Zâmbete în așteptare

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* De ziua lui, Ion primește o pușcă de vânătoare. Dornic să o încerce, pleacă la vânătoare de urși. Ajuns în pădure, vede un urs negru. Pune pușca la ochi, țintește, trage, ursul cade mort. Ion se apropie de urs, îl mișcă cu piciorul… când… simte o bătaie pe umăr. Se întoarce și ce vede? Un urs brun care îi spune:
– Ioane, Ioane, situația e nasoală. Tocmai l-ai omorât pe vărul meu. Acum ai două opțiuni: ori te sfâșii și te omor, ori facem sex.
Ion stă, se gândește… până la urmă:
– Bine, ursule, asta e. Facem sex.
După ce termină, Ion pleacă acasă, mai mult mort decât viu. Stă la reanimare 2 săptămâni, după care, dornic de răzbunare, se întoarce în pădure. Caută ursul brun, îl găsește, îl omoară și simte pe umăr o bătaie. Se întoarce și vede un urs grizzly, care îi spune:
– Ioane, situația e nasoală. Ursul brun pe care tocmai l-ai omorât era vărul meu. Acum ai două opțiuni… ori te sfâșii și te omor, ori facem „wild sex”! Ion stă, se gândește și apoi zice cu jumătate de gură:
– Bine, ursule, asta e. Facem sex sălbatic.
După partida de sex sălbatic, Ion stă la reanimare 3 luni. Și de data asta își jură că se va răzbuna. Se întoarce în pădure, caută ursul grizzly, îl omoară și… DA… o altă bătaie pe umăr. Când se uită în spate, un urs polar uriaș care îi spune:
– Ioane, acum între noi fie vorba… nu-i așa că tu nu vii aici pentru vânătoare?!

* Unul cu un Logan îi face semn unuia cu Ferrari să coboare geamul și îl întreabă sec:
– Ești mulțumit de ea?, că am văzut că nu prea își cumpără lumea.

Imagine similară

 

* – Ce-mi luați de ziua mea?
– O tobă.
– Am deja tobă!
– Știm. Ți-o luăm!

* La școală, învățătoarea îl întreabă pe Bulă:
– Bulă, ce este un summit?
Bulă se concentrează puțin și răspunde:
– Summitul este o reuniune cu toți președinții țărilor NATO, care vin cu ideile lui Trump și pleacă cu ideile lui Putin.

* Se apropie ziua de naștere a soacrei, iar ginerele nu știe ce cadou să-i facă. În cele din urmă s-a decis și i-a rezervat cel mai fain loc din cimitir.
A mai trecut un an, din nou ziua de naștere a soacrei. De această dată, niciun cadou. Soacra întreabă:
– Scumpul meu ginerică, gata, nu mă mai iubești?
– Ba da, mamă, cum să nu te iubesc? Doar că sunt un pic supărat, deoarece nu te-ai folosit de cadoul de anul trecut!

* Azi am văzut primul semn al primăverii: doi tipi duceau un radiator electric la casa de amanet.

* Bunica, proaspăt tunsă, își întreabă nepoțelul:
– Ei, ce spui, nu-i așa că tunsă scurt, bunica ta nu mai pare babă?
– Așa-i! Acum pare moș!

* Doi polițiști în gară, așteptau trenul. La un moment dat, văd ei un cântar vorbitor. Primul, bagă moneda, se urcă pe cântar și aude:
– Ai 1,80 m, 80 de kg și aștepți trenul de Iași.
Auzind, rămâne mască. Se urcă și al doilea și aude:
– Ai 1,80 m, 70 kg și aștepți trenul de Iași.
– Nu se poate, zice primul. Hai să ne urcăm amândoi, să vedem ce spune.
Zis și făcut:
– Greutate 150 kg, sunteți polițiști și vrând neapărat să faceți pe cretinii, ați pierdut trenul de Iași…

* O să fiu foarte ocupat pe lumea cealaltă. Lista celor pe care vreau să-i bântui, crește în fiecare zi…

* – Cum îi merge fetei tale?
– Excelent! Soțul o iubește, îi cumpără parfumuri scumpe, haine de blană, o duce în vacanțe…
– Și băiatul?
– Prost. S-a însurat cu o nesimțită: ba vrea să i se cumpere parfumuri scumpe, ba haine de blană, ba vrea dusă în vacanțe!

* – Doctore, am dinții galbeni! Ce pot să fac?
– Pune-ți o cravată maro!

* – Domnule doctor, după ce beau o sticlă de whisky, încep să văd șoricei! Ce trebuie să fac?
– Să lași băutura!
– Dar, totuși, nu e mai bine să cumpăr o pisică?

* Un bărbat și o femeie, care nu se cunoșteau, împărțeau același compartiment într-un vagon de dormit. După ce au trecut peste momentul inițial de stânjeneală, s-au întins să doarmă, el pe patul de deasupra, ea pe cel inferior. În mijlocul nopții, bărbatul se înclină în lateralul patului, o trezește pe femeie și-i spune:
– Îmi cer scuze că vă deranjez, însă îmi e foarte frig. Ați putea să-mi dați încă o pătură?
Femeia se înclină și ea în lateralul patului și, uitându-se spre el, îi face cu ochiul și îi spune:
– Am o idee mai bună, ce-ați zice dacă numai pentru noaptea asta ne-am considera căsătoriți?
Bărbatul, încântat, e de acord, după care femeia îi spune:
– Ia-ți singur o pătură, trântor împuțit ce ești!

