbuci mari, iar ele râdeau ghiduș atunci când se spărgeau cu zgomot lin, lăsând loc altora. Pe când mama lor s-a îndepărtat de pe cer, picăturile și-au găsit un vad mai mare și au uitat-o. Era timpul să se cunoască între ele, să se joace coborând spre adâncuri sau ridicându-se la suprafață, curioase de ceea ce văd și fericite că trăiesc.

Picătura aceasta era un izvor nesecat de neastâmpăr și întrebări. Doar răspunsurile întârziau să apară, toate noile ei cunoștințe fiind cam deodată cu ea. Ici și colo se auzea că vor ajunge într-o mare de apă și acolo vor afla adevărul despre viață și rostul lor pe pământ. Depindea de fiecare dintre ele, dacă vor să trăiască într-o comunitate mai mare sau mai mică. În primul caz, trebuia doar să se țină cât mai aproape de mijlocul râului, iar în cel de-al doilea, să o ia pe margini și să se scurgă pe unul din brațele care se iveau.

După câteva răsărituri de soare, au ajuns la marea de apă liniștită și au simțit cum le cuprinde o căldură plăcută. Ce liniște și frumusețe era aici! Iar picăturile erau multe-multe și de toate vârstele. Stingheră la început, tânăra picătură a căutat să se atașeze de noile cunoștințe, mai ales de cele mai în vârstă, cu experiență. Voia să știe totul, dar în special ce este viața, de unde vine și dacă este eternă. A găsit, în cele din urmă, o picătură în vârstă și plină de impuritățile timpului ce s-a scurs.

Bătrâna nu era prea vorbăreață, dar insistențele tinerei au înmuiat-o și a răspuns curiozităților ei. Viața se naște din furtună și se sfârșește sub soare, zicea ea. De aceea e bine să eviți malurile și valurile care te duc acolo. Căci dacă nu te retragi la timp, căldura astrului te omoară într-o clipă. Cel mai sigur loc e în mijlocul celorlalte picături, fiindcă numai prin unitate pot învinge timpul și orice obstacol ce le stă în cale. Desigur că, până la urmă vor muri, și alte picături le vor lua locul. Se spune că există viață după moarte, unii zicându-i re-lichefiere, dar nimeni nu a reușit s-o dovedească.

Tânăra picătură ascultă atentă și se întristă. Nu voia să moară, fiindcă viața era atât de frumoasă, lumea din jur era atât de minunată! Astfel că-și puse în gând să fie foarte atentă, pentru a trăi o veșnicie. Zi de zi se juca printre celelalte surate, coborând printre alge, mângâind solzii peștilor sau cochetând cu razele soarelui. Vântul se înfuria uneori și o purta pe creste de valuri până la mal, dar ea se retrăgea înapoi sprintenă și grijulie. Așa au trecut mulți ani, iar timpul n-a iertat-o nici pe ea. Nu mai era limpede precum cristalul, ci îmbâcsită cu particule minuscule de praf, care îi încetineau mișcările.

Într-o zi, ce se anunța însorită, a fost suficient o pală de vânt înșelător, care a aruncat-o pe pietrele de la mal. De data asta, n-a mai reușit să se întoarcă alături de surate și s-a evaporat în câteva clipe, lăsând în locul ei mici firicele pământești. Sufletul ei s-a înălțat spre cerul senin, adunându-se cu milioane și milioane de suflete și formând un abur călduț. Apoi a venit un vânt răcoros și le-a transformat în alte picături, pure și inocente, pornite într-o nouă aventură a vieții.

15 cele mai uimitoare și ciudate coincidențe

Viața este plină de coincidențe, unele minore – însă, ocazional, extraordinare. Există o listă a 15 dintre cele mai incredibile și extraordinare coincidențe.

