O zi de școală în internat

Am auzit multe păreri nefavorabile despre condițiile actuale din internatele școlilor, precum și multe întâmplări tragice cauzate de educatori sau din lipsa condițiilor necesare. Nu cunosc decât ceea ce s-a vehiculat în mass-media, dar e suficient să-mi fac o idee neplăcută în ceea ce privește viața pe care o suportă elevii găzduiți în astfel de instituții. Subiectul m-a făcut să-mi reamintesc momente din cei zece ani de școală la internat – din care șapte în comuna clujeană Jucu – deși au trecut câteva decenii de atunci, iar unele amănunte se poate să le fii uitat sau modificat involuntar în timp.

– DEȘTEPTAREAAA!!!

Era cel mai nesuferit cuvânt, pe care-l auzeam în fiecare dimineață la ora șase fix, urmat de o lumină orbitoare care punea stăpânire pe dormitor și ne curma brus somul dulce. De obicei era rostit de un educator masiv, posesorul unei voci puternice și a unei nuiele ce vibra în mână. Cu ochii încă acoperiți de pleoapele strânse involuntar, cei mai mulți săream din pat instantaneu și ne făceam impecabil paturile. Știam că la a doua vizită, după ce-și făcea rondul prin toate dormitoarele, cel care mai rămânea în pat sau nu-i era întins cearșaful perfect risca să fie altoit cu arma cea usturătoare. Apoi, ne încolonam în șir indian și o porneam militărește spre baie, având în dotare săpunul, pasta și periuța de dinți. Orice ieșire din rând sau abatere de la ritual era promt sancționată verbal sau cu sfânta nuielușă, după caz sau în funcție dispoziția tovarășului Fălticeanu. De fapt era un om bun la suflet, numai că ținea la disciplină și la respectarea autorității.

După revenirea în dormitor și echiparea rapidă, coboram fiecare clasă separat la sala de mese, pentru micul dejun de la ora șapte fix. Ceaiul și dulceața (marmelada) erau cele mai întâlnite oferte la prima masă a zile. Peste o jumătate de oră, ne făceam intrarea în clase. Cei mai silitori recapitulau succint subiectele învățate la meditații, alții se manifestau zgomotos pe holuri sau în bănci, iar unii așteptau sosirea profesorilor din Cluj, cu autobuzul de 7.30. Astfel puteam să aflăm care dintre ei nu au venit și să sperăm la câte o oră liberă.

Eu mă bucuram de absența profesorilor de chimie și fizică, dar mă întristam când nu-și făceau apariția cei de limba română și geografie. Prima era o Doamnă foarte apreciată de toți elevii, iar al doilea avea o metodă de predare plăcută și eficientă. După ce ne arăta, de exemplu, toate țările Europei, ne testa imediat pe cei care voiau, cu o altă hartă, pe care era numai granițele statului, fără nume. Cel care reușea să răspundă consecutiv la trei întrebări, primea pe loc un zece mare și valoros. De aceea eram foarte atenți, cei mai mulți dintre noi.

Ora nu se termina până ieșea profesorul din clasă, clopoțelul fiind doar un reper ce putea fi ignorat un timp nedefinit, chiar și până la începutul celeilate ore. În pauza mare, pe la 10.00 sau 11.00, primeam câte o gustare constând în napolitane (Eugenia), rahat sau turtă dulce. Prânzul se servea începând de la ora 13.00, în două serii. Ne străduiam să ajungem primii la o masă liberă, pentru a pune mâna pe trofeu: porția de pâine care avea în componență și colțul, fiind mai mare. Niciodată nu ne-am ridicat sătui de la masă, chiar dacă uneori se mai dădea și supliment. Uneori aveam surpiza să primim și desert, compus de obicei din câte un măr, strugure, portocală (!).

Până la ora 15.30 era lumea noastră, perioada cea mai lungă de libertate și joacă prin curte, pădurea din apropiere, malul Someșului sau în interiorul clădirii, după cum ne permitea vremea. Urma „meditația”,sub supravegherea educatorilor, până la 19.00, cu întrerupere de o jumătate de oră, în care primeam încă o gustare dulce. După servirea cinei, cu toții speram la permisiunea de a vedea măcar un film serial la TV. Pe atunci eram înnebuniți după Sfântul, Campionii, Răzbunătorii, Baronul, Ivanhoe și alte producții de acest gen. Dar rareori aveam bucuria să ne lase pedagogul – în urma consultării cu directorul școlii – mai mult de o jumătate de oră după ce veneam de la masă. Stingerea se dădea pe la 21.00 – după periplul obligatoriu la baie, la fel ca dimineață – dar hârjoneala și discuțiile țineau până simțeam oboseala și pe moș Ene cum ne dă târcoale.