Occident Express (4)

La început a fost un zvon venit de la vecinii atoateștiutori, apoi s-a concretizat printr-o știre de pe canalele televiziunii, iar la urmă s-a descărcat ca un trăsnet, printr-un telefon primit de la Londra. Radu al ei a fost rănit grav într-un atentat cu multe victime. Singurul ei copil, lumina și sprijinul vieții sale și a nepoatei Adela, era internat într-un spital străin și îndepărtat, fără ca cei iubiți să-i fie aproape, să-l întrebe cum se simte și să-l aline prin cuvinte iubitoare de mamă și fiică. Inima i se strângea de durere la fiecare gând întunecat, dar mai ales la posibilitatea ca băiatul ei să se stingă tânjind după ei, între oameni necunoscuți, cu fețe preocupate și vizite precipitate.

Se uita cu fereală la chipul necăjit al Adelei, o fetiță care a suferit deja prea mult, întâi prin pierderea mamei, apoi prin plecarea la muncă a tatălui, iar acum prin această tragedie imposibil de suportat. Tocmai când spera că meandrele vieții s-au mai îndreptat, iar viitorul părea că promite măcar o parte din despăgubirile meritate, o astfel de lovitură ar putea să dezechilibreze pentru totdeauna și un om călit, darămite o copilă de doisprezece ani și o văduvă singură, săracă și prea dependentă de dragostea pentru mica ei familie. Simțea cum se sufocă în casa aceea mică, pornea instinctiv să-și facă bagajele, dar își amintea imediat că nu avea cum să ajungă unde-i era vrerea.

Se nimerise să fie o vreme de iarnă sufocantă prin ninsoare, în care avioanele erau oprite adesea la sol, mașinile se împotmoleau pe șosele, iar la trenuri nici nu se mai vindeau bilete. Cu atât mai mult, satul lor era rupt total de orice altă localitate, oamenii se zbăteau să-și facă poteci până la poartă sau către magazinul cu produse alimentare, de unde cumpărau tot ce mai rămăsese pe rafturi. Ici-colo se întâlneau câte doi-trei și își făceau cruce privind la cerul plumburiu și fulgii deși pe care nu înceta să-i împrăștie. De mult nu mai văzuseră atâta zăpadă, iar ăsta trebuia să fie un semn pentru ei și vremurile ce au să vină. Lelea Sofia n-avea nervi pentru a a face pronosticuri și nici în povești n-o mai lăsa sufletul să stea. Pentru ea conta doar ziua de azi, doar gândul neîntrerupt către fiul pe care avea obligația să-l vadă cât mai repede.

Totuși, Adela a reușit s-o smulgă din abisul amărăciunii, provocându-i uimire și o rază de speranță:

– Bunică, poți să faci bagajele și să mergem la gară. Plecăm la tati!

Femeia se uită mai atentă la expresia de pe chipul fetiței, pentru a fi sigură că nu și-a pierdut controlul sau poate face o glumă proastă.

– Cum să plecăm, dragostea mea? Nu vezi ce-i afară? Nu ai auzit că toate mijloacele de transport sunt împotmolite?

– Am auzit, dar eu știu că există un tren care nu poate fi oprit nicicum. Gara nu e departe și, cu puțin efort, putem ajunge în trei ore. Ai încredere în mine, așa cum și eu am încredere în Occident-Express. Tata ne așteaptă și nimic nu ne poate opri.

Ca hipnotizată, lelea Sofia se ridică și, de data asta, începu cu adevărat să înghesuie în geamantane tot ce aveau nevoie la drum, dar mai ales pentru Radu al lor. Câteva borcane cu zacuscă, dulceață, oleacă de slăninuță, cârnăciori, tobă, sarmalele făcute astăzi și câteva plăcinte, preferatele băiatului. Precis că mâncarea din spital nu-i priește, dar asta de acasă îl va pune mai repede pe picioare. Astfel încărcate, au pornit-o încet și hotărât către halta ce părea departe, ținând cont de condiții. Câte un cunoscut curios le privea intrigat și chiar încerca să le descoase, strigând din curte. Dar ele nu-i băgau în seamă și înotau printre troiene, profitând de orice urmă bătătorită pe care alții au făcut-o înainte. Ningea cu sârg în continuare, vederea nu le răzbătea departe, dar îndârjirea lor depășea aceste piedici, lăsând în urmă casă după casă, stradă după stradă.

Au ajuns obosite în fața liniei de cale ferată, unde le-a ieșit în întâmpinare nea Nuțu, paznicul dintotdeauna al micii clădiri din haltă.

– Dar unde v-ați pornit pe o vreme ca asta, lele Sofia?, se minună bătrânul. Nu vedeți ce potop e afară?

– Am venit la tren, răspunse femeia gâfâind. Trebuie să mergem la feciorul meu.

– Ce tren ți s-a năzărit!? Matale nu vezi cum arată șina? Nicio garnitură nu poate circula, cale de sute de kilometri.

– Nepoata mi-a zis că vine unul special, iar eu cred în vorbele ei, îi spuse lelea Sofia.