15. Cartea copilăriei

Cartea copilariei Anne Parrish ParisÎn timp ce romanciera americană Anne Parrish cutreiera librării în Paris, în anii 1920, a găsit o carte care a fost una dintre preferatele copilăriei sale – Jack Frost și Alte Povestiri. A ridicat cartea cea veche și i-a arătat-o soțului ei, spunându-i despre cartea pe care și-o amintea cu afecțiune, de pe vremea când era copil. Soțul său a luat cartea, a deschis-o și, pe prima pagină, a găsit inscripția: „Anne Parrish, 209 N. Weber Street, Colorado Springs”. Era chiar cartea Annei.

14. Noroc la Poker

Noroc la Poker Robert Fallon juca pokerÎn 1858, Robert Fallon a fost împușcat mortal – un act de răzbunare al celor cu care juca poker. Fallon, susțineau ei, a câștigat potul de 600$, trișând. Cum scaunul lui Fallon era gol și niciunul dintre ceilalți jucători nu era dornic să ia acum cei 600$ cu ghinion, au găsit un jucător pentru a lua locul lui Fallon și au mizat cu cei 600$ ai mortului. Până la momentul în care poliția a apărut, pentru a investiga omorul, noul jucător a transformat cei 600$ în 2.200$. Poliția a cerut ca cei 600$ originali să fie dați rudei celei mai apropiate a lui Fallon – doar pentru a descoperi că noul jucător s-a dovedit a fi fiul lui Fallon, care nu își văzuse tatăl de 7 ani!

13. Morți Gemene

Morti Gemene frati gemeni de saptezeci de ani au muritÎn 2002, frații gemeni de șaptezeci de ani au murit la interval de câteva ore unul de celălalt, în urma unor accidente separate pe același drum din Finlanda de Nord. Primul dintre gemeni a murit atunci când a fost lovit de un camion, în timp ce își conducea bicicleta în Raahe, 600 kilometri nord de capitala Helsinki. El a murit la doar 1,5 km distanță de locul în care fratele său a fost ucis. „Aceasta este pur și simplu o coincidență istorică. Deși drumul este unul aglomerat, accidentele nu se întâmplă în fiecare zi”, a declarat ofițerul de poliție Marja-Leena Huhtala, către Reuters. „Mi s-a făcut părul măciucă, atunci când am auzit că cei doi erau frați, și chiar gemeni identici. Mi-a trecut prin cap că poate cineva de sus a avut ceva de spus în asta”, a spus ea.

12. Coincidența lui Poe

faimosul scriitor de povestiri horror, Egdar Allan PoeÎn secolul al 19-lea, faimosul scriitor de povestiri horror, Egdar Allan Poe, a scris o carte intitulată „Povestirea lui of Arthur Gordon Pym”. Cartea era despre patru supraviețuitori ai unui naufragiu, care s-au aflat timp de mai multe zile într-o barcă, înainte de a se decide să moară și să-l mănânce pe asistentul al cărui nume era Richard Parker. Câțiva ani mai târziu, în 1884, iola cu rame, Mignonette, a naufragiat, cu numai patru supraviețuitori, care s-au aflat într-o barcă timp de mai multe zile. Într-un final, cei trei membri seniori ai echipajului au recunoscut că l-au omorât și l-au mâncat pe asistent. Numele asistentului-camerist era… Richard Parker.

11. Coincidență Regală

In Monza, Italia, Regele Umberto I,În Monza, Italia, Regele Umberto I, a mers la un mic restaurant pentru a lua cina, acompaniat de aghiotantul său, Generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Când proprietarul restaurantului a luat comanda Regelui Umberto, Regele a observat că el și proprietarul erau practic identici, la față și la constituție. Ambii bărbați au început să discute asemănarea izbitoare dintre ei și au descoperit mult mai multe similarități.

