Copilul mării (2): Băiatul cu ochi mov

Plaja de la Vadu, un loc mai puțin vizitat de turiști, dar liniștit și plăcut pentru cei care vin pregătiți cu tot ce au nevoie într-o zi de distracție estivală. Puține familii se încumetă să străbată drumul de țară pentru a ajunge pe nisipul fin, spălat conștiincios de valurile răcoroase ale Mării Negre. Livia și cei doi copii ai ei erau printre cei care și-au întins azi cearceafurile, încă de la primele raze mai serioase ale soarelui de iunie. În dreapta lor se etala un cuplu de pensionari, iar în stânga, o pereche de tineri îndrăgostiți ce se căzneau să pună pe apă o barcă gonflabilă, adusă probabil cu mari eforturi. Strădania lor era un deliciu pentru privitori, dar mai ales pentru Sebi și Lavinia, ce chicoteau în timp ce-și ajutau mama la despachetat.

Simțeau o mare nerăbdare să fie botezați de apa sărată, așa că n-au avut timp decât pentru o mică gustare, după care s-au aruncat în îmbrățișarea revigorantă a valurilor. Nu se știe cât au auzit din sfaturile pe care le striga Livia:

– Sebi, ai grijă de Lavi, că încă nu știe bine să înoate! Nu vă despărțiți unul de altul și nu vă depărtați de mal! Nu stați prea mult, apa încă-i rece!

Dar adolescentul de paisprezece ani era prea entuziasmat de provocările mării, în timp ce fata, cu patru ani mai mică, se înfiora la mediul rece cu care trebuia să se obișnuiască. Primul, după ce făcu un număr consistent de tumbe și scufundări, se apropie de barca tinerilor, cu intenția vădită de a le da o mână de ajutor. În acest timp, copila se străduia să se obișnuiască cu ritmul impus de valuri, înaintând încet către o stâncă ce se ițea din apă, la o distanță tocmai potrivită pentru un popas. Din apropiere, ceea ce părea doar un pietroi scăpat de zei în apă, se dovedi o insuliță cu mai multe grote pe dedesubt, iar deasupra având porțiuni întinse de mușchi verde și moale, ca o pătură ce te îmbia să te întinzi. Era locul ideal, pe care fata îl revendică, ca pe o descoperire importantă în vederea explorărilor viitoare. Toate acestea și le spuse după ce găsi partea cea mai ușoară pentru escaladare, precum și locul cel mai indicat în a scruta depărtările.

O vedea pe mamă cum îi face cu mâna, după ce, cu siguranță, o urmărise cu inima strânsă cum escaladase stânca. Îl vedea pe Sebi împingând în larg barca tânărului cuplu. De asemenea, putea să-i vadă pe cei doi pensionari, cum se dau reciproc cu soluție pe corp. Un clipocit abia perceptibil, ce venea din spate, îi atrase însă atenția. Se întoarse și încercă să ghicească locul în care se produsese. Vedea o undă ușoară apropiindu-se de insulița ei, dar nu putea să-și dea seama ce ar fi generat-o. O fi vreun pește mai mărișor sau poate chiar un delfin? Se ridică în picioare, pentru a observa cât mai mult fenomenul, înainte de a se pierde sub stâncă. Probabil că intrase într-una din deschizăturile pe care se temuse să le exploreze, deocamdată. Acum avea un motiv în plus.

Coborî pe același traseu, încercând să nu uite locul în care se pierduse unda, apoi înotă până la o intrare destul de înfricoșătoare pentru ea. Curiozitatea vârstei era mai mare decât frica, așa că nu pregetă să intre în întuneric. Apa nu era adâncă, dar cu siguranță era mai rece. După ce-și obișnui ochii cu întunericul, începu să exploreze fiecare cotlon, în speranța ocaziei de a mângâia pielea fină a unui delfin. Pe măsură ce înainta, nu se mai putea ajuta de vedere, astfel că mergea doar pe pipăite. Locul era tot mai strâmt și tocmai se gândea să se întoarcă, când ceva zvâcni în apropiere și se strecură pe dedesubt, atingându-i picioarele. Imediat se întoarse și Lavinia, pornind în urmărirea vietății. Firește că nu a ajuns-o, iar asta a necăjit-o tare când a ieșit la lumină.

Stătea mirată și analiza în gândul ei acea atingere care-i provoca și acum furnicături. Parcă nu era delfin sau vreun pește, parcă simțise niște brațe ce-și făcuseră loc de trecere. Să fi fost o caracatiță? Dar oare sunt caracatițe în Marea Neagră? Privirea ei dezamăgită urmărea calea pe care bănuia că s-a îndepărtat viețuitoarea, regretând șansa pe care a pierdut-o. Nu-i venea să creadă când văzu acea undă întorcându-se și dându-i ocol. Oare o va ataca? Iarăși curiozitatea învinse teama, iar fata rămase pe loc, gândind cu glas tare:

– Hai, arată-te! Hai că nu-ți fac nimic…

Îndemnul ei chiar a avut efect, și deasupra apei își făcu apariția, încet, un cap de băiat, după părerea ei. Totuși, nu era sigură, capul fiindu-i acoperit cu o cască protectoare, iar chipul dezvăluind un zâmbet stingher și niște ochi mov, cum nu mai văzuse în viața ei. Nu putea să-și explice de unde o fi răsărit, doar nu-l văzuse pe plajă. Și cum a putut sta atâta vreme sub apă? Îi zâmbi și ea, încercând să se apropie. Băiatul, însă, dorea să păstreze distanța, astfel că se îndepărta la fiecare intenție de acest fel.

– Ești de pe aici? Cum îți spune?, încercă Lavi să-l cunoască.

Dar omulețul zâmbi mai larg, după care se scufundă definitiv, dispărând în larg, odată cu unda lui. Numai fata îl văzuse, stânca fiind un paravan bun între ei și ceilalți turiști. Ăsta era un imbold suficient pentru a-l căuta și în zilele următoare.