Cu miros de tămâie

Nu-mi place deloc să merg la înmormântări și nu am mai fost la vreuna de opt ani, când mi-a murit fratele mai mare. Poate că de aceea m-a afectat foarte mult slujba de ieri, când cei doi preoți chemați să oficieze au dat dovadă de har divin. Cu voci puternice și baritonale, alături de cei doi cantori, cântările lor au acoperit adesea cu ușurință plânsetul văduvei de la capătul sicriului deschis încă. Nașul răposat era de nerecunoscut, atât de mult slăbise din cauza bolii. Parcă era deja mumificat, iar degetele-i împreunate arătau ca niște bețe subțiri din lemn.

Au fost momente solemne în care eram pătrunși de importanța evenimentului, de durere și respect pentru ultimul drum al celui care fusese plin de viață timp de șapte decenii, din care 47 ani de căsătorie. Vrând-nevrând ne gândeam că nu putem știi niciodată când va veni rândul să stăm în locul lui, iar un preot să-și ia rămas bun, în numele nostru, de la rudele, vecinii și prietenii pe care îi vom părăsi pentru totdeauna. Și ne înfioram de această perspectivă nedorită și inevitabilă.

Din când în când, un paracliser zgândărea cărbunii pentru a elibera mirosul puternic de tămâie, în timp ce se auzea câte un „aleluia”, „amin” sau „Doamne miluește-l”, îndemnând oamenii să-și facă cruce. Atunci când vocile preoților amuțeau pentru o clipă, se așternea o tăcere mormântală, la fel de solemnă ca și slujba în sine. Într-un astfel de moment s-a auzit sunând strident telefonul unei doamne de lângă sicriu. Toată lumea s-a uitat cu reproș la vinovată, în timp ce aceasta se roșise puternic și se grăbea să-și blocheze mobilul. Atunci mi-am amintit că nici eu nu-mi luasem măsuri de precauție în acest sens și o puteam păți rău dacă cineva se gândea să mă sune.

Dar am scăpat cu fața curată și slujba s-a terminat fără alte incidente. Capela cea nouă și modernă al celui mai mare cimitir din Seini a început să se golească încet, în timp ce era pus capacul sicriului, iar nașa plângea și mai sfâșietor. Era momentul să-și ia un ultim adio, căci șase oameni l-au ridicat, ducându-l spre groapa din apropiere. L-au urmat cele circa 40 de cununi (coroane) din flori artificiale. Doar câțiva norocoși au reușit să comande aranjamente din flori naturale.

De la ora 16.00, toată lumea prezentă a fost invitată la restaurantul „Chili”, din centru, unde s-a ținut pomana. S-au servit aperitive, ciorbă de perișoare, sarmale și cozonac. Pălinca a fost veche și îngălbenită în butoi de dud, iar vinul de calitate. Cam așa a arătat despărțirea de nașul meu. De acum, el trăiește doar în amintirea noastră, a celor care l-au cunoscut.

Advertisements

40 thoughts on “Cu miros de tămâie

  1. Să mă ierţi, te rog! Condoleanţe încă o dată! Să-i fie ţărâna uşoară!
    Mie treaba asta cu “pomana” la restaurant mi se pare o fală şi o chestie care nu are nicio legătură cu nimic. Mai ales de când au început să semene meniurile cu cele de nuntă.

    1. Condoleante!
      Da-mi voie sa fiu de acord cu Poteci de dor la treaba cu pomana. Omul este deja intr-o situatie grea si nu cred ca mai are nevoie sa isi faca griji pentru zecile de lei pe care le lasa la un restaurant pentru pomana.

    2. Asta e și părerea mea, dar obiceiul e greu de schimbat dintr-o dată. Înainte se ținea mortul în casă și pomenile mari se făceau în curte. Măcar ceva s-a mișcat spre mai bine.

      1. Sigur, Petru! Ştiu că ăsta e obiceiul şi nu prea se mai poate schimba ceva. Eu nu mi-aş fi permis să spun ceva de familia naşului tău, Doamne fereşte. Oamenii au făcut ce se face în situaţiile astea. Dar nu înţeleg cum de s-a ajuns aici…

      2. Este rezultatul supraestimarii valorilor materiale si subestimarii importantei esentei, fondului (forma si fondul, cum spunea Maiorescu), spiritului. Am ajuns ca pe vremea fariseilor… Doar sper ca revenirea la valorile spirituale sa nu se faca prea dur…

  2. Dumnezeu sa-l odihneasca!

    Din cauza tamaiei nu pot manca coliva…am senzatia ca pute a tamaie. De asemenea nici scortisoara nu o mai pot tolera , tot de la o inmormantare mi se trage , coliva avea multa scortisoara si se amesteca cu mirosul decedatului….de atunci asemuiesc scortisoara cu asta…

    1. Pe la noi nu se face colivă, dar se dau colaci copiilor. Pe vremuri, erau colaci făcuți în casă, dar astăzi se cumpără de la brutărie, fiecare ambalat separat. Traista (traistele) cu colăcuți se trec peste sicriu înainte de a le împărți conținutul.