1. Ambii au fost născuți în aceeași zi, a aceluiași an, (14 martie, 1844).

2. Ambii au fost născuți în același oraș.

3. Ambii s-au căsătorit cu o femeie cu același nume, Margherita.

4. Patronul de restaurant și-a deschis restaurantul în aceeași zi când Regele Umberto a fost încoronat Rege al Italiei.

5. Pe 29 iulie 1900, Regele Umberto a fost informat că patronul de restaurant a murit în acea zi într-un accident misterios de vânătoare, iar în timp ce acesta își exprima regretul, un anarhist din mulțime l-a asasinat.

10. Copilul care cade

In Detroit-ul anilor 1930, un om numit Joseph Figloc

În Detroit-ul anilor 1930, un om numit Joseph Figlock a fost menit să devină o persoană uimitoare în viața unei tinere mame (și, aparent, incredibil de neglijentă). În timp ce Figlock mergea pe stradă, copilul mamei a căzut de la o fereastră înaltă, în capul lui Figlock. Căderea a fost amortizată și Figlock și copilul au scăpat nevătămați. Un an mai târziu, tot același copil a căzut de la aceeași fereastră, aterizând din nou pe Dl. Figlock, în timp ce acesta trecea pe dedesupt. Din nou, ambii au supraviețuit evenimentului.

9. Călugărul Misterios

In Austria secolului al 19-lea, un pictor aproape faimos numit Joseph AignerÎn Austria secolului al 19-lea, un pictor aproape faimos, numit Joseph Aigner, a încercat în mai multe rânduri să se sinucidă. În timpul primei încercări de a se spânzura, la vârsta de 18 ani, un călugăr capucin misterios l-a întrerupt pe Aigner. Și din nou, la vârsta de 22 de ani, același călugăr l-a împiedicat să se spânzure. Opt ani mai târziu, a fost condamnat la galere pentru activitățile sale politice. Însă din nou viața sa a fost salvată prin intervenția aceluiași călugăr. La vârsta de 68 de ani, Joseph Aigner a reușit într-un final să se sinucidă, folosind un pistol pentru a se împușca. În mod mod total nesurprinzător, același călugăr capucin – un bărbat al cărui nume Aigner nu l-a știut niciodată, a condus ceremonia de înmormântare.

8. Coincidență fotografică

Coincidenta fotograficaO mamă de naționalitate germană care și-a fotografiat bebelușul băiat în 1914, a lăsat filmul pentru a fi developat la un magazin din Strasbourg. În acele timpuri, unele dintre plăcuțele de filmare se vindeau individual. Primul Război Mondial a izbucnit și, neputând să se întoarcă la Strasbourg, femeia a renunțat la fotografie, considerând-o pierdută. Doi ani mai tîrziu, a cumpărat o plăcuță de film în Frankfurt, la peste 100 mile depărtare, pentru a o fotografia pe fiica ei nou-născută. Când a developat filmul s-a dovedit a fi o expunere dublă, cu fotografia fiicei sale supra-expusă peste fotografia de mai înainte a fiului său. Printr-o întorsătură incredibilă a destinului, filmul ei original, niciodată developat, a fost greșit etichetat ca nefolosit și apoi revândut tot ei.

7. Găsire Cărții

actorul Anthony Hopkins a fost de acord sa apara in Fata din PetrovkaÎn 1973, actorul Anthony Hopkins a fost de acord să apară în „Fata din Petrovka”, bazat pe un roman al lui George Feifer. Neputând să găsească un exemplar al cărții, niciunde în Londra, Hopkins a rămas surprins să descopere unul zăcând pe o bancă într-o stație de tren. S-a dovedit a fi exemplarul personal, adnotat, a lui George Feifer, pe care Feifer îl împrumutase unui prieten și care fusese furat din mașina prietenului.

6. Gemeni

Fratii gemeni, Jim Lewis si Jim SpringerFrații gemeni, Jim Lewis și Jim Springer, au fost separați la naștere și adoptați de familii diferite. Întrucât nu se cunoșteau, ambele familii și-au numit copiii James. Ambii James au crescut neștiind unul de celălalt și amândoi au căutat instruire în domeniul protecției legii, amândoi au avut talent la desen tehnic și tâmplărie și fiecare s-a căsătorit cu o femeie pe nume Linda. Amândoi au avut fii, dintre care unul a fost numit James Alan și celălalt James Allan.Frații gemeni au divorțat de soțiile lor și s-au căsătorit cu alte femei – amândouă numite Betty. Și amândoi au avut câini pe care i-au numit Tony.

