Autobuzul (12)

Grigor își terminase prima încărcătură din pipă, dar la provocarea lui Sălăjan avea neapărat nevoie de un nou sprijin moral. De aceea întârzie cu răspunsul, punând la încercare răbdarea comisarului, până își curăță alene instrumentul, îl umplu cu o nouă porție de tutun și apoi îl aprinse cu un chibrit din dotare. Noroc că și polițistul mai avea încă țigări suficiente, la care se adăugă și respectul pe care-l simțea față de acest bătrân blajin și pipa lui antică. Un oftat prelung, venit din pieptul acestuia, părea semnul că era dispus să răspundă prin mai multe cuvinte decât de obicei.

– Nu cred că-i interesant cine sunt eu. Un pion banal care a ajuns să fie inclus în această combinație de anvergură, printr-o conjunctură a unui destin cinic. Vedeți dumneavoastră… eu am fost orfan de tată de când m-am născut, în toamna anului 1944. Părintele meu a asistat la naștere, dar după câteva zile a fost luat de valul soldaților, pornit să-l pedepsească pe Hitler. Mama mi-a povestit că era un tânăr frumos, ambițios și foarte inteligent. Îi plăcea să studieze până noaptea târziu, cu convingerea că o să inventeze lucruri extraordinare, care vor schimba total lumea. Din păcate, nu s-a mai întors după terminarea războiului, dar a scris câteva scrisori pe care mama le-a păstrat cu sfințenie și din care citea atunci când dorul de el o copleșea. Îmi pare rău că nu le-am adus cu mine, m-ar fi scutit de atâta vorbărie și ați fi văzut cu ochii dumneavoastră de unde a pornit totul.

Emoția se simțea în vocea lui badea Grigor, dar o potoli cu un fum mai adânc și o pauză de două minute.

– Părinții mei s-au iubit foarte mult, iar rodul binecuvântat al dragostei lor am fost eu. Așa mi s-a spus și nu o să mă îndoiesc niciodată de asta, chiar dacă tata a ales să se afirme în străinătate. A fost internat într-un spital din Germania, iar apoi transferat într-unul din Londra, din cauza unei răni grave, ce-i pusese viața în pericol. Acolo a cunoscut pe cineva cu aceleași înclinații spre știință și invenții, cu care s-a împrietenit și pe care l-a urmat apoi în SUA. Scrisorile veneau din ce în ce mai rar de acolo, prin tot felul de intermediari, și însoțite de bani pentru mama și educația mea. Prin anii ’50, i-a scris mamei cu ce se ocupă și a rugat-o să ardă apoi scrisorile despre acest subiect. Spunea că-i vorba despre un proiect militar colosal, cu indicativul secret de Rainbow, prin care se poate realiza dispariția unor lucruri masive și apariția lor în altă parte. E drept că primele încercări nu reușiseră și ele fuseseră sistate din anul 1943, dar el și cu prietenul lui au intrat în posesia documentelor și au reușit să le îmbunătățească. Cred că ați auzit și dumneavoastră de experimentul Philadelphia…

O mică stratagemă prin care bătrânul pasă mingea în terenul comisarului, preț de câteva noi fumuri.

– Îmi amintesc că am văzut un film pe acest subiect fantezist, remarcă Sălăjan, cu o umbră de surâs în colțul gurii.

– Firește că nici noi n-am crezut în această fantezie, dar speram ca, într-un fel sau altul, tata va ajunge la final și se va întoarce printre noi. Se pare că aceasta era și intenția lui, doar că a fost prins și închis pentru însușirea unor documente strict secrete, de interes național. Am aflat asta după mai bine de zece ani, timp în care nu ne-a parvenit nicio veste de la el. A fost eliberat în anul 1966 și extrădat în România, unde a ajuns tot în închisoare. Acolo ni s-a permis să-l vedem o singură dată, cu condiția ca el să coopereze cu regimul Ceaușescu și să pună la dispoziție tot ce știa despre experimentul Philadephia. Atunci am văzut că mama avea motive să-l iubească, după cum arăta – în ciuda detenției îndelungate – și optimismul care răzbătea din el, prin fiecare vorbă și expresie a feței. Ne-a dat speranțe și energie cât pentru toată viața de până atunci și cea care va urma. Am înțeles că era în posesia documentelor dispărute și avea de gând să-și pună planul în aplicare în țara noastră. Ne-am întors fericiți acasă și am tot așteptat semnul promis de el. Vremurile s-au schimbat, deținuții au fost eliberați, dar tata nu a mai venit acasă și nici vești nu am primit de la el. Anii au trecut tot mai greu și mama a murit cu dorul în inimă și cu fotografia lui la piept. Așa s-au stins mulți dintre consătenii mei în vârstă, în timp ce tinerii s-au răsfirat înspre locuri pline de viață și oportunități. Părea că-mi voi face singur cruce și voi adormi în somnul de veci, sprijinit de ea, până am primit o scrisoare scurtă. Era de la tata și îmi transmitea să cumpăr terenul pe care se afla acest autobuz, iar apoi să aștept. Anul expedierii corespunde, dar scrisul și hârtia par de câteva decenii. Această dovadă o am la mine, gândindu-mă că-mi va fi de folos. Pe tatăl meu îl cheamă tot Grigor…, Dan Grigor.

Bătrânul scoase plicul din buzunar și îl întinse comisarului Sălăjan.