Cam așa se derula o zi obișnuită de școală în internatul de la Jucu, din acea perioadă. Firește că încăierările erau inevitabile și era o zi bună când nimeni nu ajungea la infirmerie, cu capul spart sau dinți scoși. Acum, lucrurile s-au schimbat și acea școală are o altă destinație. Dar amintirile ni le împărtășim uneori între noi, foștii colegi din toate colțurile țării, de câte ori avem ocazia. Per total a fost frumos și educativ, mulți dintre noi învățând ce e ordinea și disciplina, valori premergătoare unui caracter armonios și o viață cumpătată.

Advertisements

46 thoughts on “O zi de școală în internat

    1. Era cam greu să fii exmatriculat dintr-o asemenea instituție. Mai degrabă primeai bătăiță de la pedagogi și colegi. Până te cumințeai sau deveneai un elev de temut pentru ceilalți. Atunci ți-ar fi plăcut! 🙂

  1. Ce bine cunosc eu Jucu, este in drumul meu spre soacra mea :-). Despre regimul de internat…triste momente dar si presarate cu amintiri dulci, cu prietenii trainice pe viata.

  2. Am citit cu mare interes… Spun, ca as fi rezistat, cu siguranta, si ca multe depind de caracterul omului in diferite circumstante ale vietii… E dur, dar poate e si mai bine, cu exceptia ”flamanzirii” si a nuielii… Inteleg situatia, dar cred ca tinerii de azi au nevoie de o asa disciplina… 😉

    1. ”Flămânzirea” o mai tratam cu câte un colet primit de la părinți. Unii, mai avuți, aveau parte de pachete lunar, dar cei ce proveneau din familii nevoiașe se mulțumeau cu un pachețel pe trimestru sau deloc. Și cu nuielușa ne-am obișnuit în timp. 🙂

  3. Mi-ai amintit de taberele de pe vremuri. De disciplina de atunci, de spălătoarele lungi și reci, de portiile cu marmeladă, dar și de joaca fără griji. Credeam că așa e normal și n-aș schimba nimic din cele trăite. Mulțumesc pentru cele povestite.
    PS. Încerc să nu fac ceva comparații cu copiii fițoși din ziua de azi.

    1. Și noi eram trimiși periodic la sanatoriul de la Techirghiol. Ni se părea raiul pe pământ, fiindcă acolo mâncarea era mai bună și pe săturate, iar școală se făcea mai mult de ochii lumii. Aveam apoi ce recupera în fața profesorilor exigenți de la Jucu.

  4. Am vrut să-ți propun mai demult să scrii despre asta, după ce am citit povestea lui Viorel Ilișoi, care a copilărit tot la internat… dar, toate se petrec la timpul lor. Aștept urmarea, cred că ai o mulțime de amintiri!!!

    1. Am scris mai multe desprea acea perioadă pe primul blog, care s-a închis, dar și în primul an al acestuia. Desigur că voi reveni cu alte momente din internat, atunci când actualitatea o să-mi stimuleze amintirile.

  5. Mie mi se pare o atmosfera oarecum asa de liceu britanic de elita…zau, pe bune, tu si colegii tai pe de o parte la Jucu, pe de alta verii mai mari ai printilor William si Harry si ei pe la tara pe undeva prin Marea Britanie…

      1. Clădirea din linkul de mai sus mi se pare mai rece și puțin primitoare. Probabil fiindcă m-am atașat de cea în care am petrecut șapte ani. Cred că de aceea n-am mai vizitat-o niciodată: să nu-mi schimb imaginea bună pe care o păstrez în suflet.