5. Ucidere din răzbunare

Ucidere din Razbunare incheiat relatia cu prietena lui care, din disperare, s-a sinucisÎn 1883, Henry Ziegland a încheiat relația cu prietena lui, care, din disperare, s-a sinucis. Fratele furios al fetei l-a urmărit pe Ziegland și l-a împușcat. Crezând că l-a omorât pe Ziegland, fratele și-a luat apoi propria viață. De fapt, Ziegland nu a fost omorât. Glontele i-a atins doar fața, oprindu-se într-un copac. A scăpat la limită. Ani mai târziu, Ziegland a decis să taie același copac, care încă mai avea glontele în el. Uriașul copac părea atât de zdravăn încât a decis să îl arunce în aer cu dinamita. Explozia a propulsat glontele în capul lui Ziegland, omorându-l.

4. Scarabeul de aur

Structura si Dinamica psihicului Scarabeul de AurDin Structura și Dinamica psihicului: „O tânără femeie pe care o tratam, a avut, într-un moment critic, un vis în care primea un scarabeu de aur. În timp ce îmi povestea acest vis, stăteam cu spatele la fereastra închisă. Dintr-o dată, am auzit un zgomot în spatele meu, ca un ciocănit ușor. M-am întors și am văzut o insectă zburătoare, care bătea la fereastră, pe dinafară. Am deschis fereastra și am prins creatura, în timp ce zbura înăuntru. Era cea mai apropiată analogie a scarabeului de aur pe care îl găsim la latitudinea noastră, un gândac scarabaed, un cărăbuș-rose comun (Cetona aurata) care, contrar deprinderilor obișnuite, a simțit în mod evident nevoia de a intra într-o cameră întunecată, în acel moment aparte. Trebuie să admit că nu mi s-a întâmplat niciodată ceva asemănător înainte sau de atunci încoace, și că visul pacientei a rămas unic în experiența mea” – Carl Jung.

3. Taxi

Taxi BermudaÎn 1975, în timp ce conducea o motoretă în Bermuda, un om a fost accidental lovit și ucis de un taxi. Un an mai târziu, fratele bărbatului a fost omorât în exact același mod. De fapt, conducea aceeași motoretă. Și pentru a continua șirul ciudățeniilor și mai mult, l-a lovit același taxi, condus de același șofer – și care ducea până și același pasager!

2. Descoperire la hotel

Descoperire la HotelÎn 1953, reporterul de televiziune Irv Kupcinet era în Londra, pentru a transmite încoronarea Ellisabeth-ei a II-a. Într-unul dintre sertarele din camera sa de la Savoy, a găsit câteva obiecte pe care, identificându-le, a constatat că aparțineau unui bărbat numit Harry Hannin. Întâmplător, Harry Hannin – o vedetă a baschet-ului din faimoasa echipă Harlem Globetrotters – era un prieten bun al lui Kupcinet. Însă povestea mai are încă o întorsătură. Doar două zile mai târziu, și înainte de a-i putea spune lui Hannin despre descoperirea norocoasă, Kupcinet a primit o scrisoare de la Hannin. În scrisoare, Hannin îi spunea lui Kucinet că în timp ce era cazat la Hotel Meurice în Paris, a găsit într-un sertar o cravată – cu numele lui Kupcinet pe ea.