– Eu cred că durerea te-a cam scrântit la cap, îi răspunse Nuțu, dând din cap a pagubă. Hai mai bine la mine în gheretă, că am făcut focul…

Dar un șuierat prelung și ascuțit îi întrerupse vocea, făcându-l să se întoarcă spre direcția de unde părea că vine. Nu dură mult, căci niște lumini tot mai pătrunzătoare se apropiau de ei, despicând cu încăpățânare perdeaua de ninsoare. Uimirea a atins apogeul când au deslușit cum o suflantă puternică și un plug eficient îndepărtau zăpada din fața trenului, urmând ca, după ele, mai multe brațe ingenioase și iuți în execuție, să instaleze o cale ferată nouă, paralelă cu cea veche și acoperită de nea. Toți trei erau încremeniți de ceea ce le văd ochii, când garnitura a oprit în dreptul lor. Prima care și-a revenit a fost Adela.

Imagine similară

– Hai, bunică, să urcăm repede, zise ea trăgând-o de mânecă și ridicând o geantă.

Lelea Sofia se trezi la realitate, puse mâna pe celelalte bagaje și, înainte de a se urca în vagon, se întoarse spre bătrânul paznic:

– Rămâi cu bine, Nuțule! Sper ca minunea asta să nu te scrântească la cap.

După care zâmbi larg și își urmă nepoata nerăbdătoare.

Parodie la o poezie

Inima nu comunică prin cuvinte (parodie de Lucian Perța)

Am întrebat o sută de intelectuali de acum ce e poezia
Și am primit doar câteva răspunsuri închegate,
Am întrebat apoi munții și codrii și câmpia
Și am primit răspunsuri nenumărate.
Vezi tu, Petre, mi-au mai zis munții,
Poezia e și acel ceva prin care
Cuvintele adunate în cutele frunții
Intră în stare de armonizare
Cu tot ce e în jur și cu inima ta,
Dar inima nu comunică prin cuvinte
Și atunci ea va încerca
Să comunice doar prin ritmul muzicii stârnite
De ele, muzică pentru suflet și cuget.
În metamorfoza aceasta stă
Frumusețea ei și toată esența.
Dar desigur, mai multe explicații îți dă
În problema asta, de-i ceri… Lucian Perța!

Imagini pentru imagini cu inimioare

Sursa: „Graiul Maramureșului” din 26.03.2019

Fetița care visa pentru alții (15)

Doctorul Bogdan locuia acum într-un mic apartament de la periferia Vienei. Proaspeții însurăței – familia Oșan – a fost primită cu căldură și îmbrățișări îndelungate, de parcă făceau parte din aceeași familie. Bucuria revederii a fost umbrită curând de starea jalnică ce răzbătea din aspectul și cuvintele unui terapeut căzut în depresie. Desigur că mulți oameni ajung la un moment dat să creadă că și-au ratat viața, iar speranțele de redresare nu mai există. Aceștia au posibilitatea să se adreseze unui psiholog, care, prin harul și cunoștințele dobândite, îi pot scoate din întunecimea gândurilor, ghidându-i răbdător spre zări mai senine și oferindu-le noi motive să aprecieze faptul că trăiesc. Dar când tocmai o persoană menită să vindece se îmbolnăvește sufletește, la cine poate să apeleze pentru vindecare? El, care cunoaște toate căile pentru a readuce echilibrul în viața înfrânților de soartă, nu le poate folosi și asupra sa, știind că sunt doar trucuri pentru a păcăli mintea. Ar fi ca și cum ar încerca să se gâdilă singur, lucru pe care nimeni nu-l poate face cu succes.

Această capitulare răzbătea în primul rând de pe chipul neîngrijit, cuvintele obosite și paharele cu băutură golite prea insistent, la masa unde au fost invitați tinerii. Veniți să audă vești bune, Violeta și Nelu dădeau ochii cu un om învins, ce se plângea că a pierdut totul, tocmai când credea că și-a găsit menirea și copiii în care să investească tot ce avea.

– Dar unde sunt băieții?!, îl întrebară cu firească uimire oaspeții.

Imagine similară

 

Bogdan își mai turnă o porție de coniac, îi îmbie zadarnic și pe ei, după care sorbi îndelung din paharul încăpător. Un oftat venit din străfunduri fu începutul spovedaniei sale:

– I-am pierdut și pe ei, nu înțelegeți? Undeva am greșit, dar nu-mi dau seama unde, din moment ce intențiile mi-au fost bune și firești. Nu pot da vina nici pe ei, doar sunt încă niște copii, ușor de influențat și cu visuri mari, ce așteaptă împliniri grabnice. Așa am fost și noi la vârsta lor, doar că nu aveam calități care să ne dea aripi mari, deci nici visurile nu urcau atât de sus.

– Cum i-ați pierdut, domnule doctor?, insistă Violeta. Au fugit, au fost răpiți sau v-au fost ridicați și ei de către autorități?

– Hmmm, nici nu știu precis cum să o numesc. Mai degrabă au fost momiți…

– De cine și cum?, se interesă doctorul Nelu.

