Noaptea ar trebui să fie amortizorul zgomotelor, liniștea sufletelor chinuite și odihna trupurilor obosite. Aceste caracteristici ale unei lumi obișnuite se pot schimba total într-un spital. Cu atât mai mult la etajul zece al unei astfel de instituții, în care era ținută o ființă obișnuită cu liniștea profundă a mării, o ființă ce simțea cum fiecare vaiet din jur îl străpunge ca o suliță.
Trecuseră două săptămâni de supliciu, iar Paul simțea că înnebunește dacă mai rămâne închis în bazinul ce-i ținea loc de celulă. Și-a dat seama că nu era greu să îndoaie două bare de la grilajul construit în pripă, dar ieșirea din incintă constituia cea mai mare problemă. Trebuia să găsească repede o soluție, ținând cont că peste tot erau instalate camere de supraveghere, iar de la alarmă și până la sosirea paznicilor nu puteau trece mai mult de trei-patru minute. Acesta era în mare planul Omului-Scoică, iar după miezul unei nopți înstelate a trecut la executarea lui.
Prima fază a fost floare la ureche, dar după aceea a intervenit neprevăzutul. Paznicul de nivel era la datorie și a aprins luminile, după care a intrat în sala bazinului, somându-l să se arunce în apă. De două salturi ca de felină a avut nevoie Paul ca să se proiecteze în pieptul matahalei, dar tot n-a fost suficient pentru a evita un proiectil. Glonțul a ricoșat din umărul său, fără să-l rănească, dar sunetul armei a amplificat gemetele din saloane. Curiozitatea îl mâna să vadă ce se întâmpla în spatele acelor uși metalice. Se grăbi să ia legătura de chei de la cureaua adversarului inconștient, stinse lumina, după care ieși pe holul lung și lugubru.
Prima cameră era descuiată și se convinse că nu avea pacienți. După ce găsi cheia potrivită și intră în cea de-a doua, avu parte de un șoc puternic. Pe un pat se afla un corp de om fără cap, dar cu numeroase fire și furtunuri care-i ieșeau din placa prin care i se termina trupul în partea superioară. Se părea că acea ființă incompletă trăiește, judecând după pieptul ce se ridica și cobora. Pe o masă alăturată, așezat parcă pe o tavă cu nenumărate orificii, se găsea și un cap de om, cu ochii deschiși și cu gura convulsivă, de parcă voia să spună ceva. Însă nu era nevoie de cuvinte, ajungea privirea plină de durere imensă și o groază de nedescris, pe care Paul nu o mai putu suporta. Căuta alt tip de pacient, pe care-l găsi în următorul salon. Era vorba de un tânăr cu corpul invadat de pete supurante și zone întărite, ce suferea cumplit și îl implora să-i ia viața, că nu mai poate trăi așa.
Atunci se auzi vânzoleală mare la intrarea principală a secției, semn că au venit întăririle. Omul-Scoică se repezi la fereastră, smulse din perete gratiile și sparse geamul. Curtea se vedea liberă încă, dar era la o distanță de circa treizeci de metri în cădere liberă. Totuși, când e vorba de libertate, toate pericolele sunt provocări care te așteaptă să le treci, iar Paul nu făcea excepție. „Acum ori niciodată!”, își zise el înainte de a se strecura printre cioburi și a sări.
Căderea a fost dureroasă rău, chiar dacă a căzut în picioare și s-a rostogolit ca la carte. Mii de ace i-au împuns corpul în zonele de impact, în timp ce bucățele de cochilii se împrăștiaseră în jurul lui. Probabil că și-a rupt picioarele, judecând după durerea pe care o simțea, dar nu era un motiv suficient pentru a rămâne la pământ. Încercă să se ridice, când auzi vocea doctorului T:
– Aruncați plasa!
Poate că ar fi reușit să fugă, pentru că picioarele îl mai ascultau, dar plasa grea și lipicioasă i-a înfrânt ultimele eforturi. Degeaba se zbătea, încercând să iasă din prinsoarea ei, parcă nu avea capăt. Doctorul a avut timp suficient să apară și să se distreze pe socoteala lui:
– Ia te uită ce captură am avut la ceas de noapte! Impresionantă săritură, dar previzibilă pentru mine. Ți-am spus eu că ești nepoliticos, iar acum ai dovedit-o încă o dată. Ce oaspete e acela care pleacă fără să mulțumească pentru găzduire?
– Nu am fost oaspete niciun minut! Înțelegerea noastră a expirat, iar eu am să plec acasă, într-un fel sau altul.
– Da, da, da… De fapt nu m-ai ajutat aproape de loc, zise doctorul apropiindu-se de Paul și coborând vocea. Nu știu ce se întâmplă, dar sângele tău este respins de primitori. Ai omis să-mi spui ceva?
– Tu ești specialistul, tu ar trebui să știi. Poate că așa a vrut Dumnezeu, ca eu și băiețelul să fim compatibili.
– Nu există Dumnezeu!, se răsti doctorul înfuriat. Noi devenim dumnezeii altora, dacă suntem puternici și inteligenți. Eu sunt Dumnezeul celor ca tine.
– Dacă ești atât de puternic, de ce folosești plasă și oameni pentru a mă imobiliza? Tu nu ai putere?
– Dezlegați-l!, ordonă doctorul T paznicilor care s-au strâns în jur.
Oamenii se supuseră, dar cu multă precauție și cu armele ațintite asupra creaturii.
– Hai și mă înfruntă, Omule-Scoică!, strigă medicul râzând zgomotos și ținând mâinile încrucișate.
Paul era prea iritat să mai judece și se aruncă imediat înspre cel care-l provocase. Doar că acesta reacționă imediat și-și îndreptă mâna stângă, în care ținea un pistol cu electroșocuri. Fulgerele scăpărară ca o sferă de foc pe corpul gol al lui Paul, provocându-i o durere intensă și aruncându-l la pământ. Ca și cum n-ar fi fost destul, o nouă încărcătură îi fu administrată, urmată de alte gemete de durere și miros de carne arsă.
– Ți-am zis că sunt Dumnezeu! Puterea mi-e în tehnologie, nu în corpul efemer.
După care le făcu semn paznicilor să-l lege.
racoltapetru6 