Copilul mării (13): Furia mării

Furtuna a început cu adevărat pe la amiază, când s-a întunecat ca într-o apocalipsă și marea a început să fiarbă mânioasă. Norii negri s-au unit într-o plapumă compactă și joasă, de ziceai că vrea să se împreuneze cu apa ce-și trimitea solii prin valuri tot mai înalte. „Temerarul” părea o jucărie ale cărei comenzi au fost trecute în mâinile naturii, scuturată zdravăn din toate părțile, acoperită periodic de cascade înspumate și apoi împinsă iarăși spre creste înșelătoare. Precum un chibrit ce nu se poate scufunda, dar nici nu are vreo putere să se împotrivească.

Imagine similară

Pasagerii de pe vas erau aruncați dintr-o parte în alta și încercau cu disperare să se prindă un obiect fix. Să ieși din cabine ar fi însemnat sinucidere, dar unii oameni sunt făcuți să înfrunte orice pericole. Cazimir era unul dintre aceia la care simțul datoriei prima înaintea fricii de moarte, oricum ar fi arătat ea. Cu mare efort a ajuns în apartamentul doctorului Tibor, știind că acesta avea nevoie de tot sprijinul.

– Ți-a luat ceva vreme!, îl întâmpină șeful său, țipând pentru a acoperi mugetul valurilor. Toți oamenii sunt la post?

– Cred că da, rosti omul în timp ce-și trăgea sufletul și își elibera capul de sub gluga impermeabilă. Cel puțin așa era înainte de potopul ăsta.

– Doar crezi?!, întrebă doctorul, iritat.

– Liniile de comunicare au căzut, iar pe punte nu se poate ieși. E prăpăd!

– Nu există așa ceva! Tocmai tu să spui asta?

– Serios, domnule doctor. Așa ceva n-am mai văzut și nici n-am auzit: circulă rechinii pe vas ca în adâncul mării. Dar nu numai ei, am văzut foci, delfini și o caracatiță!

– Fugi d-aici, mă’ Cazimire, că tu ai halucinații! O să mergem împreună în control. Nimic nu mă poate împiedica, iar furtunile le mănânc pe pâine, la micul dejun.

Cazimir își privi șeful, pentru a vedea dacă are chef de glume, după care se uită cu îngrijorare spre urgia de afară. Dacă trece peste asta înseamnă că mai are multe zile de trăit, își zise el în gând.

În acest timp, alte două persoane se zbăteau să răzbească prin vântul aprig, valurile imense și ploaia deasă. În față pășea un bărbat solid, cu o funie al cărei capăt era legat împrejurul mijlocului său, iar celălalt de mijlocul femeii care-l urma. Mergeau spre proră, ajutându-se de balustrade sau orice altceva puteau să le ofere siguranță în fața tăvălugurilor ce se succedau. De parcă erau într-un vis, ființe marine curioase se opreau preț de un val să-i cerceteze, după care venea apa și îi ducea în direcții imprevizibile, aducând altele. Femeia, din ce în ce mai obosită, a scăpat din mână sprijinul pe care se baza și a zburat cu valul peste bord. Nici bărbatul nu rezista prea bine, dar se ținea cu ambele mâini de o bară. Simțea că dacă și-ar fi desprins o mână, pentru a încerca recuperarea celei partenerei pierdute, nu s-ar mai fi putut menține pe vas.

Dar minunile nopții nu încetau, și astfel el văzu cum limba unui val aduce lângă el o făptură desprinsă parcă din basme. Un copil cu părul lung și chipul luminat de fulgerele furtunii, care prinse frânghia și trase cu putere. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că un alt val spectaculos îi ușură misiunea și îi aduse la picioare femeia ce păruse pierdută. Era vie și își reveni după ce tuși de câteva ori. Apoi, fără să-și mai permită vreo uimire, au acceptat ajutorul neașteptat până la coborârea în încăperea vizată. Paza lipsea și ușa era închisă, dar asta nu era o problemă de nerezolvat pentru căpitanul Mircea și fiica lui, după cum probabil ați ghicit.