Gazda mai sorbi din pahar, în timp ce căuta un reper prin noianul de amintiri ce veneau de-a valma:

– Am fost tare dezamăgit când mi-am pierdut fetele, spuse el cu glasul frânt. Știu că nu erau ale mele, de drept, dar consideram că suntem o familie fericită și cu mari șanse să schimbăm puțin lumea în bine. Nu am vrut să-i pierd și pe băieți, de aceea ne-am retras aici. În plus, era o șansă pentru Șoc să-și împlinească marea dorință de a arăta ca ceilalți. Am făcut rost de o parte din banii pentru operație, cea care consta în transplantul de piele. Eu și Sentimente i-am fost aproape, pe cât s-a putut, dar se pare că n-a fost suficient. A intrat pe fir un individ periculos, foarte ambițios și cu mulți bani. La început am crezut că-i un binefăcător căruia i s-a făcut milă de băiat și vrea să contribuie la refacerea lui totală. De aceea am acceptat donațiile lui anonime, pentru proteze din cele mai performante, executate în premieră mondială. Am apucat să vedem bucuria de pe chipul lui, atunci când a început să le folosească și să ne transmită fericirea atât de molipsitoare. Nu știam că era ultima dată când îi voi vedea. A doua zi, Sentimente s-a dus primul în vizită, iar pe când am ajuns și eu, amândoi dispăruseră. Mi s-a spus că binefăcătorul anonim achitase toate cheltuielile, prezentând și acte pentru externare. Firește că nu am aflat despre cine e vorba, deși am făcut plângere pentru răpire și am angajat un detectiv.

Bogdan se opri pentru a-și mai umezi gâtul cu o nouă șarjă de coniac. Reacția Violetei nu întârzie:

– Totuși, nu se poate să dispară doi copii dintr-un spital, mai ales într-o țară ca Austria. Cineva a încălcat legea, iar asta se poate dovedi.

– Au fost descoperiți câțiva vinovați și au plătit pentru asta, acceptă doctorul Bogdan. Dar acela care a organizat totul nu poate fi prins, cel puțin deocamdată. Pentru că, la fel ca peste tot în lume, banii pot cumpăra orice. Ceva tot am aflat despre acest personaj malefic: face parte din elitiștii mondiali și își spune Montezuma. Asta pentru că se crede reîncarnarea marelui conducător aztec, cu misiunea de a răzbuna atrocitățile pe care le-au făcut conchistadorii la invadarea Americii de Sud. Iar pentru a-și atinge scopul, băieții noștri sunt două instrumente cum nu se poate mai nimerite, două suflete ce pot fi transformate în arme teribile. Forța energetică neîngrădită și manipularea sentimentelor pot face mai mult decât toate armele la un loc.

va urma

Răsădite

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Ajunge un cetățean în rai, unde trece pe lângă un pom plin cu clopoței.
– Da’ pomul ăsta pentru ce-i?, îl întreabă pe Sf. Petru.
– Ăsta-i pomul minciunilor. Ori de câte ori cineva minte pe pământ, sună un clopoțel.
– Aha.
Mai stă omul ce stă, când deodată tot pomul se prăbușește cu mare tamtam.
– Văleu, ce s-a-ntâmplat?, îl întreabă pe Sf. Petru.
– Ei, ședință de Guvern la București.

* Cadouri de 8 Martie
Primul vine Gigel, fiul brutarului, și îi dă o cutie. Învățătoarea o ia, o scutură puțin și spune:
– Sunt chifle, nu?
– Da, răspunde Gigel.
Apoi, vine Ionel; fiu de măcelar, și îi dă o cutie. Învățătoarea o agită ușor, miroase cutia și îi spune:
– Cotlete de porc, nu?
– Da, răspunse Ionel.
În cele din urmă, vine și Bulă, fiul cârciumarului, și îi dă o cutie. Învățătoarea o agită și vede că dintr-un colț începe să curgă ceva. Pune degetul pe cutie, îl bagă în gură și spune:
– E vin alb, nu?
– Nu, zice Bulă.
Învățătoarea pune iar degetul pe cutie, apoi îl bagă în gură și zice:
– Șampanie?
– Nu, zice Bulă.
– Mă dau bătută. Ce e?
– Un cățeluș…

* Sunt trei căi prin care te poți ruina: femei, jocuri de noroc și bănci.
Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu băncile e cel mai sigur…

* Ambiție feminină:
Dacă iubitul meu vrea să mă părăsească… mă duc cu el!!! De-a dracu…

* Bulă este întrebat dacă este bine să-i ajungem din urmă pe europeni.
– Este bine să-i ajungem, dar să nu-i depășim.
– De ce să nu-i depășim??
– Ca să nu vadă că avem pantalonii rupți în cur.

* Bulă la ora de desen
A desenat un desen negru pe toată pagina!
Profa: – Ce ai desenat?
Bulă: – Negrii noaptea descărcând cărbuni!
Profa: – Dar eu știu că la negri dinții sunt albi!
Bulă: – Dvs. vi se pare că după atâția cărbuni descărcați, lor le mai vine a râde?

* – De ce porți ochelari?
– Ochii mei sunt atât de frumoși încât trebuie să îi țin în vitrină.

* Laserul de la Măgurele a atins cea mai mare putere din lume.
Bun, acum să-l îndrepte cineva spre Casa Poporului.

* Râsul e cel mai bun medicament.
Dar dacă în schimb râzi fără motiv… ai nevoie de medicamente.

Imagine similară

* – Câți ani poartă olteanul o bască?
– Nu știu, câți?
– Îți spun eu: 9 ani.
– Cum așa?
– Foarte simplu: 3 ani pe față, 3 ani pe dos și trei ani pe șaua bicicletei.