    1. Eu chiar cred că au fost două într-una: școală și armată. Nici de arme nu duceam lipsă, fiindcă ne „fabricam” noi puști, pistoale, săbii și arcuri din lemn. Apoi ne împărțeam în tabere și purtam bătălii prin pădure sau pe câmpul de pe malul Someșului. O zi faină de tot! ❤

  6. Frumoase amintiri ai Petru. Am trecut şi eu prin experimentul internat, doar doi ani. Cu toate restricţiile, mi-a plăcut mult. Pe vremuri ordinea, disciplina şi respectul reciproc erau punctele forte în şcoală. Acum,… vedem cu toţii ce se întâmplă.
    Ai o săptămână rodnică, Petru. 🙂

    1. Ai dreptate: acum nu se mai pune accent pe disciplină și respect față de cadre. Astăzi școala e o defilare a copiilor de bani gata, a divelor mai mici sau mai mari, a șmecherilor bogați sau bătăuși, o sursă de bârfe și glume puse apoi pe facebook. Iar când cineva chiar învață, apare ca o ciudățenie bună de dat la TV.
      Zile minunate, Ștefania! 🙂

  7. Mi-a placut foarte mult povestirea ta, sunt momente placute de care ne amintim cu placere dar si un regim destul de sever.Azitazi nu putem vorbi de severitate in invatamant desi educatia de la scoala formeaza caracterul general.Poate avem norocul sa ne mai incanti cu povestiri din trecut ca ai un dar imens de a povesti.O seara frumoasa iti doresc!

    1. O fi fost sever, dar dacă nu ne-a omorât, ne-a întărit. Îmi amintesc că un coleg din Seini a fugit de la școală, fiind obișnuit să fie cocoloșit de miacă-sa. La fel s-a întâmplat și după absolvire, când, după moartea bătrânei, nu s-a mai descurcat în viață. Toate cele bune, din partea mea, dragă Gabi! 🙂

  8. Frumoase amintiri. Cu exceptia momentelor de flamanzire si o magaiere cu nuielusa restul era bine pentru formarea copiilor. Se invata, se disciplina, pana la urma pentru baieti era ca o avanpremiera la ce-i astepta in armata. Acum e jale cu f. multi tineri mai ales ca nici armata nu se mai face iar parintii nu inteleg de ce nu mai au putere sa-i modeleze si ies niste entitati care sunt departe de a fi oameni intregi.

    1. Așa e! Se face mare caz dacă atingi câteodată copii cu nuielușa, dar nu se ia suficient în considerare răul pe care-l provoacă alintarea, care e mult mai mare, după părerea mea. Aici ar trebui să intervină psihologii, doar că nimeni nu-și recunoaște greșeala.
      Mulțumiri pentru intervenție și cele mai faine urări!

  9. Salut Petru !
    Ai descris frumos viata de la internat si pentru asta , sincere felicitari ! 🙂
    Daca ti s-a parut grea viata la internatul din JUCU ,
    eu la ” internatul” LICEULUI MILITAR de la Campulung Moldovenesc
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/09/23/
    care imediat dupa DESTEPTARE ieseam la BUST pe marele platou de adunare al liceului
    pentru a executa timp de 15 minute programul de INVIORARE indiferent de starea vremii ( zapada,ger, viscol ..) ce sa mai spun ? 😦
    Dupa INVIORARE urma programul de dimineata ( igiena personala) , curatenia pe sectoarele interioare si exterioare , adunarea pe platou pentru a merge la MASA cu CANTEC chiar daca iti inghetau corzile vocale, micul dejun, RAPORTUL de dimineata si-apoi la clase unde se facea CARTE nu gluma , unde ELEVUL nu avea curajul sa se uite la MINIJUPA domnisoarei profesoare
    ca imediat era scos la tabla samd.
    O seara placuta si-o noapte fara vise vs. internatul de la Jucu ! 🙂
    Aliosa.

    1. PS !
      Am omis sa precizez ca DESTEPTAREA o dadea un militar in termen,
      GORNISTUL de serviciu care sufla in goarna respectiva de parca era la concursul
      ” CINE sufla-n GOARNA mai tare ” ! 😦
      As vrea ca toata lumea virtuala sa inteleaga ca nu am postat cele de mai sus pentru a ma autovictimiza ci pentru o nevinovata comparatie ! 🙂
      Eu mi-am ales INTERNATUL militar asa ca,
      ” NU regret nimic ” ! 🙂

      Aliosa.

