Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Imagini pentru imagini cu prăjituri

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.

50 thoughts on “Cum am ratat o moștenire

  1. Lasă moştenirea, ai alte daruri mult mai de preţ, deşi uneori (sau mai mereu) nici banii nu strică. Să ai o zi frumoasă, Petru şi bucură-te de moştenirea din sufletul tău!

    1. Firește că nu tânjesc după nicio moștenire, dar nu pot să uit cât m-am bucurat atunci de prăjiturile acelea. Astăzi, n-aș putea să simt așa ceva, chiar dacă aș fi servit cu cele mai alese bunătăți. Sănătate îți doresc, Viorel, căci e cea mai de preț avere!

  2. Ce de peripetii simpatice! Frumoasa povestioara, foarte amuzanti pensionarii. Da, cand esti copil toata lumea cauta sa te rasfete. Ai transformat atmosfera de spital, pe alocuri, in ceva dragut.

    1. Atmosfera de spital era îndulcită și de dragostea cu care ne înconjurau cadrele medicale din acea vreme. Ne tratau ca pe copiii lor, glumeau și se includeau în jocurile noastre, iar, de Paște, făceau o colectă și ne aduceau de acasă ouă roșii, cozonac, prăjituri și umplutură.

      1. Ce frumos! Eu nu am intalnit niciodata o astfel de atmosfera in spital. De obicei majoritatea cadrelor medicale sunt grabite si au o atitudine cinica, din cate am observat. Minunat ca ai dat de astfel de oameni, din cate am experimentat eu, si din povestile altora, sunt rari.

  3. Foarte interesante peripetiile tale , draga Petru ! Poate totusi , omul nostru din capitala avea diabet si d’aia nu-i “placeau” dulciurile !
    O zi plina de dulceata ! 🙂

    1. Nu știu ce probleme de sănătate o fi avut, dar vermutul nu și-l refuza. Poate că, dacă ar fi avut pe cineva care să-i aducă prăjituri, altfel ne înțelegeam. 😉
      Mulțumesc pentru urarea ce s-a împlinit: chiar am primit, de la vecina, niște prăjituri cu brânză dulce. 🙂 Bunătăți de tot felul îți doresc și eu!

  4. Prăjiturile alea cu siguranţă au fost mai gustoase decât averea domnului. Lasă, dacă erai acum bogat, ai fi fost prins cu afaceri, n-ai fi avut timp să ne delectezi pe noi cu scrieri atât de frumoase. 😉

    1. Nu-mi amintesc ce fel de prăjituri erau sau ce conținea tortul, dar sunt convins că gustul acela nu a fost egalat vreodată de alt desert, cât a fost el de sofisticat. Probabil că așa îmi transmite subconștientul. Mulțumesc frumos pentru compliment, Potecuță!

  5. Tot raul spre bine – zic si eu 🙂 Mostenirea presupune o gramada de drumuri pe la tribunale, notariate…batai de cap, ce sa mai. 😀 Dulciurile insa nu presupun decat incantarea papilelor gustative 🙂

    1. Nu-mi pare nici astăzi rău de alegerea făcută atunci, și nu numai pentru birocrație aferentă. Cred că orice avere vine cu bătăi de cap, iar eu numai de asta nu mai aveam nevoie. Și nici părinții mei. 🙂

  6. Savuroasă poveste de viață, Petru! Imaginația ține cu noi și cu aceia care scriu, însă ce-i rupt din viață are o consistență indiscutabilă… Cu mare plăcere am citit aceste amintiri puse la dispoziția noastră. Mulțumiri! Și seară frumoasă în continuare! ☺

    1. Am crezut că mi-am epuizat sacul cu amintiri, dar memoria scoate la iveală câte o întâmplare ce părea uitată. Mă bucur că ți-a fost pe plac și îți mulțumesc pentru apreciere, Cristian! Gânduri bune și urări senine! 🙂

    1. Acum, nu mai sunt atât de pofticios la dulciuri, poate tocmai fiindcă s-ar putea depune pe burtă sau pe artere. Dar nu refuz câte o prăjitură bună, o înghețată sau o ciocolată, din când în când. 🙂

  7. Poveștile cu si despre femei si dulciuri sunt in ton; dulci 🙂 Bine ca nu te-ai îmbogățit,acuma cine știe pe unde te purtau pașii,pe ce tărâmuri. :)) Si noi?!

