Maistrul Hut

Subțirel și potrivit de înălțime, mereu îmbrăcat elegant, cu nelipsita-i cravată – chiar și sub halatul albastru -, strecurându-se subtil printre elevi și alți profesori, maistrul Hut putea fi recunoscut de departe și datorită ticului de a ridica brusc și des din umărul drept. Aveai timp să te pregătești sufletește pentru privirea-i de vultur ce răzbătea de după ochelarii subțiri și cu ramă aurită. Te sfredelea temeinic înainte de a te descoase ca un inchizitor în fața căruia trebuia să mărturiseși și cât lapte ai supt de la țâța mamei. Așa am simțit din prima clipă în care l-am văzut, la începutul unui nou an de școală profesională. N-am avut curajul să-l privesc în ochi mai mult de o clipă, iar el a intuit că sunt o pradă ușoară, cu care se poate juca înainte de a o răpune.

– Tu de unde ai apărut?!, a fost întrebarea care mi-a dat și mai mulți fiori.

– Sunt repartizat în clasa dv-stră, după ce am făcut primul an la Gura Ocniței, am îngăimat eu cu ochii în pământ.

– Asta-mi mai lipsea, că oricum am prea mulți elevi. Deja unii dorm câte doi într-un pat. De unde ești?

– Din Maramureș, dom’ profesor…

– Dom’ maistru!, mă corectă el. Deci ai ceva de mers până acasă. Când ai tren?

– Dom’ maistru, eu nu mă duc acasă, am rostit eu cu larimi în ochi. Am venit să învăț.

– Băiete, Bucureștiul nu-i de tine și nici meseria asta nu e. Du-te și învață ceva în Baia Mare, aproape de mămica și de tăticu’.

– Ei vor să rămân aici, dom’ maistru. Vă rog…

– Bineee… Să vedem de ce ești în stare. Vezi dormitorul ăsta cu 24 de paturi?

Am dat afirmativ din cap, cu ceva speranță în mine.

– După-amiază, între orele de la clasă și meditații, te prezinți aici și faci șmotru pe jos. Vreau să fie mai curat decât în spital. Ai înțeles, moroșene?

– Da, dom’ maistru, am răspuns eu din reflex.

Pe furiș, vedeam zâmbetele batjocoritoare ale viitorilor colegi. Eram „cel nou”, bobocul care trebuia umilit o perioadă, iar semnalul l-a dat șeful cel mare. A doua zi dimineață am așteptat cu sufletul la gură inspecția maistrului. A fost punctual și s-a prezentat înainte de micul dejun. Primul lucru a fost să întrebe:

– A plecat acasă moroșanul ăla?

– Sunt aici, dom’ maistru, am răspuns eu chiar din spatele lui.

– Aha!, se întoarse el și mă fixă din nou cu privirea.

Abia apoi cercetă cu atenție fiecare colțișor de linoleu, căutând un motiv să mă critice. Probabil n-o fi găsit, așa că a plecat fără să mai zică nimic. De atunci am rămas mereu în vizorul lui, iar practica din atelier, când era prin apropiere, mi se păreau un chin. Doar cei care făceau ore suplimentare sau îl ajutau la întreținerea autoturismului aveau parte de un tratament privilegiat, primind chiar și câte un cuvânt de laudă. Eu număram minutele și așteptam cu sufletul la gură să mă refugiez în clasă, iar după aceea să ies în oraș. Cișmigiul, cinematografele și anticariatele din Capitală erau locurile pe care le căutam la fiecare evadare, iar uneori plecam fără bilet de voie. Asta l-a făcut pe maistrul Hut să mă certe urât în fața colegilor. M-am simțit atât de umilit încât am plâns aproape o jumătate de oră. Vorbele lui dureau rău, de parcă te lovea continuu un ciocan pneumatic. Printre altele, îmi zicea răstit:

– Mă uit la tine și văd un ratat! În loc să te zbați și în timpul liber ca să înveți cât mai multă meserie, tu pierzi vremea jucând șah în Cișmigiu. Din aia nu se trăiește, nu poți pune o pâine pe masă, zevzecule! Ar fi trebuit să te urc eu în trenul către Baia Mare, să scap de o pramatie care nu face altceva decât să citească literatură nefolositoare, să cheltuie bani pe filme și pe cărți poștale cu șah prin corespondență. Spune-le alor tăi că vreau să discut cu ei între patru ochi.

Desigur că nu le-am spus, iar ei n-au venit niciodată în București. Până la absolvire, am avut parte de multe șicane asemănătoare, dar am strâns din dinți mergând pe drumul meu. Noroc că îmi făcusem doi prieteni, din profesorul de limba română și cel de sport. Cu ei am ținut legătura câțiva ani după absolvire, dar pe maistrul Hut nu l-am mai văzut decât o dată, când m-am dus să-mi ridic diploma. Mi-a zâmbit în premieră și mi-a strâns puternic mâna, de parcă uitase toate prevestirile făcute în ce mă privește. S-a bucurat când i-am spus că am un loc de muncă bun și mi-a urat mult succes. Eram derutat de noua lui atitudine, dar tot nu puteam să uit coșmarurile în care el a avut mereu rolul principal.

