Fetița care visa pentru alții (2)

Soneria de la ușă nu părea băgată în seama, deși cineva insista să o folosească de câteva minute. Într-un târziu, doamna Popan se hotărâ să pună capăt supliciului și veni să deschidă.

– Ooo, domnule doctor Oșan!

– Bună seara, doamnă!, răspunse bărbatul zâmbind satisfăcut. Începusem să cred că nu sunteți acasă.

– Mă scuzați, dar m-am gândit că-i dădaca, ea preferă să sune în loc să-și caute cheia în poșetă. Poftiți înăuntru și luați loc, îl invită femeia, cu o politețe firească. Mai nou, faceți și vizite la domiciliu?

– Nuuuu, dar în cazul dumneavoastră am ținut să fac o excepție. Mai ales că nu v-ați mai prezentat la ședințe, îi reproșă medicul în timp ce se făcea comod.

– E adevărat, trebuia să vă sun. Știți…, m-am simțit jenată după ce s-a întâmplat data trecută, cu visul stupid al Lenei. Apropo, cum se simte soția dumneavoastră?

Doamna Popan se așeză, la rândul ei, pe un scaun din fața interlocutorului. Părea mai liniștită pe teren propriu, vocea îi era mai sigură și chipul dispus a rămâne senin.

– Din păcate, nu e bine deloc. A avut un accident de circulație, iar când am ajuns la spital, era conștientă încă. Apoi a intrat în comă și de atunci nu și-a revenit. Medicii spun că starea ei rămâne stabilă, însă nu se întrevăd speranțe de îmbunătățire.

– Îmi pare tare rău să aud asta, îi răspunse cu tristețe gazda. Sper că nu credeți că fetița mea a avut vreo influență…

– A, nu!, se grăbi s-o liniștească bărbatul. Totuși, mă intrigă această coincidență, avându-le în vedere și pe cele consemnate de dumneavoastră. De aceea am venit să vă încurajez în a continua investigația psihiatrică, pentru binele copilei în primul rând. Doar mi-ați spus cât îi e de greu la școală și cât de retrasă e acasă. Împreună, am putea găsi o cale prin care personalitatea ei să-și revină la normal sau măcar să se amelioreze.

Violeta Popan oftă de câteva ori consecutiv, exprimându-și astfel îndoiala.

– Fetei nu-i place să fie interogată, mai ales de străini, iar eu nu vreau s-o forțez. Aștept cu răbdare și strângere de inimă să se vindece prin ea însăși, fără intervenții care ar putea să o afecteze și mai mult.

– Vă înțeleg temerile, dar, după cum ați văzut în prima ședință, noi venim ca niște prieteni și ne adaptăm caracterului fiecărei persoane în parte. Putem fi copilul care să o înțeleagă, prietenul căruia să i se destăinuiască sau adultul pe umărul căruia să plângă. La care adăugăm experiența seculară a unei profesii ce a făcut minuni în cazuri din cele mai extraordinare.

– Ați mai auzit de un caz similar cu acesta?, se interesă femeia.

– Fiecare e altfel, în funcție de personalitate, vârstă și gradul de afectare, încercă medicul să o lămurească.

– Ați mai văzut vreun copil care să prezică viitorul prin vise?, insistă doamna Popan.

– Stați puțin, că deviem de la scopul pentru care mi-ați cerut ajutorul, iar acesta este să-i redăm zâmbetul și energia fiicei dumneavoastră. Indiferent dacă ni se pare că are darul de prezicător sau își folosește imaginația în a ghici viitorul, precum fac astrologii…

Soneria se auzi din nou, doar o singură dată. Pe ușă intră o tânără plinuță, îmbrăcată în culori stridente și fardată ostentativ.

– Ea e dădaca despre care vorbeam și pe care o chem de câte ori Lena rămâne singură acasă. Lucrez la un supermarket, iar acum sunt în schimbul de noapte. Fetița are nevoie de cineva, ca să-și respecte programul de masă, de făcut teme și de somn. Altfel se scufundă în visare, cu ochii pierduți în zare sau pe ecranul televizorului.

– Bună! Sonia mă numesc, se prezentă domnișoara vizitatorului, în timp ce-l cerceta cu insistență și își mesteca dezinvolt guma din gură. Vă las, că mă așteaptă domnișoara Lena.

Plecă spre camera fetei, mișcându-și incitant coapsele bine împlinite.

– E greu să găsești pe cineva calificat, la programul pe care-l am, se scuză parcă doamna Popan. Uneori mă mai ajută mama, dar și ea lucrează tot în comerț.

– Cum se înțelege fetița cu această tânără?, fu curios să afle bărbatul.

– Nu mă pot plânge. Se pare că are răbdare și înțelegere, din moment ce aud că există un dialog între ele. Poate ar trebui să fiu geloasă, zise femeia cu un surâs amar.

Doctorul dădu din cap a îngăduință și se ridică, pregătindu-se de plecare.

– Nu vă mai rețin, din moment ce vă grăbiți la serviciu. Poate vă mai gândiți la propunerea mea și o să luați decizia cea mai bună. Știu că e greu pentru început, dar rezultatele bune vin ca urmare a unor măsuri radicale. Cunosc un medic psihiatru cu succese deosebite în această privință. Cu profesionalismul lui și ajutorul nostru, am putea să vă redăm fiica pe care ați pierdut-o. Altfel, s-ar putea să o pierdeți pentru totdeauna și să fiți chinuită de remușcări pentru că ați refuzat ajutorul oferit cu generozitate.

– Vă mulțumesc pentru interes, domnule doctor. O să vă contactez eu dacă va fi cazul.

Bărbatul sărută mâna gazdei și îi adresă un ultim zâmbet, înainte de a ieși pe ușă.