Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.