Tangențial (8)

Întuneric complet. Doar liniștea nu era totală, pe fondul unui sunet îndepărtat și nedefinit se auzeau respirații sacadate, câte un oftat sau o tânguire involuntară. Era pentru a doua oară, într-un răstimp scurt, când își pierdea cunoștința, iar asta îi dădea lui Săndel noi dureri de cap. Ce se întâmplase și unde erau acuma? Își amintea vag cum s-au hotărât să descopere neapărat și cât mai repede secretul dispozitivului din fundul lacului. O nouă noapte petrecută pe mal ar fi însemnat condamnarea la moarte prin îngheț, soarele micșorându-se tot mai mult în urma planetei migratoare.

Călin s-a oferit să verifice îndeaproape aparatul cu pricina, exprimându-și bănuiala că ar fi un indiciu spre găsirea fratelui dispărut. A coborât o dată, apoi a doua oară, după care nu a mai apărut la suprafață. Trecând peste fireasca îngrijorare, misiunea nu trebuia să înceteze, iar Sabina era cea care a urmat să se scufunde. De data asta au înotat cu toții până la locul în care se desfășura operațiunea, deși Georgică a trebuit să fie dus mai mult cu forța. Tânăra a zăbovit minute lungi în adânc, dar a revenit la suprafață cu o figură entuziasmată: găsise modalitatea prin care se deschidea o ușă în cutia misterioasă.

Acum se punea întrebarea dacă merita ca toți să-și riște viața intrând într-o gaură necunoscută și plină cu apă. Erau slabe șanse să ajungă într-un loc mai bun, dar alternativa era moarte sigură. S-a supus la vot și, precum era de așteptat, doar Georgică și-a exprimat dorința să fie lăsat pe mal. Prefera să moară de frig, decât înecat pe fundul întunecat al unui lac efemer. Oricum, nu avea nicio șansă, neputând să-și țină respirația mai mult de treizeci de secunde. Doar că nimeni din ceilalți nu voiau să-l lase singur, iar Sibel și Sabina i-au promis că-l vor ajuta. De altfel, după ce tânăra a explicat tuturor felul în care se deschide ușa dispozitivului, ea și cu Georgică au coborât primii.

Restul a fost un coșmar care s-a derulat rapid, în care viața nu avea un preț mai mare decât un pot la un joc de cărți sau zaruri. O decizie riscantă, precedată de un „Doamne ajută!”, după care totul depinde de soartă sau de factori pe care nu îi poți influența și la care poți doar spera că-ți vor fi favorabili. Imersiunea și credința că poarta se va deschide la timp, intrarea în întunericul inundat, alunecarea în abis și expulzarea într-un tobogan ce-i transporta spre necunoscut. Loviturile inevitabile și senzațiile de nedescris au făcut ca psihicul să cedeze și leșinul să devină anestezic. Atât își amintea Săndel, căpitanul neoficial al echipei.

– Ați ajuns cu toții aici?, încercă el să facă un fel de prezență. Sunteți teferi?

– Eu sunt bine, se auzi vocea lui Titus.

– Ați răzbit și voi?, exclamă o voce ce semăna cu a lui Călin. Mă gândeam eu că o să vă descurcați.

– Puteai să ne aștepți, așa cum a făcut Sabina, îi reproșă glasul lui Sibel.

– Eu cred că mi-am rupt un picior, se tângui Georgică.

– Sabina nu-i lângă tine?, întrebă Titus.

– Bănuiesc că ea e, dar nu mișcă.

– Unde sunteți? Mă duc să văd ce i s-a întâmplat, rosti bărbatul Sabinei, îngrijorat.

A durat ceva până s-au găsit și apoi s-au pipăit pentru a se asigura că sunt aproape unul de altul. Tânăra femeie și-a revenit curând după ce a ajuns în brațele lui Titus.

– Oare unde suntem?, întrebă ea după ce se mai liniști. Nu se poate face cumva lumină?

– Probabil am ajuns în adâncul planetei, după cât am coborât, își dădu cu părerea Călin.

– Măcar nu am murit niciunul, găsi Săndel o consolare.

– În schimb, s-ar putea să murim aici de foame și de sete, completă Călin.

– Să nu ne pierdem speranța, îi încurajă tot Săndel. Trebuie să existe cineva care știe de prezența noastră. Cineva care a construit aparatul de afară și tot sistemul de intrare. Bănuiesc că nici zumzetul ăsta nu vine de la natură, l-am sesizat de când eram pe malul lacului.

Au urmat alte frânturi de dialog, mai mult pentru atenuarea tăcerii și colorarea întunericului. Hainele de pe ei începeau să se usuce, iar temperatura din jur era acceptabilă, la aceasta contribuind pardoseala călduță dintr-un material ce părea plastic dur. Așteptarea le-a fost răsplătită după un timp îndelungat, când parcă a început să se lumineze de ziuă. O lumină albă ce creștea în intensitate și a cărei sursă nu putea fi ghicită, oricât se străduiau. După ce intensitatea ei a atins doza normală, în fața lor a apărut un om, ca ieșind din peretele din față. Uimirea grupului lor a atins cota maximă când și-au dat seama că semăna perfect cu Călin, doar că avea o vânătaie în frunte. Însă au dedus că trebuia să fie fratele lui geamăn, Albert, presupus înecat și dispărut. Era un motiv de mare bucurie să știe că au fost salvați de unul de-al lor și nu de niște ființe ciudate, pentru cine știe ce scopuri obscure.