1. Coincidență istorică

Coincidenta Istorica Thomas Jefferson si John AdamsViețile lui Thomas Jefferson și John Adams, doi dintre fondatorii Americii: Jefferson a creat Declarația de Independență, arătându-i ciorne ale ei lui Adams, care (împreună cu Benjamin Franklin) a ajutat la editarea și cizelarea ei. Congresul Continental a aprobat documentul pe 4 iulie, 1776. În mod surprinzător, și Jefferson și Adams au murit în aceeași zi, 4 iulie, 1826 – la exact 50 de ani de la semnarea Declarației de Independență.

 

Planeta Paradis: Pregătiri

Nimănui nu i-a spus Relu despre întâlnirea cu bătrânul din grotă. Pe de o parte, nu era sigur dacă a fost reală sau doar o viziune provocată de șocul cutremurului și al pericolului de după. Pe de altă parte, se temea să nu fie privit cu suspiciune și îngrijorare, așa cum s-a întâmplat după halucinațiile provocate de sirene, sau căderea emotivă de la moartea Olguței. Cu toate acestea, real sau nu, semnalul primit nu trebuia neglijat, întoarcerea ronilor fiind un pericol care trebuia întâmpinat cum se cuvine.

Pista pentru aterizarea zifarilor era funcțională și noul Mare Șef făcea aproape zilnic naveta între fui-ul halanilor și familia sa, adesea împreună cu Bogdănel, pe care l-a numit responsabil cu pregătirea militară a tinerilor. Aveau nevoie de antrenament, de arme noi și implementarea unei atitudini agresive în confruntarea cu un inamic superior din punct de vedere fizic și al dotărilor. De asemenea, câteva cuvinte din limba ronilor puteau să ajute foarte mult și chiar să facă diferența dintre viață și moarte.

Moara a fost terminată și a început să macine prima recoltă de porumb, minunându-i pe halani și bucurându-i pe pământeni. Din cele două butoiașe cu praf de pușcă aduse cu zifarii, au confecționat artizanal noi cartușe pentru arme improvizate sau chiar pentru cele două puști de vânătoare. Doar cei mai talentați vânători primeau arme de foc și se antrenau într-o echipă de elită. Din ea făceau parte Hita, Șivu, Ucu, Bobo, Laca și, bineînțeles, Relu și Bogdănel. Toți cei șapte trebuiau să știe a zbura la perfecție cu zifarii și să patruleze pe rând în jurul muntelui, pentru a da alarma în caz de pericol. Zifarul răposatului Mare Șef îl moștenise Ucu și doar el se ocupa de îngrijirea lui.

Ceilalți cai înaripați erau călăriți de pământeni, cu excepția Floricăi, ce se încăpățâna să refuze orice încercare de zbor, ea fiind acum ocupată cu grădina și bucătăria, unde primea ajutor de la Carmen, însă nu mereu. Fata era și ea atrasă de plimbările cu zifarul ei și lipsea adesea ore întregi, rătăcind prin văzduh și provocând îngrijorarea celor rămași acasă. Dar fata insista că-i o luptătoare bună și chiar se descurca foarte bine la tragerea cu arbaleta sau cu noile puști ușoare. Se antrena chiar și în duelurile cu sabia ușoară sau cu pumnalele. De aceea i se reproșa, de către Gavrilă și Florica, faptul că devenise prea băiețoasă și nici nu mai voia să audă de fuste și rochii, ci doar de pantaloni scurți sau lungi, după cum era vremea. Oare o va mai plăcea Bogdănel, când va veni vremea să devină un cuplu și să aibă familia lor?, se întreba femeia, cu năduf.

Timpul se scurgea liniștit, fără evenimente majore, dar cu activități dense și planificate cu rigurozitate. Vara a trecut pe nesimțite și toamna blândă i-a urmat exemplul. Iarna părea o binecuvântare pentru halani și pământeni, totodată, bănuind că în anotimpul rece și bogat în zăpadă vor fi scutiți de musafiri nepoftiți, indiferent că erau tochi sau roni. Alte pericole majore nu cunoșteau și nici nu încercau să-și imagineze. Și așa erau prea mari și ascultau mereu cu emoție povestirile celor doi pământeni scăpați din ghearele invadatorilor și a canibalilor. Mai ales când vremea potrivnică nu le-a mai permis să facă exerciții militare și se adunau în locuința Marelui Șef. Zborurile erau mai rare, date fiind troienele de zăpadă care se adunau repede.

