Boală grea

Avea doctorița Popescu o sete de povești și bârfe, de te ținea mai bine de o oră la consultație, chiar dacă nu aveai nicio boală, în afara lenei de a merge la lucru. Nu era cazul meu și de aceea n-o căutam nici când aveam febră mare, ci mai bine mergeam la servici și încercam să mă achit de sarcini, în ciuda colegilor care mă apostrofau. De data asta, însă, eram hotărât să-i cer trei zile de foaie de boală.

– Da’ spune-mi de ce suferi, ca să știu ce să trec pe certificat, mă îndemnă Popeasca când a văzut că n-am febră și nici nu tușesc.

– Doamnă doctor, nu știu ce am, da’ nu mai pot mânca, nu pot lucra, și gândul îmi stă numai la Someș.

– Cum adică?!

– M-am îmbolnăvit ieri, pe malul râului, și numai acolo voi putea să mă vindec.

– Dar ce-ai pățit, băiete?

– Eram la pescuit, de dimineață, și nu prinsesem absolut nimic, nici eu, dar nici prietenul meu, Mitru. Tocmai când ne pregăteam să strângem bețele, văd că lanseta zvâcnește puternic și e trasă în apă. Sar repede de la locul meu și o prind cu emoție, după care încep să rulez firul. La capătul celălalt era ceva mare și inima îmi bătea să-mi sară din piept. După câteva minute de luptă, văd un o gură imensă ce se ridică la suprafață și mi-am dat seama că-i un crap de cel puțin zece kile. Toți pescarii din jurul meu – și erau vreo duzină – urmăreau cu atenție lupta dintre mine și monstru, dar niciunul nu s-a gândit să vină cu minciogul. Pentru că eu omisesem să-l scot din portbagaj, iar la o asemenea captură era obligatorie o astfel de sculă. Am adus grăsanul până la mal și îl priveam hipnotizat cum se scălda în apă mică. Nu știam ce să fac: dacă-l forțam, riscam să rup ața sau acul, iar dacă-l lăsam prea mult în acel loc, putea să se zbată și să se elibereze, lucru care s-a și întâmplat. Cu un salt și o întoarcere de 180°, peștele meu s-a eliberat din prinsoare și și-a luat rămas bun, dând din coadă și scufundându-se în adâncuri. Eu, ca să nu plâng de necaz, am început să râd isteric, în timp ce oamenii din jur își făceau cruce, crezând că am înnebunit. Chiar și Mitru s-a apropiat de mine și m-a privit îngrijorat. Într-un târziu, tot el a cules și bețele mele, pentru că eu stăteam fără vlagă și cu privirea pironită înspre locul unde mi-a dispărut captura. De atunci nu mai am stare, musai să mă întorc și să-l prind din nou. E al meu și numai al meu! Trebuie să mă ajutați cu trei zile libere.

Popeasca a izbucnit în râs și apoi a început să-mi povestească cum a ratat și ea niște capturi de toată frumusețea. Firește că, în cele din urmă, mi-a dat foaie de boală, dar a trebuit să-i promit că vin să-i arăt ce-am prins. În cele trei zile am înnoptat cu Mitru pe malul Someșului, tot în acel loc în care pățisem tragedia, dar în afară de plevușcă n-am prins nimic. Când ne-am întors în oraș, arătam ca o stafie anemică și multe nopți am fost încă bântuit de fantoma peștelui scăpat.