* Știre
Noul Cod Penal schimbă fundamental înșelăciunea: va face pușcărie cel înșelat, pentru că e prost.

* Aș face o glumă despre ardeleni, dar ăștia nu se știu enerva, iar când se enervează, până să se apuce de scris, trece farmecul postării.
Mai bine fac o glumă despre moldoveni, ăia se apucă de înjurat chiar și dacă nu știu despre ce-i vorba.

* La târgul de cai, undeva în Ardeal
– No, domnule dragă, calul ăsta aleargă bine?
– Ăsta? Fuge de rupe pământul! 10 kilometri aleargă fără oprire!
– No, asta nu-i bine!
– De ce?
– Pentru că io stau la 6 kilometri de aici și n-am chef să mă întorc zilnic 4 kilometri pe jos!

* La Radio Erevan, o ascultătoare întreabă:
– Ce capitală e mai mare, Londra sau Anglia?
Radio Erevan răspunde:
– Viorico, tu ești?

* – Unde locuiești?
– Undeva în afara Londrei!
– Wow! Și unde anume?
– Slatina, Olt…

* Păcătoșilor!
Nu știu cum vă înșelați voi partenerii, mie îmi este rușine și să intru în Kaufland cu punga de Carrefour.

* Aladin, în fața Casei Albe, cu lampa-n mână, căuta de zor. Iese Trump la fereastră:
– Ce cauți, Aladin?
– Caut Cinstea și Onoarea!
– Du-te mă la ruși, nu-ți mai pierde vremea pe aici.
În fața Kremlinului, Aladin căuta de zor. Iese Putin la fereastră:
– Ce cauți, Aladin?
– Caut Cinstea și Onoarea!
– Du-te mă la români, nu-ți mai pierde vremea pe aici.
În fața Casei Poporului, Aladin căuta de zor. Iese Iohannis la poartă:
– Ce cauți, Aladine?
– Îmi caut lampa!

* Un țăran s-a întors de la București. S-a adunat tot satul. Stau, beau încet. Țăranul spune:
– Am fost într-un magazin interesant, ”Sex Shop” se numește! Foarte interesant magazin, ce să vă spun! Și aveau femei gonflabile de vânzare!
Cea mai plină de viață femeie din sat întreabă:
– Aveau și bărbați gonflabili?
– Cinstit, bărbați n-am văzut. Probabil n-au adus încă. În schimb aveau piese de rezervă pentru ei cât duce trenul!

* Se întâlnește un dirijor cu Dumnezeu. Dirijorul:
– Doamne… ajută-mă să devin cel mai mare dirijor!
Dumnezeu întreabă:
– Fiule, ți-ar plăcea să fi dirijorul corului mei de îngeri și cei mai buni compozitori, precum Mozart, Beethoven, Shubert, să scrie pentru tine?
Dirijorul:
– Ar fi cel mai extraordinar lucru!
Dumnezeu:
– Pregătește-te, mâine la ora 10 ai prima repetiție!

Occident Express (3)

continuare

De pe holul lung al internatului se auziră niște uși trântite și pași greoi ce se apropiau. Era semnalul că fiecare copil trebuia să se întoarcă imediat în patul lui și să țină ochii închiși, în caz că vor fi controlați îndeaproape. De data aceasta, însă, supraveghetorul se mulțumi să se uite prin întunericul brăzdat de fâșiile luminilor de afară și să asculte felul în care respirau presupușii adormiți. După care mormăi ceva și trase cu putere de clanța ce se închise cu un sunet strident, iar pașii lui se îndepărtară târșâiți.

Cei șapte copii au adormit într-un târziu, visând la misiunea care-i aștepta, dar mai cu seamă la trenul ce venea către ei cu un șuierat prietenos și vagoane îmbietoare. În somn, totul părea mai ușor și mai frumos, piedicile le treceau cu zâmbetul pe buze, porțile se deschideau cu prima cheie, iar Fălcosul făcea spume la gură de nervi și neputință. Ei zburdau ținându-se de mână până în fața șinelor, unde roțile trenului scrâșneau puternic pentru a opri exact în dreptul lor. O, ce vise frumoase poate să inducă o astfel de poveste, care de fapt nu era o scorneală, așa cum îi asigurase Moșul!

Dimineața a venit cu o realitate sumbră, pe care o cunoșteau prea bine și din care li se părea acum mai greu de evadat. Țipătul supraveghetorului cu băț le invada și cea mai ferită oază de liniște, forțându-i automat să formeze un șir spre spălătorie, altul înapoi, apoi cel spre sala de mese, urmat de cel spre clasă. De fiecare dată interveneau mici incidente, rezolvate de Fălcos prin lovituri, înjurături și strigăte ca de tunet. Puteau ei oare să înșele vigilența unui astfel de zbir, să pătrundă în locuri interzise și să deschidă uși atât de strașnic păzite? Era o întrebare la care se putea răspunde mai ușor noaptea, când speranțele păreau mult mai vii, nicidecum ziua, cu o viață în culori atât de dure sau doar în alb și negru.