Doar vânătoarea nu cunoștea ce-i aia pauză pentru halani, iar Relu nu pregeta să-i însoțească de fiecare dată. Departe de fui, la poalele muntelui, se ridica o construcție mare din lemn, în care erau adăpostite cavanele pe timpul iernii. În spatele porților înalte și păzite de străjeri se aflau grajdurile, iar în mijlocul perimetrului, o curte și o cabană pentru locuit. Îngrijitorii mulgeau animalele, le tăiau pe cele planificate și trimiteau laptele și carnea sus pe munte. În schimb, de acolo primeau haine și alte alimente de trebuință până la venirea primăverii. Relu și Bogdănel au avut plăcuta ocazie de a vizita o dată acest stabiliment, profitând de câteva zile mai călduroase. Și-au propus să revină pe la primăvară, pentru a participa la o vânătoare cu halanii de acolo, foarte pricepuți în pregătirea cărnii proaspete. S-au convins de asta când au rămas peste noapte la cabană și au mâncat ceva nemaipomenit de bun. A fost o petrecere cu mult șiși, o cafea tare din niște boabe foarte aromate și apoi un foc în care s-au aruncat un braț de frunze uscate. Fumul rezultat i-a adormit pe toți și i-a făcut să aibă vise atât de complexe și lungi încât ziceai că sunt reale.

Astfel s-a scurs și cea de-a doua iarnă pentru pământenii de pe Planeta Paradis. Zăpezile se topeau la fel ca anul trecut, inundând pășunea și pădurea de către șes. Relu venise printre ai săi, dornic să se întrețină cu fiecare din familie. Îi era dor de casă, de prieteni și de fiica lui, care se înălța și se întărea văzând cu ochii. De aceea a zăbovit mai multe zile de data asta, profitând de soarele cald și strălucitor. Într-o săptămână, apele s-au retras, lăsând iarăși un strat gros de mâl benefic ce se întărea imediat. Era timpul să plece către fui și ieșise să privească împrejurimile, alături de Bogdănel și Carmen. Dar când îndreptă binoclul spre ocean, un fior rece îi străbătu corpul. De acolo, de departe, se vedeau apropiindu-se mai multe corăbii mari și mici. Era o adevărată armadă.

La pețit

Tare mândru era tata de motocicleta cea nouă și de-abia a așteptat să-mi iau carnetul de conducere. Voia să-l duc la plimbare, în vizită la un văr îndepărtat pe care nu-l mai văzuse de ani buni. Știa că locuiește în Vama, jud. Satu Mare, chiar pe drumul ce ducea spre vestita stațiune Valea Măriei. Era o dimineață de duminică atunci când ne-am urcat pe CZ-ul roșu, sclipind sub primele raze de soare. Eu la ghidon, iar tata în ataș, că-i era frică să mergem pe două roți. Poate tot de frică mi-a atras atenția să mân mai încet, ori pentru că ținea să vadă și, mai ales, să fie văzut de cât mai mulți cunoscuți.

Am găsit cu greu casa lui Feraru, care era chiar fierar, potcovind caii din localitate, confecționând obiecte metalice și ascuțind cuțite sau alte scule tăioase. După ce s-au îmbrățișat, cei doi bărbați au făcut prezentările necesare. Vărul lui tata avea o nevastă casnică – grăsuță, micuță și zâmbitoare – și două fete, de 17 și 30 de ani. Prima era frumoasă ca o floare de primăvară și o chema Carmen, iar cea de-a doua se numea Garofița și arăta cu mult mai bătrână decât cele trei decenii recunoscute, poate din cauza dinților lipsă sau a privirii încrucișate cu care privea în timp ce zâmbea cu gura până la urechi.

