La pețit

Tare mândru era tata de motocicleta cea nouă și de-abia a așteptat să-mi iau carnetul de conducere. Voia să-l duc la plimbare, în vizită la un văr îndepărtat pe care nu-l mai văzuse de ani buni. Știa că locuiește în Vama, jud. Satu Mare, chiar pe drumul ce ducea spre vestita stațiune Valea Măriei. Era o dimineață de duminică atunci când ne-am urcat pe CZ-ul roșu, sclipind sub primele raze de soare. Eu la ghidon, iar tata în ataș, că-i era frică să mergem pe două roți. Poate tot de frică mi-a atras atenția să mân mai încet, ori pentru că ținea să vadă și, mai ales, să fie văzut de cât mai mulți cunoscuți.

Am găsit cu greu casa lui Feraru, care era chiar fierar, potcovind caii din localitate, confecționând obiecte metalice și ascuțind cuțite sau alte scule tăioase. După ce s-au îmbrățișat, cei doi bărbați au făcut prezentările necesare. Vărul lui tata avea o nevastă casnică – grăsuță, micuță și zâmbitoare – și două fete, de 17 și 30 de ani. Prima era frumoasă ca o floare de primăvară și o chema Carmen, iar cea de-a doua se numea Garofița și arăta cu mult mai bătrână decât cele trei decenii recunoscute, poate din cauza dinților lipsă sau a privirii încrucișate cu care privea în timp ce zâmbea cu gura până la urechi.

Erau o familie săracă, dar ne-au primit cu brațele deschise și cu masa întinsă, cu ce aveau ei mai bun: o pălincă adusă imediat de la vecinul de vizavi; o slănină cu ceapă și brânză cerută de la vecinul din fața casei; apoi o ciorbă de fasole cu ciolan, iar la final cu o plăcintă cu cartofi udată cu un vin primit atunci de la vecinul din spatele casei. În timp ce mâncam și povesteam, o priveam adesea pe Carmen, care-și apleca privirea rușinată parcă, vreme în care sora ei mare mă tot îndemna să mănânc din ce-mi punea în față. Gazdele mă întrebau multe lucruri, la care eu răspundeam automat și lapidar, în timp ce tata le mai înflorea. Că am loc de muncă bun, sunt băiat cuminte și caut o fată pe măsură.

Feraru zâmbea și mă bătea pe umăr, asigurându-mă că am venit unde trebuia, după care-mi făcea cu ochiul. Eu mă uitam din nou la Carmen și ea zâmbea la fel de timid ca pâna acum. După masă, tata și prietenul lui au propus să mergem, dară, și la Valea Măriei, pentru a ne cinsti cu câte o bere și a vedea stațiunea de aproape. Nu încăpeam decât trei într-o tură, așa că am făcut încă un drum, pentru Carmen și mama ei. Garofița a rămas acasă, pentru a spăla vasele, după cum s-a lăudat privind cruciș și lăsând să i se vadă doi colți de dinte.

Între timp, cei doi bărbați au rezervat o masă pe care au umplut-o cu halbe de bere, mici și cafea. Se înțelegeau bine și, din când în când, simțeam că eu eram subiectul discuției lor aprinse. Am fost convins de asta când Feraru mi-a spus pe șleau că i-ar plăcea să-i fiu ginere. Bucuria mi-a fost atât de mare încât am plătit eu toată consumația, chiar și cele câteva pahare sparte de „socru” din lipsa tot mai accentuată a echilibrului. Dar când o vedeam pe Carmen, nici un sacrificiu nu mi se părea prea mare, iar prima impresie conta foarte mult. Învingând timiditatea, am reușit să dialogăm și să aflăm mai multe unul despre altul. Eu aveam 19 ani și eram în primul an de muncă, ea mai avea un an de școală și visa la un prinț pe cal alb. „Sau pe o motocicletă roșie”, m-am gândit eu, încurajat de gazdele noastre.

A sosit și timpul să ne despărțim, după ce i-am readus acasă pe toți. Feraru m-a strâns la piept și m-a pus să-i promit că voi veni la pețit cât de curând, că doar are „o fată ca o floare, nu degeaba o cheamă așa!”. Căutând febril privirile lui Carmen, n-am fost prea atent la alte amănunte, cum ar fi încercarea Garofiței de a mă țuca, încurajată de maică-sa. Am plecat oftând după compania fetei îndrăgite, care se retrăsese în casă, probabil de sfială sau regret. Pe drum, îmi făceam tot felul de iluzii și plănuiam deja noua vizită în Vama, chiar fără să fiu însoțit de tata sau altcineva.Visele s-au spulberat după ce am oprit motorul în fața casei noastre. Zice tata:

– Să știi că n-a fost deloc frumos că te-ai ferit de țucătura Garofiței! Ce fel de pețitor e ăla care nu-și sărută cu drag viitoarea nevastă?!

– Ce tot spui acolo, tată?! Dar nu de Carmen era vorba???

– Carmen?!! Fii serios, băiete! Aia încă-i la școală și, în plus, are deja un pețitor cu mașină străină, nu cu o biată motocicletă!

S-a prăbușit ceru’ peste mine! Cât de prost am picat și ce rușine îmi era! Firește că nu am mai vizitat familia Feraru, chiar dacă am trecut de multe ori pe lângă casa lor.

32 thoughts on “La pețit

  1. Mie imi plac ff mult povestile astea cu petit ! Chiar daca nu au mereu o rezolvare ideala pt toti cei implicati sau sunt mai hazlii sau mai tragico-comice. Dar mie mereu mi-au placut povestile legate de casatorii si nunti. Mi se pare de multe ori chiar ca personajele despre care vine vorba in povestile cu aceasta tema par adesea mai aventuroase si curajoase, chiar mai eroice uneori, decat niste personaje din povestile de actiune cu urmariri de masini sau batalii !