Înăuntru era întuneric beznă, însă la lumina lanternei au putut descoperi o imagine cutremurătoare. În mijlocul cabinei, se găsea un tub transparent de circa doi metri în diametru. Era plin cu apă, de jos și până sus, iar în ea plutea Paul. Părea adormit, fiindcă nu reacționă la intrarea lor. Femeia se apropie emoționată și bătu cu mânerul lanternei în suprafața de sticlă groasă. Niciun răspuns pentru început, dar bătăile au continuat, mai tari și mai dese, urmate de o chemare vocală:

– Paul? Paul!, sunt eu, Doina. Paul, mă auzi?

Băiatul îi urmă exemplul și îi rosti, la rândul lui, numele. Bărbatul de alături era prea impresionat de priveliște pentru a putea scoate un cuvânt. Chemările au avut efect și ochii Omului Scoică s-au deschis ca dintr-un somn prelung. Chipul lui se lumină de bucurie, transmițând această stare și celor trei vizitatori. Doina își lipi palma de recipient și șopti cu gura larg deschisă:

– Mi-a fost dor de tine!

Paul o imită, potrivindu-și mâna sidefată în dreptul celeilalte și rostind în surdină: „Și mie de tine!”

– Cum îl putem scoate?, interveni Mircea cu o curiozitate firească.

– Nu puteți!, se auzi o voce autoritară din spatele lor. Doar eu pot să fac acest lucru.

Era doctorul Tibor, însoțit de Cazimir și încă două „gorile” înarmate.

Advertisements

26 thoughts on “Copilul mării (13): Furia mării

  1. Am avut mari emotii si m-am mai oprit din citit, insa la sfarsit am suflet usurata. Dorul e benefic pentru orice fiinta, chiar daca trece prin clipe grele.
    O zi frumoasa! 🙂

  2. Furia marii a ajutat sa se intalneasca personajele principale,dar mai au cred multe suferinte de indurat! Un weekend minunat iti doresc!***

  3. Salut Petru ! 🙂
    ” Copilul mării ” este o ficțiune frumoasă și palpitantă 🙂
    dar , SIMONA HALEP,
    copila tenisului românesc ajunsă în vârful ierarhiei mondiale,
    LOCUL 1 WTA 🙂
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2017/10/07/
    este o REALITATE vie !!! 🙂 🙂 🙂
    Succes Petru ! 🙂
    Succes Simona în finala care va începe la 11.30 !!! 🙂 🙂 🙂
    Alioșa ! 🙂

    1. Te salut cu entuziasm, Alioșa!
      Recunoștință pentru complimente și ora de începere a finalei la tenis, pentru prima dată având-o pe Simona în fruntea clasamentului mondial! 🙂
      Înseamnă că trebuie să ies de pe internet pe la 11.30, lăsând pe mâine o parte din treabă. 😉
      Hai Simona! 🙂
      Să fie într-un ceas bun, Sandule! 🙂

      1. Oficial Simona e de luni, de astazi, in fruntea clasamentului mondial. Dar nimic nu o mai putea impiedica. Dupa cum ai vazut, a pierdut finala, dar… asa e in tenis, cum hâtru spunea nemuritorul Toma Caragiu! 🙂

    1. Iubirea adevărată nu moare nici în cele mai vitrege condiții, ba chiar este stimulată pentru a trece mai ușor peste urgii.
      A venit și pe la mine ploaia, tocmai bine ca să o simt pe viu, având în vedere că am de umblat astăzi. 🙂
      Săru-mâna pentru vizită și calde urări pentru săptămâna care a început, Anda! ❤

  4. Am ajuns mai târziu, Petru, din motive de răceală, însă am nimerit chiar în mijlocul furtunii. 😊 Noroc că am mai trecut prin aşa ceva, iar scrâşnetele mării nu fac decât să îmi trezească amintirile la viață…

    1. Știam eu că nu te sperie pe tine nicio furtună de pe mare, dar cu răceala e ceva mai complicat chiar și pentru un marinar. Sper că ți-ai revenit complet și ești pregătit pentru provocările muzei! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s