Advertisements

35 thoughts on “Maistrul Hut

  1. Pacat ca a lasat o amintire neplacuta, altfel nu cred ca era un om rau. Dar credea ca numai asa trebuie sa se poarte un maistru cu elevii sai. Si, desigur, ca peste tot, erau si exceptii.

  2. Trecem prin viață şi fiecare om pe care îl întâlnim devine o piesă din puzzle. Al nostru, al său. M-ai ajutat să-l vizualizez, l-am auzit boscorodindu-te. ☺ Rămân amintirile unor ani în care credeam (şi) eu că nimeni şi nimic nu mă poate împiedica să ajung acolo unde vreau. Iar muştruluielile de atunci – am primit, la rându-mi, destule – au creionat/trasat alte drumuri… Am citit cu plăcere. Şi nostalgie… ☺ Mulțumesc.

    1. De-a lungul vieții, mai ales în perioada de educare și pregătire, avem parte de multe răscruci, iar fiecare alegere ne poate schimba destinația, uneori fără să ne dăm seama. Dacă ajungem pe un alt drum, e bine să avem tăria de a ne adapta și a încerca să ne redresăm din mers, pe cât e posibil. Chiar dacă ajungem mai târziu să ne împlinim visul, măcar vom avea un bagaj de experiențe în plus.
      Toate cele bune, Cristian! 🙂

  3. Zambetul maistrului de la ultima voastra intrevedere mi-a mai schimbat parerea despre el…da altfel foarte dur omul nostru …poate undeva in adancul sau avea si ceva bun …pacat ca-l tinea ascuns…o zi faina , draga Petru si un w/e drag inimii tale ! 🙂

    1. Cu flerul lui deosebit, maistrul o fi intuit că nu sunt atras de meserie, de aceea a stat mai mult pe capul meu. În schimb, profesorul de româna și-a dat seama că-mi place literatura, și asta a creat între noi o legătură benefică. Un sfârșit de săptămână cum nu se poate mai frumos! 🙂

  4. Eu ori nu am avut parte de probleme din partea profesorilor, ori am uitat. Oare la ce-ți folosesc asemenea amintiri? Poate doar la scrierea unei noi cărți. De succes. Să fie.

    1. Sunt amintiri pe care nu le pot șterge și care mi-au generat vise urâte câțiva ani. Acum au căpătat un iz nostalgic, iar așternerea lor în scris mă face să simt o plăcută eliberare. Ca și cum personajele din viața mea ar citi ce am simțit atunci și poate m-ar înțelege mai bine.

  5. Petru draga nu ma pot abtine sa nu rad ,am avut si eu un maistru la fel ,noi ii spuneam sarpele cu okelari ca era inalt si purta okelari ,dar era din cale afara de pisalog 🙂 avea o uitatura de iti venea sa intrii in pamant 🙂
    O noapte usoara sa ai

    1. Cam fiecare profesor, maistru sau pedagog își găsea câte o poreclă potrivită, în funcție de comportament și de imaginația elevilor. ”Șarpele cu ochelari” mi se pare un nume foarte sugestiv. Poate o să scrii mai multe despre el, anytza. 🙂

      1. O sa incerc cand am timp dar am mai avut un maistru dar cu ala am avut un incident neplacut fara voia mea ,o sa povestesc poate maine dupa amiaza cand o sa am timp mai mult 🙂

  6. Citind articolul mi-am adus aminte de „Frache“ maistru’ meu din liceu la maşini şi instalaţii zootehnice. Până şi ticul ridicatului din umăr îl avea…
    Şi se mai zvonea că purta o legătură elastică pe coapsa piciorului stâng. Când nu doream să fim ascultaţi o puneam pe Corina, colega noastră cu uniformă mini în prima bancă astfel încât Frache stătea doar la catedră cu o mână-n poală şi preocupat chipurile de un desen ori o schiţă. Dur şi el dar cu suflet bun. Nimeni nu a rămas corigent la el. Gura-i era spurcată!

    1. Biata Corina, cum se sacrifica ea pentru binele colegilor ei! 🙂 Cu asta mi-ai adus și tu aminte de un alt profesor, de electrotehnică, care ne dădea note de zece numai dacă îl asiguram că avem o soră sau o mamă frumoasă, care o să vină pe la școală. Altfel, luam doar nouă.

  7. Minunata postarea, mi-a adus aminte de orele de tehnologie pe care eram obligata sa le fac in liceu. Eu eram cam pe dinafara cu tehnologia ca si acum si desigur ca eram mereu apostrofata si in ultima banca in fata “maistrului”. La fel cred ca mai toti maistrii au mentalitatea ca doar meseria pe care ei incearca sa o dea spre invatare elevilor este cea mai buna cale in viata , probabil de aceia si comportamentul sa-i zicem dur. Meseria se invata incepand cu smotrul si pe masura ce trece timpul , daca esti si slugarnic din fire si-l ajuti la treburile personale devii cel mai tare si mai mare in fata unor astfel de invatacei. In perioada aceia era mentalitatea ca meseria e cea mai buna alegere iar cei ce erau inclinati sa citeasca, sa viseze, sa picteze si alte cele, nu erau oameni care ar fi ajuns ceva in viata. A trecut dar inca cu regret spun ca mai exista in tara noastra astfel de mentalitati, poate de aceia greu avansam ca ne e greu sa ne dezbaram de ce nu trebuie batut in cuie.