  3. Urăsc ceremonialul înmormântărilor. Duc jerbe și lumânări conform tradiției, dar nu particip la înmormântări. E ca la nuntă: vii la ai mei și la mine, vin la ai tăi și la tine, dacă e cazul…
    Sunt sigură că doare moartea nașului. Îmi pare rău că l-ai pierdut înainte de a-l cunoaște mai bine.
    Încerc doar să fiu lucidă. Cum voi fi incinerată nu aștept vizite.

    1. Exact așa gândesc și eu. De aceea nu mă duc la astfel de ceremonii decât când se impune. Sunt, însă, mulți bătrâni fascinați de înmormântări, care se duc și la necunoscuți. Mai ales dacă se lasă cu ceva pomană, cât de mică. Măcar un sendviș și un pahar de vin.

      1. Nu, nu e vorba de asta, ci modelul de înmormântare tipic românească, care a devenit foarte comercială, foarte tranşantă când e vorba de bani, ceea ce nu e de dorit, mai ales pentru rudele îndurerate!

      1. Idem! Iar popa (biserica) normal că nu vrea să audă, fiindcă pierderea e numai a lor, cheltuielile de înmormântare, pomeni peste pomeni…

  4. Multumesc pt ca ti-ai facut timp sa descrii acest ceremonial de inmormantare. Eu, in timp ce-l citeam, am simtit ca parca eram acolo, am simtit mirosul de tamaie si glasurile celor care cantau, si chiar am resimtit o urma de tresarire cand am citit ca a sunat telefonul, si asta
    parca a contribuit ca sa resimt scena
    ca fiind mai reala, ancorata in timpul
    prezentului.

    Desi poate o suna total ridicol, eu mi-am permis sa servesc in gand o perisoara, poate chiar doua, plus 1/2
    felie de cozonac, insa nu am putut sa
    mananc si o sarmaluta si nici sa beau
    vin, insa am o vaga impresie ca m-ar
    fi tentat sa gust din palinca si pe
    urma as mai fi stat sa ma uit un pic la
    cei prezenti, si am fost aproape sigur
    ca s-ar fi gasit cineva acolo care m-ar
    fi indemnat sa beau si vin, “hai, nu se
    poate, uite ce bun este, asa e obiceiul”, si eu m-as fi uitat asa cam
    disperat in jur cautand din privire pe
    cineva cunoscut din jur care sa zica,
    “ei, lasati omul sa fie cum poate, uite
    raposatul precis nu l-ar fi tocat la cap
    sa fie asa de conformist”, si precis ar
    fi fost acolo cineva, un unchi, o
    matusa, un var, un nepot, care m-ar fi
    aparat. Si atunci as fi simtit ca sunt in
    Romania, ca pt mine dintotdeauna
    sentimentul de a fi sau chiar, tin minte, a dori uneori sa fiu in
    Romania, a fost asociat de dorinta regasirii senzatiei ca eu sa fiu intr-un
    grup de oameni din care precis unul
    mi-ar fi aparat dreptul la uriasul
    non-conformism de a ma simti liber
    sa nu-mi placa vinul, si pot sa spun
    clar ca am amintirea a mai multe
    ocazii in care am fost aparat in acest
    sens in Romania decat in alte locuri,
    (desi mi s-a intamplat si in alte locuri
    uneori, dar ziceam statistic referitor la
    mine personal, plus indiferent de
    nationalitatile sau temperamentul si
    stilul celor prezenti sau daca ocazia era solemna sau de sarbatoare, sau de timp liber sau de serviciu, desi nu
    mi se intampla mereu, insa de fiecare
    data eu ma simt ff recunoscator de
    cate ori ma simt asa acceptat si
    aparat intr-un grup oarecare, mai ales asa cand mai toti am baut ceva
    palinca si suntem probabil mai emotivi. Eu nu am stiut ce e aia mobbing, adica sa te simti asa sub presiunea, uneori chiar amenintatoare, sa fii conformist intr-
    un grup decat bazat pe criterii geografice de latitudine si altitudine, si mai ales oarecum ametit de palinca, as putea generaliza in mod neriguros si nerecomandabil sa zic ca cu cat e altitudinea mai inalta si/sau cifra latitudinii mai mare, cu atat creste riscul de mobbing intr-un grup oarecare, fie omogen, fie heterogen, insa din fericire Seini e la paralela 47.75 plus majoritatea localnicilor locuiesc la altitudine de ses, (e doar un deal impadurit mai inalt pe acolo)…mai Petru, hai ca m-am ametit de la palinca aia…

    1. Sunt recunoscător că ai fost alături de mine în această experiență solemnă, dar neplăcută în esență. La masa de la restaurant, cele 50 de persoane s-au simțit mai destinse și dialogurile s-au înfiripat ușor. Am auzit de cazuri în care, atunci când pomana s-a ținut acasă, neavând o limită în timp, oamenii chiar au început să fredoneze cântece de petrecere! Doar că, într-un spațiu public, după ce popa spune rugăciunea de mulțumire, invitații trebuie să se ridice și să-și ia la revedere de la familia îndurerată.