Astfel se scurgeau zilele, cu seri încurajatoare și cu dimineți în care se trezeau parcă alții, privindu-se cu teama de a nu transmite cumva din gândurile ce-i înaripaseră înainte de culcare. Așa a trecut mai bine de o săptămână, când Lunganul a venit cu vestea mult așteptată: reușise să trimită un mesaj către trenul miraculos. Nu putea să garanteze efectul așteptat, fiindcă nu avea bani să plătească biletele și nici nu era sigur că scrisoarea lui ajunsese unde trebuie. În puține cuvinte, băiatul a povestit situația lor și a promis că vor lucra orice în schimbul călătoriei pe care o solicită pentru mâine seară la ora opt și jumătate. Așadar, marea evadare era planificată, iar ei trebuiau să facă totul ca să iasă pe poarta internatului, într-un loc din care trenul putea să-i ia.

Stingerea din acea seară s-a dat ca de obicei, la ora opt. Imediat după aceea, agitația a cuprins tot dormitorul, mai ales când s-a constatat că ușa era închisă cu cheia, ca niciodată până atunci. Ceva nu era în regulă, dar au aflat curând despre ce e vorba, din gura Pisicii:

– Credeați că eu dorm, când ați plănuit să fugiți? Fălcosul știe tot, așa că nu aveți nicio șansă, râse băiatul de necazul celor șapte colegi.

Calu, Balena și Stângaciul nu s-au putut abține, sărind la gâtul pârâciosului. Moșul și Tunet au intervenit și au reușit cu greu să evite o bătaie ce ar fi fost gălăgioasă și ar fi atras supraveghetorul. Era nevoie de o soluție rapidă și eficientă în cele douăzecișicinci de minute de care dispuneau. Ferestrele aveau gratii groase și bine prinse, iar ușa ieșea din discuție. Mezinul Țâcă fu acela care arătă spre tavanul dormitorului. Chiar la îmbinarea cu peretele se putea distinge un mic oblon care trebuia să ducă undeva. Era la o înălțime cam mare și nu părea ușor de deschis, însă nu aveau altă alegere.

Imagine similară

– Nici să nu vă gândiți, că țip după nea Fălcosu’, îi avertiză Pisica când înțelese ce vor să facă.

De data asta au fost cu toții de acord că-i nevoie să-l lege la gură și de pat pe răutăcios, o treabă la care i-au ajutat cu plăcere și ceilalți colegi. Apoi a urmat escaladarea și forțarea ușiței din metal. Nu a fost deloc ușor, mai ales că simțeau mereu frica de a fi surprinși de supraveghetor. Oblonul a cedat în cele din urmă, iar prin el, după ce se cățărau pe umerii altora, au intrat Lunganul, Țâcă, Calu, Tunet, Stângaciul, Moșul, dar Balena s-a blocat și nimeni nu a mai putut să-i urmeze. În zadar au încercat să-l tragă sau să-l împingă pentru a face loc altora. Trupul îi era prea gros și se înțepenise în zona burții, iar eforturile lor au produs zgomote ce l-au adus pe Fălcosul în dormitor. Furia lui era fără margini, înghețându-le sângele în vine.

– Fugiți voi, îi îndemnă Balena. Mergeți și spuneți oamenilor ce se întâmplă aici.

Colegul lor avea dreptate, iar timpul nu le lăsa alte opțiuni. În timp ce supraveghetorul trăgea cu putere de copilul blocat, ceilalți șase s-au târât câțiva metri printr-o conductă și au ieșit prin alt oblon, pe acoperișul clădirii. Tocmai când, de departe, se auzea șuieratul mult visat în timpul nopților și vedeau lumina aceea salvatoare. Trenul a oprit pe trotuarul de lângă internat, iar copiii au sărit ușor pe vagonul cel mai apropiat. Au coborât ținându-se de mână și au pătruns pe ușa care-i aștepta deschisă. Totuși, parcă nu le venea să creadă că nu mai trăiesc un vis și de aceea se frecau la ochi, privind în jur cu o uimire de nedescris.

Darul poeziei

Imagine similară

Dacă inima te doare,
Din lipsă de înțelesuri,
Îți vei găsi alinare
Așternând gânduri în versuri.

La o bucurie mare,
Ce-o arăți cu frenezie,
Îi vei da amplificare
Apelând la poezie.

Când iubirea ți-e amară
Și-ți simți sufletul cum geme,
Vei prinde tărie iară,
Spovedindu-te-n poeme.

Natura de te-nfioară,
Îmbrăcând lucioase stofe,
Poți să-i cânți ca din vioară,
Punând metafore-n strofe.

Iar când Muza nu-i cu tine,
Părând doar o iluzie,
Te vei simți mult mai bine
Recitând o poezie.

Fetița care visa pentru alții (14)

Timpul a început să se scurgă tot mai dureros pentru doamna Popan. Deși se spune despre el că poate să vindece și cele mai adânci răni, pentru ea era un călău ce o chinuia zilnic, amplificându-i cinic durerea și adăugând noi motive de a vărsa lacrimi ce nu voiau să sece. S-au scurs așa săptămâni, luni și apoi ani, în care biata mamă s-a zbătut ca o nebună să-și regăsească fata dispărută, să audă din gura ei că e bine, să o mângâie cu mâinile ei pe căpșorul mic, să o vadă cu ochii ei că respiră plină de viață. Însă primea doar mesaje reci, parcă scrise la comandă, în care Lena o asigura că e bine, să aibă răbdare că se vor întâlni curând și atunci o să-i povestească mai multe. Acel „curând” se prelungea extrem de mult, făcând-o pe femeie să-și piardă răbdarea și să caute soluții mai rezonabile.

