Copilul mării (3): Insula nopții

Apusul devenea o amintire din ce în ce mai îndepărtată, în timp ce noaptea se așeza tot mai întunecată deasupra mării liniștite. Cupola de stele din trena nesfârșită a lunii își etala sclipirile, căutând fiecare din ele să se admire în oglinda imperturbabilă a apei. Apoi, pe măsură ce se regăseau, clipeau ștrengărește pentru a se asigura că e reflectarea fidelă a lor. Deodată, acel spectacol de liniște și grandoare începu să vibreze, iar oglinda apei își deformă chipul, chinuită parcă de durerile unei nașteri iminente. Și nu era nicio exagerare, pentru că, din burta ei misterioasă răsări lin un petic de pământ înverzit, ce se elibera tăcut din adâncul întunecos.

Era o insulă mică, ce părea făcută de mâna omului. Prea simetric erau construite canalele zidite în piatră ce o străbăteau, prea calculat erau distribuite plantele care creșteau pe pământul neted, prea bătătoare la ochi era capsula din mijlocul acestei apariții. Parcă pentru a risipi orice dubiu, acea construcție rotundă și întunecată se deschise în patru petale, lăsând să se vadă un alt înveliș, de data asta transparent, prin care răzbătea o lumină blândă. Și acesta se deschise precum o floare, descoperind complet o suprafață de circa 300 de metri patrați. Camere cu pereți de sticlă, straturi de verdeață și flori, obiecte de mobilier al cărui rost era greu de ghicit, un bazin mare în centru, erau doar câteva din dotările ce săreau în ochi. Fiecare lucru genera lumină proprie, de parcă ar fi avut viață, suficientă pentru a-l face vizibil, dar să nu eclipseze nimic din jurul său.

Și totuși, cele două paturi situate în centrul locuinței se cereau examinate mai îndeaproape. Nu fiindcă arătau ca două scoici uriașe semideschise, de un alb sidefat, la fel ca așternuturile imaculate, dar mai ales pentru cele două ființe care se odihneau în ele. În primul dormea încă un băiețaș gol și complet dezvelit, de vreo zece ani, cu părul negru și lung și cu o respirație imperceptibilă. Arătarea care ocupa ce-l de-al doilea pat e mai greu de descris. Avea două mâini și două picioare, de asemenea și un cap, dar parcă nu era om. Tot corpul îi era acoperit de plăcuțe dure, ca de scoică, de culoare închisă. La fel îi era și chipul. Doar pleoapele, care tocmai se ridicară, îți mai dădeau senzația că are ceva din specia umanoidă.

– Bună noaptea, somnorosule!, i se adresă el copilului. Avea o voce stranie, de parcă venea de departe și cădea ca valurile înspumate. Iar ai făcut zile negre, umblând prin locuri îndepărtate? Ești obosit?

Somnorosul începu să dea semne de viață, prin mișcări tot mai dese. Se ridică alene și deschise ochii, dând la iveală o culoare intensă, mai puțin obișnuită pentru un om.

– Nu-s obosit deloc! Ți-a spus Lala ceva?, întrebă el, uitându-se curios la cel care-i întrerupse odihna.

– Ce ar fi trebuit să-mi spună?

– Eu știu…? Poate că…

Omul scoică se așeză lângă micuț și îl cuprinse cu brațele. Apoi îi luă obrajii în mâini, fixându-l cu privirea:

– Îmi ascunzi ceva, dragul meu?

Băiatul scăpă un oftat și îl îmbrățișă, la rândul lui, după care spuse mai mult în șoaptă:

– Paul, eu te iubesc mult… O iubesc și pe Lala, îl iubesc și pe Matu și pe Titu și pe Sisu, dar… de ce stăm noi aici?

Omul scoică îl dădu imediat deoparte și se ridică în picioare.

– Ai văzut oameni, așa-i? Ai fost la mal în zilele trecute, în loc să vizitezi Templul, așa cum mi-ai spus?

– Daaa… puțin. Doar un om… și numai de trei ori.

– Ah!, copile, copile… Locul nostru nu e printre ei, ci printre prietenii noștri, printre rudele noastre de sânge. Crede-mă, că eu de acolo vin.

– Dar eu semăn mai mult cu ei decât cu Lulu… sau cu tine.

Paul se întoarse din nou lângă băiat și îl luă de mână.

– E drept că arătăm diferit, însă avem același sânge. Ți-am mai povestit că Matu mi te-a adus aproape mort. A trebuit să-ți dau din sângele meu, pentru a te salva. Din fericire, nu ți s-au produs mutații fizice evidente, poate fiindcă eu am fost înainte un om normal. Doar pe ici pe colo ți-a ieșit câte un înveliș de scoică, dar chipul ți-a rămas frumos și pur.

– Și Lavi e frumoasă!, se grăbi să spună micuțul.

– Cine e Lavi?

– Fata cu care m-am întâlnit pe malul mării. E fată, nu-i așa?

– Mda, cred că e fată. Sufletul tău știe mai bine. Doar că ar trebui să n-o mai vezi.

– De ce? E un om bun, simt asta!