  5. Condoleante, Petru !

    Sa-i fie tarana usoara
    si somnul de veci lin
    iar lipsa-i sa para
    ceva frumos si divin ! 🙂
    De EL sa-ti aduci aminte
    mereu cu mare drag
    iar in simple cuvinte
    NASEI sa-i spui din prag
    ca nu-i singura pe lume
    si cu al tau rang
    ii vei fi alaturi la rele si bune ! 🙂
    Aliosa.

    1. Mulțumesc din suflet, dragul meu prieten! I-am spus nașei să ne viziteze mai des, acum că-i văduvă. Astăzi se ține pomana cu 9 văduve, după cum e tradiția, iar soră-mea Doina e și ea invitată.
      O zi cu adieri răcoroase îți doresc, Sandule! 🙂

  6. Nu cred ca exista vreo persoana careia chiar sa ii faca placere sa mearga la inmormantari.. Iar din pacate traditiile s’au mai schimbat..si nu in bine.. Acum ingropi mortul cu rolexu” pe mana si costumul cel mai fain,ca doar ce zice lumea?scuza”ti expresia,dar mie mi se pari unii si uneori falsi..extrem de multa fala si am vazut’o asta nu o data.. In rest,numai de bine! P.s: condoleante! 🙂

    1. La cât de diversă e natura omului, se găsesc tot felul de caractere deviante, unele atrase de ceremonia înmormântării și chiar mulțumite că au apucat să-l petreacă pe ultimul drum pe vecinul de-o vârstă cu ei. Există o glumă ce se tot aude pe la noi: „să trăiești o sută de ani, dar eu să-ți duc crucea!” Mulți vorbesc serios.

      1. Nu vreau ca inmormantarea mea sa fie o povara, asa ca probabil o sa le spun ce sa faca si ce sa nu faca, daca n-or sa se prinda pana atunci. Dar e mai bine sa lasi scris, ca nu stii cine iti supravietuieste si cine ti-e aproape. Eu prefer sa scape de corpul meu cat mai repede, ca nu mai reprezinta nimic. Sa fie prilej de un moment asa cum le place. Daca vor neaparat ceva, atunci sa fie muzica frumoasa, o sa le spun sa cante muzica ce o voi avea atunci pe calculatorul/laptopul meu personal. Sunt cel putin zece ore de muzica! 😉 Sau sa plece undeva sa se relaxeze, ca tot se dau de la serviciu niste zile libere. 😀

  7. Foarte frumos ai scris , Petre! E mare lucru să poţi descrie un eveniment atât de sinistru şi dureros celor apropiaţi, în câteva fraze atât de meşeteşugite!
    Văd că toţi şi-au exprimat părerea despre tristul eveniment, mai adaug şi eu una: nu sunt de acord cu coşciugul deschis…”carcasa” celui dispărut nu seamănă niciodată cu cel însufleţit cu câteva zile în urmă, chiar şi bolnav fiind. Cuvintele încurajatoare ale popii storc şi mai multe lacrimi…pomana de după înmormântare nu e un moft, ar trebui să-i ajute pe cei rămaşi să treacă mai uşor peste pierderea suferită, doar că…efectul uneori întârzie.
    În general, nu sunt de acord cu ultimul act din piesa asta în care fiecare am primit câte un rol pe care nu l-am cerut niciodată, dar pe care-l jucăm până la căderea cortinei, fără să ştim ultima replică, fără să auzim aplauzele pe care unii dintre noi l-au meritat!
    Primeşte condoleanţele mele, Petre!

    1. Echilibrate cuvinte ai spus! As mai adauga ca masa de dupa poate precede o depresie in cazul celor mai slabi de inger, care au fost foarte atasati de cel decedat. Asa cum, dupa ce stai la caldura, frigul de dupa pare mai frig…

    2. Îți mulțumesc tare mult pentru condoleanțe și aprecieri, Erika! Popii au interesul să impresioneze cât mai mult auditoriul și mai ales rudele, și cu cât se plânge mai mult la slujba lor, cu atât le e fala mai mare. Acoperirea sicriului rămâne la latitudinea familiei, dar mulți vor ca defunctul să fie văzut până înainte de a intra în groapă, pentru a mări tragedia evenimentului.

      1. Eu cred ca nu pun capacul pentru ca au senzatia ca se despart de defunct. Amana momentul cat pot de mult, din cauza ca oamenii traiesc mai mult dupa etichete, aparente, iluzii. E o iluzie ca defunctul ne este mai aproape pentru ca nu am pus capacul inca… Incercam sa exprimam vizual ceea ce simtim…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s