Baba Anița era un umăr pe care putea să se plângă și cu care făcea planuri din cele mai îndrăznețe pentru a-și împlini marea dorință. Împreună cu ea a încercat, în mai multe rânduri, să-l contacteze pe profesorul Bogdan, doar că acesta părăsise țara împreună cu cei doi băieți rămași în grija lui. De fapt, îi dăduse de înțeles că așa va face, imediat după ce fetele fuseseră ridicate și duse la o adresă necunoscută. Doamna Popan a apelat apoi la medicul Oșan, cel pe care-l socotea direct răspunzător pentru această nenorocire, prin recomandarea ce a dus la internarea copilei și apoi la publicitatea nefastă care a atras atenția politicienilor. Oșan se arătă spășit și înțelegător, drept pentru care îi oferi tot sprijinul de care era în stare. De două ori au fost împreună în București, iar în cea de-a doua vizită au obținut o audiență la Ministrul Educației, o persoană care părea pe dinafara subiectului și care le cita instrucțiuni și regulamente la fel de glaciale ca mesajele Lenei.

Pe scurt, fetița ei era bine și fericită, alături de prietena ei, Poligraf, fiind educate amândouă într-o locație secretă, ferite de influențele negative ce ar putea veni din partea dușmanilor poporului. Doamna Popan era felicitată că Lena își poate aduce astfel aportul la Siguranța Națională, dar nu i se poate permite să ia legătura cu ea, tocmai pentru a proteja anumite secrete ce s-ar putea scurge, cu sau fără voia ei. Rămâne să comunice prin mesaje electronice sau scrisori, cel puțin o perioadă de timp. Oricum, din dosarul femeii reieșea că nu-și putea permite să-i acorde atenția necesară unei copile cu nevoi speciale, fiind singură și ocupată cu un serviciu solicitant. Această întrevedere a bulversat-o și mai mult pe femeie, cu greu reușind doctorul Oșan să o liniștească, în drumul de întoarcere spre casă.

Poate din milă sau din încercarea de a-și răscumpăra vina, Oșan a continuat să o viziteze pe Violeta Popan, să rămână la discuții până târziu în noapte, în fața unui pahar de vin, după câte o cină în doi. Nu era nimic nepotrivit în asta, doar și el rămăsese singur de curând, iar acasă îl așteptau doar amintiri neplăcute. Puțin câte puțin, cei doi văduvi au simțit că au mai multe în comun, iar dorul pentru Lena era liantul cel mai puternic pentru sufletele lor. La care se adăuga un motiv cât se poate de pragmatic: căsătoria dintre ei ar fi eliminat orice motiv al statului de a o mai reține pe copilă, din moment ce primea o familie completă, cu tot ce e nevoie pentru o educație optimă.

Imagini pentru imagini cu schimb de inele

Uniunea dintre Popan Violeta și Oșan Ion s-a făcut într-un cadru restrâns, dar asta nu știrbea deloc din emoțiile și tandrețea specifică unei iubiri înțelepte, în care sentimentele erau dozate cu grijă, să nu ardă prea puternic și să rămână vreodată fără combustibil. De acum aveau aceleași priorități, iar cea mai mare dintre ele era lupta pentru recâștigarea Lenei. Nelu și Violeta au mai încercat să contacteze personaje sus-puse din Capitală, dar se izbeau de același refuz. Într-un gest disperat s-au adresat presei, printr-o campanie hotărâtă și nemiloasă. Replicile n-au întârziat să apară, sub forma unor mesaje anonime, în care erau amenințați cu moartea sau cu imposibilitatea de a-și mai vedea vreodată fiica. Câteva incidente ulterioare au dovedit apoi că erau luați cu adevărat în vizor.

Dar nimic nu putea să sperie o mamă, atunci când își dorea cu ardoare să-și recâștige copilul. Zi de zi, seară de seară, mintea ei țesea planuri noi, din care alegeau împreună pe cele mai puțin fanteziste. Uneori se împotmoleau sau se contraziceau, dar aveau răbdarea să le întoarcă pe toate fețele și să culeagă ceva folositor, ceva care să le perpetueze speranța. Norocul își are rolul lui, oricât de mult te-ai baza pe ambiție și inspirație. De data asta a venit sub forma unui telefon din partea profesorului Bogdan, care îi invita la o adresă din Austria. Erau sfătuiți să fie discreți și atenți în a scăpa de urmăritorii care, în mod sigur, sunt mereu cu ochii pe ei. Speranțele celor doi au prins din nou aripi puternice.

Efect spontan

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Domnule doctor, mi-ați spus că, dacă soțul meu va sta în stațiune la Vatra Dornei timp de o lună, se va vindeca de nevroză!
– Și n-a fost așa?
– Nu! Am stat trei luni și nu se vede niciun semn de ameliorare.
– Doamnă, eu nu v-am spus să vă însoțiți soțul!

* Ana țipă la Manole în timp ce o zidea:
– Manole, dobitocule, îmi murdărești rochia!
– Las’, că-ți vine beton!

* A doua zi după operația de apendicită, tânăra este vizitată de chirurg.
– Ei, cum merge, domnișoară?
– Bine, mulțumesc. Dar spuneți-mi, domnule doctor, o să fie vizibilă cicatricea mea:
Medicul o privește o secundă și îi răspunde:
– Asta depinde de dumneavoastră, domnișoară.