    1. Eu consider că sunt bogat, prin prieteniile pe care le-am obținut și povestirile cu care încerc să mă fac înțeles. De aceea nu mi-a fost dat să am bogății materiale. 🙂

    1. Nu ne prea influența decorul și condițiile de spital. Ba chiar așteptam cu nerăbdare să fim operați și să primim borcanul de compot jinduit, plus o lămâie cu zahăr. 🙂

  8. Ce frumos ai povestit o intamplare din copilarie, draga Petru, am ramas captivata amintindu_mi de o gramada de povestioare din copilaria mea!!! Iti multumesc, o seara placuta sa ai !!! ❤

    1. Sunt sigur că și pe mine m-ar captiva povestirile din copilăria ta și mi-ar aminti de altele asemănătoare. Trebuie doar să le spui, pe scurt sau mai amănunțit. Săru-mâna cu mulțumiri pentru popas, dragă Mica! ❤

  9. Copiii știu să facă alegerile potrivite. Providenta te-a pus la încercare, iar instinctul te-a ghidat.

  10. Cred ca erai un copil dragalas si ai cucerit inimile lor ca te-au servit asa de bogat,ce frumos ,te-ai descurcat foarte bine si in momentele grele ale vietii!Iti doresc multe momente placute cu prajituri delicioase si o seara superba!:)

    1. Toți copiii sunt drăgălași pe la zece ani, dar țin minte că doamnele parcă radiau de frumusețe, cu toate că erau în vârstă. Poate datorită zâmbetului larg, cuvintelor blânde și, firește, tratației lor neasemuite. Mulțumesc pentru frumoasele cuvinte, dragă Gabi! La mulți ani și cu această ocazie! 🙂

  11. O întâmplare povestită cu mult umor. La vârsta copilăriei, gândul tuturor ne-a fost la dulciuri și mai ales la prăjiturile apetisante. Cine să se mai gândească la avere, când mintea era absorbită de deliciile cremoase?
    Ce, parcă și acum, după mai mulți ani, nu ne fac cu ochiul delicioasele prăjituri, oricâte restricții am avea de la medici? Ba bine că nu!
    Sănătate și zile dulci, dragă Petru! 🙂

    1. Că bine zici, dragă Alex! Se vede că păstrezi încă în tine inocența de copil, cu tot ceea ce implică ea. Era bun și compotul preparat pe loc cu care ne serveau după prânz, dar, după câteva zile, ne cam plictisiserăm de el și visam cu ochii deschiși la ceva nou. Așa cum astăzi îmi doresc câte un tiramisu sau o savarină reușită. 😉
      Zile cu desfătări pentru trup și suflet îți doresc, dragă prietene! 🙂

  12. Şi pe mine mă iubeau bunicuţele de la Spitalul Pantelimon. De la ele am învăţat să tricotez, să croşetez şi multe taine în a face lucruri din macrame. Eu nu eram şi nu sunt pofticioasă aşa că dulciurile lor nu-mi spuneau nimic. Mă alintau şi pentru mângâieri mergeam din cale-afara. Bună dimineaţa, Petrică!

    1. Nu mai știu ce condiții și decoruri erau în acel spital, după mutarea lui pe Pantelimon. Eram deja la școala care funcționa alături și prioritățile mi s-au schimbat. Banii mergeau pe filme și, arareori, câte un suc la dozator sau o înghețată, după buget.
      Bună să-ți fie inima, Crinuță!

    1. Săru-mâna și bună dimineața, Anușka!
      Iaca am ajuns și la cafeaua energizantă de astăzi, pentru care îți mulțumesc din inimă, mai ales că are niște versuri frumoase alături! Mă înclin și îți transmit cele mai eficiente urări de bine! 🙂

  13. Vermutul a avut si el rostul/rostul lui in sabotarea relatiei. Cu palincă ar fi fost sanse mai mari, dar fără prăjituri, era tot degeaba…
    Să ai bucurii!

  14. Frumosa amintire din copilarie prieten drag. Cred ca ai procedat exact ca un copil, nu stiu , prietenul cel mare(Mircea) daca i se intampla asa ceva n-ar fi lasat prajiturile si mort-copt nu se ambala pentru mostenire, ha, ha, ha. Sufletul curat al copiilor nu se dezminte.

    1. Foarte drăgălașă și poza cu care m-ai fericit pe astăzi, Anda! Ca o dulceață vizuală care nu poate face decât bine sufletului și, implicit, trupului. Mulțumesc mult și îți doresc să ai parte de mulți copiii cărora să le îndulcești viața cu spiritul tău! ❤

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s