    1. E, într-adevăr, plăcut să ascultăm astfel de povestiri, atâta vreme cât nu suntem implicați în cele întâmplate sau a trecut suficient timp ca să le privim cu detașare. Dureros e pentru acela care trăiește momentul și la urmă pică de fazan.

  2. Desi m-ai aruncat cu 40 – 45 de ani in urma, sau mai mult, amintindu-mi de familiile fierarilor din sat, de nuntile si botezurile care erau aranjate de catre petitorii satului, m-ai amuzat iarasi fiind ai un talent rar intalnit ! De ce oare imi este dor de acele vremuri ?

    1. Au fost fix 4 decenii!😉 Mă bucur mult că ți-a plăcut pățania mea și îți mulțumesc mult pentru apreciere! Astăzi trăim altfel de întâmplări, pe care le vor aminti poate copiii sau nepoții noștri.

      1. Nu stiu daca chiar este ” patania ta ”, dar stiu ca este literatura, talent de scriitor adevarat, care si transmite ceea ce doreste, reuseste ! Felicitari !

    2. Iti este dor pentru ca in acele vremuri erai plina de sperante, de vise, de idealuri pe care credeai ca le vei implini. Eu nu duc dorul vremilor trecute, clipa de azi e cea care imi asigura bucuria clipelor viitoare, daca sadesc azi samanta bucuriei.🙂
      Idealurile se pot implini, depinde cat de incapatanata ai fost sa te tii de ele. Dar mai degraba trebuie sa fim atenti sa ne implinim noi ca oameni, sa ne folosim si/sau sa daruim darurile ce le avem.🙂

  3. Salut, Petru ! 🙂
    Faina poveste ! 🙂
    Dar, cum :
    ” Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ ” !😦
    ” Dragoste cu de-a sila, nu se face ” !! 🙂 🙂
    ” La Petit ” , ai patit-o ! 😦
    O zi faina si …………………….., succes ”
    LA PETIT ” !!! 🙂 🙂 🙂
    Aliosa.
    PS !
    Acum am inteles de ce nu ai raspuns COMENTARIILOR mele de la tine si de la mine…….
    -Ai fost …………….” La PETIT ” !!! 🙂 🙂 🙂

    1. Aș știut eu că mă vei înțelege și ierta pentru unele întârzieri!😉
      Am revenit cu picioarele pe Pământ și, după ce-mi îndeplinesc obligațiile, trag o fugă până pe Planeta Paradis.🙂

      1. Ma bucur ca ” ai revenit ” cu bine cu picioarele pe pamant
        asa ca te astept pe la mine sa citesti ……..
        ( raspunsurile date atat de mine cat si de doamna ” BETA ” )
        antepenultimul si penultimul articol …………………
        O zi placuta ! 🙂
        Aliosa.

  4. Petru , asa ai patit sau e o poveste?🙂
    Cine stie ce comoara de femeie se afla in spatele ochilor incrucisati si a gurii fara dinti?😦

    1. Totusi, protagonistul avea numai 19 ani…adica la ce naiba fel de comori ascunse are oricine capacitatea reala de a reflecteza la acea varsta ? Dupa parerea mea, un om de 19 ani nu are capacitatea efectiva, nici chiar ff talentat sa fie, sa poata reflecta chiar atat de abstract-alegoric la eventuale comori cu pietre pretioase de pe nave
      scufundate…zau, nici Eminescu sa fi fost si nu ar fi reusit, cred eu…

      1. Numai cineva asa pe la 50 de ani probabil, sa reuseasca sa inteleaga acest nivel de psihologie abisala…de ex personajul tata, insa nu eroul principal…trebuie o ff mare maturitate si experienta profesionala si de viata pt asa ceva…sa fim totusi indulgenti cu tineretul, ca de aia exista si zicala aia cu tinerii care pot dar nu stiu si oamenii mai maturi care stiu dar
        nu pot, (sa dea timpul inapoi desigur, nu altceva)…

        Zau, mi-a placut asa de mult povestea asta, incat am recitit-o de vreo 3 ori ! Si mie toti protagonistii
        mi s-au parut simpatici, ceea ce arata ca si Petru are o mare empatie pt toti…chiar si pt Garofita…chiar si pt tata, chiar daca a avut atunci la momentul respectiv un naduf si l-or fi trecut sentimente contradictorii plus cateva naduseli de atunci…insa povestea mie mi s-a parut ca un tablou cu scene casnice pictat de un artist burghez olandez din epoca lor de aur !

      2. Ai perfectă dreptate și recunosc că pe atunci mi se păreau minunate toate fetele… mă rog, în afară de Garofița și cele care-i semănau. Dar nici „bătrânii” n-aveau prea multă minte dacă voiau să mă cupleze atât de rapid cu o fată cu 11 ani mai în vârstă ca mine, abia cunoscută.😉 Doar de dragul încuscririi.

  5. Precum ii si vorba: unde dai si unde crapa!🙂 Asa si cu petitul tau. Mi-am dat eu seama ca nu Carmen ti-era sortita ci floricica de Garofita!🙂 🙂 Sa ai parte numai de bine, draga prietene!

    1. Oricum ajungeam tot văduv. La vârsta și stilul ei de viață, nu ar fi rezistat să-mi fie multă vreme alături.😉
      Să fii mereu fericită și tare iubită, Ileana!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s