    1. Fiecare maistru își promovează meseria lui, în dorința de a o transmite mai departe prin tineri pasionați. Firește că și al meu îndrăgea ceea ce făcea, dar nu prea era atras de lectură, cinema sau alte procupări intelectuale, pe care le socotea o pierdere de vreme. Dar mai avea o pasiune: femeile tinere și frumoase. 🙂
      Gândurile cele mai bune din partea mea, Anda!

  8. Buna dimineata Petru !
    De parca mi-ai fi patruns cu MINTEA ta in MINTEA mea,
    PATANIA ta din primul an de Scoala Profesionala,
    este la fel ca si PATANIA mea din primul an de Academie Militara !!! 🙂 😦 🙂
    Seful meu de grupa, un profersor de altfel toba de carte, Conferentiar Universitar,
    avea masina personala pe care o parca INTENTIONAT 🙂 🙂 🙂
    in afara perimetrului institutiei de invatamant superior
    ca sa-i fie CURATATA,LUSTRUITA si PARFUMATA de colegii mei mai putin inclinati spre carte dar cu abilitati de mecanici auto iar de aici, NEMULTUMIREA mea ca am fost tratat DISCRIMINATORIU 😦
    pe motiv ca nu-i ” lustruiam ” 🙂 masina ……………………….
    Ca de obicei, faci ce faci si ne mai postezi o buna POVESTE de POVESTE ! 🙂
    Cum mi-e nu-mi place linguseala iar ce am in gand dau drumul virtual imediat 🙂
    te informez ca la ultimul tau comentariu postat pe
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2016/08/18/
    ti-am raspuns ” cu varf si indesat ” 🙂
    iar tu, Prieten Drag,

    nici macar NU te-ai deranjat,
    sa citesti raspunsul ce ti l-am dat !!! 🙂 🙂 🙂
    Weekend placut ! 🙂
    Aliosa.

    1. Faptul că nu am adăugat imediat un comentariu, nu înseamnă că nu am citit răspunsul tău, ci doar că am fost de acord în totalitate cu el, dragă prietene.
      Autoturismul maistrului era o bijuterie impecabilă pe roți, cu care se fălea de fiecare dată când plimba o fătucă frumoasă. Că avea mare trecere la femei, după felul cum știa să se îmbrace și să se comporte cu ele. 😉
      Să auzim numai de bine, Sandule! 🙂

  9. Din ce am mai citit, pe vremea aceea existau multi maistri Hut. Cred ca asta era felul lor de a fi. Asa credeau ei ca scot ce e mai bun in tine.
    Pana la urma amintirile sunt ale noastre pentru totdeauna si, frumoase sau nu, trebuie sa traim cu ele. Si daca le scoatem putin din context si punem un pic de sare si piper, atunci devin toate frumoase 🙂
    Ca aceasta poveste a ta.
    Sa ai un weekend de poveste, Petru ❤

    1. Se prea poate să fi fost mai mulți maiștri cu numele de Hut, dar eu am cunoscut doar unul și mi-a fost destul! 🙂
      E drept că amintirile ne fac ceea ce suntem, iar redarea lor în scris devine un mijloc de sedimentare ordonată. Unele mai trebuie condimentate, în timp ce altele au nevoie chiar de puțină cenzură, pentru a nu cădea în vulgaritate.
      Zile cu vreme și vremuri din cele mai bune! ❤

  10. Indivizii ca el ar fi meritat elevii de azi 🙂
    Desigur că n-a întâlnit așa ceva în toată viața lui și a avut o bătrânețe liniștită, ca orișicare torționar onest.

    1. Elevii de la internat nu sunt ușor de stăpânit, mai ales cei violenți și cu diferite alte năravuri. Era nevoie de oameni cu mână de fier și o severitate neștirbită, doar că avea și maistrul favoriții lui, pe post de turnători și mână de lucru în interes personal.

      1. D-le Petru, ceea ce ați prezentat nu pare severitate, ci mitocănie, brutalitate și cruzime. Țopârlanul nu avea ce căuta acolo. Pe vremea aceea și-ar fi găsit de lucru ușor în altă parte decât învățământul, dar probabil că situația îi plăcea.

  11. Face parte din literatura motivaţională această poveste.
    Cele mai frumoase poveşti sunt cele spuse din experienţa personală.
    Aveţi un talent deosebit în a povesti.
    O zi bună Domn Petrică ! 🙂

    1. Mulțumesc frumos pentru aprecieri. Astfel de povestiri nu au nevoie de vreun efort pentru a le așterne în rânduri, ele curgând de la sine din amintirile sedimentate de-a lungul timpului.
      Cele mai bune gânduri! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s