      1. Nici eu n-am regretat că am trecut prin acel internat, mai ales că mama s-a zbătut mult până a reușit să mă înscrie acolo. Recunosc că la început a fost foarte greu, dar după fiecare vacanță, așteptam cu nerăbdare să mă întorc în mijlocul colegilor și să-i revăd pe profesori. Mama mă alimenta bine, ca să am de unde slăbi. 😉
        Urări din cele mai alese, Sandule! 🙂

  10. Si eu am crescut in internat, la Craiova, similar cu cel de la Jucu doar ca eram numai fete. Cu deosebirea ca nu am avut parte de tratamentul nuielusei si nici nu ne ridicam flamande de la masa, am avut aceleasi trairi de care vorbesti in povestea ta. In acea vreme, Caminul Scoala de la Craiova oferea conditii de viata exceptionale, ordine si curatenie, dascali ce dadeau dovada de un profesionalism desavarsit si de omenie cum rar gasim acum. De dupa gardul scolii, viata o vedeam in roz pentru ca rar ne scoteau in oras si din aceasta cauza atunci cand iesiam eram usor dezorientate. Rigoarea disciplinei de acolo ne-a ajutat, mai tarziu,sa infruntam destul de usor rautatile din viata reala. Multe fete cu care mai pastrez legatura, sunt realizate socio-profesional, au familii frumoase, copii educati si meserii in care sunt apreciate. Daca ar fi sa ma mai intorc in timp, mancatul tot din farfurie mi-ar da o usoara repulsie. Faptul ca am fost o sclifosita la mancare si nici nu aveam o greutate de elefant eram mereu pe lista neagra de supra-alimentatie. Si acum imi rasuna in urechi glasul sorei Oprea care ne supraveghea: “mananca painea aia, Crinuto, ca te va manca ea pe tine!” Si pentru ca a venit vorba de sora Oprea iti voi spune o intamplare care ma face sa lacrimez si acum. Cand Caminul de la Craiova a implinit 30 de ani de la infiintare, am fost invitata si eu la simpozionul ce se organiza in acest sens. In ziua in care am ajuns, pe la orele 23 (distanta de la Satu Mare la Craiova nu a fost tocmai usor de strabatut), am fost asteptate de diriginta mea,d-na Bucsoiu, profesoara de fizica,d-na Rosulescu, pentru ca locuia in apropierea scolii si sora Oprea, care cred ca era de serviciu. Eram deja casatorita si aveam si un copil. Desigur si sotul meu m-a insotit. In momentul cand am oprit Trabantul am auzit-o pe sora Oprea exclamand: “a venit Crinuta!” Pentru a ajunge in curtea Caminului, trebuia sa cobor cateva trepte si pentru ca eu ma deplasez destul de greu sora Oprea mi-a soptit cu ochii in lacrimi si cu glasul gatuit de emotia reintalnirii : “Sa te mai cobor inca o data, fata mamii”…………. si m-a cobarat in brate……neuitand sa-mi mai aminteasca de painea aia ce urma sa ma manance. Iti pomeneam mai devreme de omenia celor ce m-au crescut……… iata una dintre dovezi!

    ;

    1. Mă bucur că faci și tu parte dintre aceia care-și amintesc cu plăcere de perioada școlii din internat. Sunt și absolvenți care au considerat-o un calvar, cu frustrări și doruri nepotolite. În multe privințe, cadrele care te-au înconjurat și educat, seamănă cu cele de la Jucu. Și la noi veneau profesori devotați și bine pregătiți, iar pedagogii aveau o anumită înțelegere față de elevi. Doar că pe băieți e mai greu să-i ții în frâu și, inevitabil, apăreau incidente de tot felul.
      Mulțumesc pentru binevenita completare, ”Crinuță”! 🙂

  11. Eu cred ca viata la internat era o adevărată scoală a vieții. Țin minte ca, în armata, cei care locuiseră la internat s-au adaptat mult mai bine și mai ușor la viata militara.

  12. Mie mi-a placut ff mult articolul, insa si comentariile sunt pe masura lui, si mi-au placut si ele ff mult. Intr-un fel de fapt cred ca si de aia m-am gandit la aristocrati, nu ca sa fac misto…desi nu strica si o urma de umor…cat efectiv cred ca m-am simtit asa atins de autentica nobilitate care se desprinde din articol si comentariile ce l-au urmat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s