– Nu mă îndoiesc de asta, dar nu-i singură. Pe lângă ea roiesc o mulțime de oameni, dintre care unii ți-ar putea face rău.

Imagine similară

– Îți promit că o să fiu atent și nu mă voi lăsa văzut! Te rog, Paul! O să mă apere Titu și Sisu…

– Doi rechini de mare și o biată focă nu pot ține piept nici măcar unui om. Mai ales dacă e înarmat.

Va urma

Advertisements

37 thoughts on “Copilul mării (3): Insula nopții

  1. Surprinzător firul… Mica Sirenă a avut un final fericit. Când scrii finalul să ții cont că te citeşte un suflet de copil care e optimist şi crede că la finalul fiecărui drum găseşte un pic din binele universal.

  2. Acum m-am prin si eu ca e un fel de reinterpretare la Mica Sirena… pana acum nu anticipasem ca firul narativ se apropie atat de mult de poveste. Foarte frumos, pe langa descrieri bine conturate si o imaginatie atat de bagata!

    1. Deși mi-e jenă, trebuie să recunosc că nu am văzut încă Mica Sirenă, deși am auzit multe cuvinte de apreciere despre această ecranizare. Copilul Mării e e continuare a nuvelei Metamorfoza, pe care am scris-o în urmă cu cinci ani și se găsește pe acest blog la categoria Nuvele. Recunoștință pentru vizită și cuvintele frumoase.

    1. Ai perfectă dreptate, Nora, și mă înclin în fața catalogării tale. Probabil că, oricât aș încerca să evit, tot se vor găsi asemănări cu alte povestiri anterioare. Pășim pe terenuri din ce în ce mai bătătorite, dar tot sperăm în găsirea unor zone virgine. 🙂

  3. Salut Petru ! 🙂
    Se vede că SÂNZIENELE ( Drăgăicile) 🙂 te-au inspirat ! 🙂

    Spor la treabă prietene ! 🙂
    Weekend plăcut ! 🙂
    Aliosa 🙂

    1. Petru dragă, de la mine te-ai grăbit iar CAFELUȚA n-ai BĂUT-O !!! 🙂 😦 🙂

      Vino cât mai repede c-altfel, se răcește ! 🙂
      Aliosa 🙂

    2. Tot ce se poate să fi fost niște sânziene, printre care s-a prin în horă și muza mea cea năzuroasă. 😉
      Bine că nu s-au transformat în iele, drept pedeapsă că nu am ieșit vineri seara la focul purificator. 🙂
      O zi binecuvântată cu de toate, numa’ bune să fie, Sandule! 🙂

  4. Buna noapte Petru !!! Mi-a trezit curiozitatea in descrierea care o faci “insulei noptii”, unde copilul marii sigur va incepe o poveste de dragoste (dupa mine) cu Lavi, fata intalnita pe malul marii !!!
    Mi-a placut, astept continuarea !!! 🙂

    1. Bună să-ți fie inima, atât ziua cât și noaptea! Și eu mă gândesc la o prietenie frumoasă între Lavi și copilul mării, dar știm cu toții câte piedici se pot ivi, ei fiind atât de diferiți.
      Îți mulțumesc pentru apreciere, dragă prietenă! 🙂

  5. Intr-un loc miraculos o sa fie scena povestirii…interesant ,astept cu mult interes continuarea! O seara frumoasa iti doresc!:)

    1. E într-adevăr un loc miraculos, un fel de Paradis nocturn. Doar că nimic nu ține o veșnicie, mai ales când intervin sentimente arzătoare. Să ai parte de o zi răcoroasă, dragă Gabi! 🙂

  6. Încântătoare povestirile (poveştile) acvatice, mai ales că apa ne este o a doua natură. Text răcoros, copilăria e mai aproape de noi în felul acesta. Devin un pic nostalgic, Petru, aşa să ştii! Gândurile mele bune! 🙂

    1. Măcar gândul la apele mării să ne răcorească în aceste zile toride. Probabil că, în subconștientul meu, îmi exprim astfel dorul de valurile pe care nu știu când am să le mai văd. Răspund gândurilor tale cu ale mele, la fel de bune, Cristian! 🙂

  7. Ce placere sa compui descrierea acelei insule! Si pentru mine sa mi-o imaginez… As vrea sa vizitez asa ceva!!! Deci ai deconspirat personajul! Dar cu el au aparut si cei doi rechini prieteni si foca, prietena deasemenea! Foarte interesant si extrem de captivant! Las’ sa ne fie marea departe, ca noi plutim pe valurile fanteziei mai ceva ca pe o placa de surf! ❤ Fiecare cu sportul preferat! 😉

    1. Trebuia să fac anumite clarificări, pentru a evita unele confuzii privind personajele și originea lor. Mă bucur mult că ți-a plăcut atmosfera pe care am ales-o și sper să completez suficient de bine imaginea locurilor și a noilor eroi ai povestirii. 🙂

  8. Cel mai frumos e ca ne inviti in lumea plasmuita de tine unde ne simtim foarte bine! Mai ales ca noua, cititorilor, nu ne pot face niciun rau personajele negative! :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s