Eunucul: Răzbunare cu preaviz (III)

– Să nu-mi mai faci niciodată una ca asta!, se răsti Calup către Dragoș, imediat când intră în biroul acestuia. Eu nu vin la poliție, poliția vine la mine dacă are nevoie de informații.

– Stai blând, că nu numai infractorii vin pe aici, ci și prietenii. Am niște vești pe care nu puteam să ți le dau în altă parte.

– Vești bune, sper.

– Și, și…

– Cum adică?, se supără namila în timp ce se arunca pe scaunul cam mic pentru șezutul lui impresionant. Parcă am stabilit că Rita va recunoaște uciderea lui Bombonel, în legitimă apărare. O să primească o pedeapsă cu suspendare, doar suntem doi martori cu greutate.

– Nu despre asta e vorba, omule. Firește că așa ne-am înțeles, și fata e de acord, mai ales după ce ai convins-o tu. Dar am o veste care o să te dea peste cap.

– Zi odată, nu mă mai fierbe, îl zori Calup în timp ce-și aprindea trabucul.

Dragoș scotoci după un dosar, din care scoase o poză, pe care o puse în fața grăsanului.

– Recunoști persoana de la volan?

Calup apucă fotografia cu degetele-i butucănoase și o cercetă cu o figură tot mai uluită.

– Nu se poate! Când și unde a fost făcută?, se burzului el.

– Așadar, îl recunoști!

– Mda… Pare a fi Romică.

– Pare?! Chiar el este, colega. Se pare că Bombonel avea dreptate, iar oamenii tăi te-au mințit. Eunucul trăiește și o duce bine mersi în Cluj-Napoca. A fost fotografiat la ieșirea din oraș, la volanul unui Logan, și a fost amendat pentru depășirea vitezei. Am un fost coleg cu care țin legătura și care l-a legitimat. El e!

– Nu-mi vine să cred! Îl omor cu mâna mea! Îi omor și pe cei care m-au mințit!

– Calm, calm, măi omule. Dacă tot omori în stânga și-n dreapta o să ți se-nfunde până la urmă, oricâte rotițe ai unge. Lasă-mă pe mine să mă ocup, nu degeaba sunt șeful poliției din localitate. Să nu uiți că am o facultate în spate…

– Lasă că știu eu cum ai luat examenele…

– Contează că le-am luat și am diploma. Tu câte clase ai?

– Mă piș pe clasele tale. Tu câți bani ai în cont? Asta contează în viață, nu bucățile de hârtie primite tot pe bani.

– Hei! Să nu uităm că suntem în aceeași oală, iar dușmanul este el, cel pe care tu l-ai „operat”. Mă lași să-mi fac treaba sau te duci tu cu gorilele tale și o dai iar în bară?

– Asta n-o să se mai întâmple! A avut noroc, asta e! A doua oară îl căsăpesc că nu mai rămâne un centimetru întreg.

– Greșit! Mă duc eu și-l găsesc. Îl arestez pentru… furt sau proxenetism și îl bag în mașină. Pe drum, o să încerce să evadeze, iar eu o să-l împușc mortal. Simplu și legal.

– Vezi să nu mergi singur, că ăsta știe să se bată.

– În fața glonțului, nu există apărare. Totuși, voi lua pe cineva de încredere cu mine.

– Dacă ai nevoie de oameni, îți dau eu câțiva. Băieți antrenați și înarmați.

– Nu e cazul. Doar să nu uiți că-mi rămâi dator. Mă vei sprijini în candidatura la primărie și îi vei compromite pe adversari.

– Totdeauna mi-am ținut promisiunile. Dovadă e și scumpetea de mașină cu care te plimbi. Așa-i că-i mișto?

– Este, este. Dar e doar o mașină. Dacă vrem să construim ceva durabil, trebuie să ne asigurăm spatele, că lumea-i rea și invidioasă.

A doua zi dimineață, Dragoș și încă doi polițiști din secție, au pornit spre Cluj-Napoca. În marea metropolă îi aștepta Vlad, un fost coleg de facultate cu care Tatuatu păstrase legătura. După strângerile de mână și câteva glume pe seama trecutului, Vlad îl întrebă:

– Ia spune, mai păstrezi tatuajele cu femei pe brațe? Că ne-am mirat cum de-ai fost admis cu ele, în ciuda regulamentului.

– Sigur că le am și nu le voi șterge niciodată. Să-l văd eu pe ăla care o să mă oblige! Dar să trecem la treabă. Care-i adresa inculpatului?

– Ahaaa, că de aia ai venit. Îmi pare rău, dar nu te prea pot ajuta. Știu doar că stă în pădurea din marginea orașului. Nici nu-mi închipuiam că locuiește cineva într-un asemenea loc.

– În pădure?! Ce pădure?, își exprimă Dragoș mirarea.

– Aici e aici, că-i vorba de pădurea Baciului, un loc ciudat și bântuit. Mulți au dispărut în adâncul ei, iar alții și-au pierdut mințile. Nu te-aș sfătui să intri acolo, mai bine aștepți până îl găsim în trafic.

– Povești de speriat copii. Avem și noi păduri dese prin Maramureș, dar nu m-au speriat niciodată. Nici de așteptat n-am timp, că sunt cu băieții și trebuie să ne întoarcem la treabă. Spune-mi doar pe unde să o iau, mai departe mă descurc eu.

Vlad întinse o hartă și îi arătă traseul. Într-adevăr, erau doar câțiva kilometri de la ieșirea din Cluj-Napoca, iar drumul părea floare la ureche. După ce-i mulțumi colegului, Dragoș își luă oameni și porni, cu harta alături.