Fetița care visa pentru alții (10)

Ai fi crezut că zilele vor deveni o rutină plăcută pentru noua elevă a internatului, cu mai mulți factori care aduceau culoare în viața celor patru copii. Atenția cu care era înconjurată de Sentimente și Poligraf, o făceau pe Lena să se simtă ca într-o familie cu frați iubitori, de care nu a avut parte și la care tânjise adesea. Lecțiile nu le mai percepea ca pe o corvoadă, ci mai degrabă ca pe o joacă diferită și incitantă de fiecare dată. Chiar dacă profesorii erau virtuali, interacționând cu ei din locuri îndepărtate, pe ecranele imense ale monitoarelor, îi simțea totuși aproape, prin atenția acordată fiecăruia în parte, prin răbdarea și înțelegerea de care dădeau dovadă cu fiecare în parte. Astfel, se străduiau să-i aducă pe toți la același nivel de cunoștințe, indiferent de vârstă sau înclinații. Totuși, pentru cei care-și manifestau preferința în anumite materii, le acordau șansa de a le aprofunda, fără să-i afecteze negativ pe ceilalți.

Cele două ore de agrement și apoi șase ore de studiu nu li se păreau prea mult, din moment ce nu aveau de făcut teme obligatorii în niciuna din cele șase zile ale săptămânii. Doar duminica o aveau fără ore de curs, dar și atunci erau stimulați printr-un program de mișcare în aer liber și concursuri antrenante. Mili locuia practic în incinta internatului, iar nea Vițian era soțul ei și omul bun la toate. Amândoi veneau cu provocări fizice sau intelectuale, prin parcul ce înconjura clădirea principală sau în interior, cu jocuri logice răsplătite cu premii simbolice și accesibile tuturor.

Șoc era mai dificil în abordare, exprimându-și nemulțumirea față de anumite preocupări „copilărești” și veselia „ieftină” pe care o vedea uneori chiar și în ochii colegului său de cameră. Doar pe Sentimente îl avea la inimă și nu-i plăcea să vadă cum e „corupt” de fetele acelea neastâmpărate. Lena simțea o atracție inexplicabilă față de acest băiat lovit atât de crunt de soartă. În ciuda chipului diform și a brațelor lipsă, în spatele cuvintelor lui aspre și a caracterului infatuat, ea simțea un suflet candid ce nu voia să-și arate slăbiciunile. Nu știa cum să se apropie de el, fiindu-i teamă de reacțiile brutale, până într-o zi, când i-a strecurat un bilețel între degetele de la picior. Erau numerele câștigătoare la extragerea Loto din acea seară. Firește că Șoc nu avea posibilitatea să parieze, dar gestul și dovada capacității Lenei l-au făcut să o privească mai prietenos și să o aprecieze. De atunci nu a mai persiflat-o și nici nu s-a mai ferit de compania ei.

Lena și-a surprins plăcut și mama, la prima vizită pe care aceasta i-a făcut-o, după două săptămâni. A venit însoțită de Anița, bătrâna simpatică pentru fetiță, dar atât de marginalizată de majoritatea cunoscuților. Amândouă i-au adus dulciuri și cadouri pe care le-a împărțit cu Poligraf și Sentimente. Fosta dădacă i-a sugerat că, dacă nu-i place viața din internat, o ajută ea să evadeze și să se ascundă împreună de „oamenii răi”. Probabil că a fost doar o glumă sau un mod de a o descoase, la care copila a răspuns cu un zâmbet și câteva cuvinte prin care o asigura că totul e bine.

Și doctorul Oșan s-a ținut de cuvânt, căutând-o și consolând-o prin cuvinte calde și gesturi părintești. Doar că, înainte de despărțire, nu s-a putut răbda să nu pună întrebarea care-l rodea de multă vreme:

– M-ai visat cumva, în nopțile care s-au scurs de când ne-am văzut ultima oară?

Lena îl privi în ochi, fără timiditatea de altădată, și recunoscu:

– Da.

– Poți să-mi zici ce anume?, se interesă cu teamă medicul.

– Soția dumneavoastră așteaptă ceva, de aceea se chinuie.

– Ce anume pot să-i ofer în starea ei? Spune-mi, dacă știi…

– Să-i spuneți că o iertați pentru pierderea copilului. A crezut că-i prea devreme să fie mamă, iar acum regretă intervenția.

Pe domnul Oșan îl podidiră lacrimile și nu se sfii să le dea drumul. Atinse cu mâna tremurândă căpușorul fetiței, într-o mângâiere recunoscătoare, după care o rugă în șoaptă:

– Dacă te rog frumos, vii acum cu mine la spital? O să vorbesc cu domnul profesor să te învoiască pentru câteva ore. Te duc cu mașina mea și te aduc înainte de stingere. Ce zici?

Fetița ridică din umeri și răspunse pe același ton:

– Mi-ar plăcea să ies la o plimbare, dar aș vrea să vină Poligraf cu noi.

– Desigur, desigur…, se bucură doctorul, ridicându-se în picioare și căutându-și un șervețel. Pregătiți-vă până revin.

Profesorul Bogdan a insistat să meargă și el, pentru că răspundea de fete și voia ca orarul să fie respectat. Drumul a fost plăcut pentru cele două prietene, dornice de peisaje noi și plimbări mai lungi. Nici nu și-au dat seama cum a trecut vremea și au ajuns într-o rezervă a spitalului municipal, conduși de o asistentă amabilă. Acolo au dat cu ochii de o femeie palidă și fără cunoștință, în trupul căreia intrau mai multe tuburi și tubulețe și care respira la comandă, ajutată și monitorizată de aparatura din preajma ei. Emoțiile te subjugă într-o astfel de situație, iar pe fața domnului Oșan se vedeau foarte clar. Inima îi bătea cu putere, chipul îi era transfigurat și trupul simțea nevoia să se așeze pe marginea patului. A atins cu sfințenie mâna femeii și a strâns-o în palmele lui fierbinți. Privind-o ca pe o icoană, a reușit să-i spună cu o voce gâtuită de emoție:

– Te iert, iubita mea soțioară… Te iert din suflet și te iubesc nespus…

 

Poate că a simțit o zvâcnire a mâinii pe care o strângea sau poate că i s-a părut. Poate că oftatul scos de femeie și pe care l-au auzit ceilalți a fost doar o închipuire. Cert este că inima ei a încetat să mai bată, iar aparatul a transmis imediat semnalul de cod albastru. Echipa de resuscitare ce s-a prezentat imediat nu a avut niciun succes în misiunea ei. Pacienta murise cu un zâmbet de mulțumire pe chip.