Erau o familie săracă, dar ne-au primit cu brațele deschise și cu masa întinsă, cu ce aveau ei mai bun: o pălincă adusă imediat de la vecinul de vizavi; o slănină cu ceapă și brânză cerută de la vecinul din fața casei; apoi o ciorbă de fasole cu ciolan, iar la final cu o plăcintă cu cartofi udată cu un vin primit atunci de la vecinul din spatele casei. În timp ce mâncam și povesteam, o priveam adesea pe Carmen, care-și apleca privirea rușinată parcă, vreme în care sora ei mare mă tot îndemna să mănânc din ce-mi punea în față. Gazdele mă întrebau multe lucruri, la care eu răspundeam automat și lapidar, în timp ce tata le mai înflorea. Că am loc de muncă bun, sunt băiat cuminte și caut o fată pe măsură.

Feraru zâmbea și mă bătea pe umăr, asigurându-mă că am venit unde trebuia, după care-mi făcea cu ochiul. Eu mă uitam din nou la Carmen și ea zâmbea la fel de timid ca pâna acum. După masă, tata și prietenul lui au propus să mergem, dară, și la Valea Măriei, pentru a ne cinsti cu câte o bere și a vedea stațiunea de aproape. Nu încăpeam decât trei într-o tură, așa că am făcut încă un drum, pentru Carmen și mama ei. Garofița a rămas acasă, pentru a spăla vasele, după cum s-a lăudat privind cruciș și lăsând să i se vadă doi colți de dinte.

Între timp, cei doi bărbați au rezervat o masă pe care au umplut-o cu halbe de bere, mici și cafea. Se înțelegeau bine și, din când în când, simțeam că eu eram subiectul discuției lor aprinse. Am fost convins de asta când Feraru mi-a spus pe șleau că i-ar plăcea să-i fiu ginere. Bucuria mi-a fost atât de mare încât am plătit eu toată consumația, chiar și cele câteva pahare sparte de „socru” din lipsa tot mai accentuată a echilibrului. Dar când o vedeam pe Carmen, nici un sacrificiu nu mi se părea prea mare, iar prima impresie conta foarte mult. Învingând timiditatea, am reușit să dialogăm și să aflăm mai multe unul despre altul. Eu aveam 19 ani și eram în primul an de muncă, ea mai avea un an de școală și visa la un prinț pe cal alb. „Sau pe o motocicletă roșie”, m-am gândit eu, încurajat de gazdele noastre.

A sosit și timpul să ne despărțim, după ce i-am readus acasă pe toți. Feraru m-a strâns la piept și m-a pus să-i promit că voi veni la pețit cât de curând, că doar are „o fată ca o floare, nu degeaba o cheamă așa!”. Căutând febril privirile lui Carmen, n-am fost prea atent la alte amănunte, cum ar fi încercarea Garofiței de a mă țuca, încurajată de maică-sa. Am plecat oftând după compania fetei îndrăgite, care se retrăsese în casă, probabil de sfială sau regret. Pe drum, îmi făceam tot felul de iluzii și plănuiam deja noua vizită în Vama, chiar fără să fiu însoțit de tata sau altcineva.Visele s-au spulberat după ce am oprit motorul în fața casei noastre. Zice tata:

– Să știi că n-a fost deloc frumos că te-ai ferit de țucătura Garofiței! Ce fel de pețitor e ăla care nu-și sărută cu drag viitoarea nevastă?!

– Ce tot spui acolo, tată?! Dar nu de Carmen era vorba???

– Carmen?!! Fii serios, băiete! Aia încă-i la școală și, în plus, are deja un pețitor cu mașină străină, nu cu o biată motocicletă!

S-a prăbușit ceru’ peste mine! Cât de prost am picat și ce rușine îmi era! Firește că nu am mai vizitat familia Feraru, chiar dacă am trecut de multe ori pe lângă casa lor.