* Aterizând pe planeta noastră, comandantul navei extraterestre raportează entuziasmat superiorilor:
– Există viață pe Pământ!
Urmărind apoi starea socială: revolte, luptele pentru putere, înarmarea excesivă, salariile de mizerie, anarhia instaurată etc., acesta, după câteva zile, raportează cu amărăciune:
– M-am înșelat, sir. Asta nu-i viață…

* – Draga mea, ți-aș aduce soarele și luna…
– Poți să începi mai întâi cu salariul.

* S-a declanșat o anchetă internă la CFR, după ce un tren a dat tot traficul peste cap ajungând la timp!

* – Spune-mi sincer, tu ai pe alta?
– Nuuuu, iubirea mea, e tot aia de anu’ trecut…

* Se zice că oamenii frumoși dorm pe spate, cei deștepți dorm pe burtă, cei șireți dorm pe partea stângă, iar cei buni pe partea dreaptă.
Eu mă zvârcolesc toată noaptea de pe o parte pe alta.
O, Doamne, de ce m-ai făcut perfect?

* – Ce faci când iubita îți bate apropouri că sunteți de 5 ani împreună și ea vrea îmbrăcată în alb?
– O înscrii la karate.

* – Ce faci, mă, Ghio? Nu te-am văzut de o grămadă de timp!
– Ce să fac, mă, am fost o lună în comă!
– No, ce bine de tine… călătorești! Io numa-n satu’ ăsta stau de când mă știu!

– Nu te necăji că îmbătrânești! Stai liniștit, că tât o să mai faci prostii, numai că așa, mai încet!

* Cineva să le spună adormiților care traversează strada cu ochii în telefon, că de Paști învie doar Iisus Hristos!

* – Vecine, ți-l prezint pe vărul soției mele!
– Îl cunosc. Anul trecut era vărul soției mele.

* Fericirea vine din lucruri mărunte. Sărmăluțe, cârnăciori, sălățică de boeuf, țuiculiță…

* Băieți, vă dau un sfat: trimiteți soției la lucru un buchet de flori anonim, dacă vine fără flori acasă, aveți la ce să vă gândiți.

* Cetățenii României către Guvern:
– Vă rugăm să nu mai creșteți atât de mult nivelul de trai și salariile, că nu mai ajungem la ele!

* Îmi caut jumătatea. Nu știu pe unde e! Oooof… și era… de prună.

* – Scumpule, mai ții minte când ne-am cunoscut? Era o furtună groaznică, tuna și fulgera fără oprire!
– Daaa, țin minte. Dar eu, ca un netot, nu am înțeles avertizările naturii.

– Bulă, împreună cu trei prieteni, cărau pe umeri un sicriu așezat într-o parte. Un alt prieten îi întreabă:
– Ce s-a întâmplat?
Bulă:
– O înmormântez pe soacră-mea.
– Săraca, Dumnezeu s-o ierte… Dar de ce nu duceți sicriul cum trebuie?
– Păi, dacă o duc pe spate începe să sforăie!

* – Bună, aș dori pantofii aceia.
– Spuneți-mi numărul.
– 0755 567 4…
– Numărul pantofilor!
– Doi.
– Să vină un coleg să se ocupe de doamna Premier!

Imagine similară

* Cineva ar trebui să le explice Cenușăreselor din ziua de azi că adevărata Cenușăreasă și-a pierdut pantoful, nu chiloții…

* – La ce ne mai folosește telefonul fix?
– Să ne găsim mobilul prin casă.

* Interviu de secretară. Directorul, foarte pretențios:
– Și, ia spuneți-mi domnișoară, cum vă descurcați pe calculator, o întreabă pe tânăra blondă.
– Nu știu. Pe calculator n-am încercat încă…

* – Șefii mei sunt ca berea.
– Adică?
– Sunt reci, galbeni și cu spume la gură.

* – Ion folosește curent alternativ.
– Adică?
– Când ia de la vecinul din dreapta, când de la cel din stânga.

* Un agent de poliție rus, proaspăt angajat, nu-și primise salariul timp de patru luni, din cauza unor erori de contabilitate. După ce a aflat de greșeală, superiorul lui l-a chemat la ordin:
– Ivan, nu ți-ai primit salariul de patru luni. De ce nu ai spus nimic?
– Credeam că, după ce mi s-a dat arma din dotare, trebuie să mă descurc cum pot…

* Sfântul Petru îl întreabă pe american:
– 2 x 2?
– 4, răspunde americanul.
– Bravo, du-te-n rai!
Pe francez:
– 3 x 3?
– 9, răspunde francezul.
– Bravo, du-te-n rai!
Pe român:
– 2646 x 4752?
– Bre, dacă nu mai ai locuri, spune așa, nu mă lua cu d-astea!

Occident Express (3)

Liniștea părea să fie perfectă, parcă prea exagerată pentru un dormitor de internat cu douăzecișidouă de paturi, în care respirau tot atâtea piepturi de copii. Explicația venea din impunerea acestei stări, pentru că, pe lângă tăcere, în atmosferă se simțea plutind și frica, instrumentul cel mai folosit în această instituție. Primul semnal timid de viață se auzi doar după câteva minute, sondând cu speranță întunericul neprietenos:

– Putem începe?, șopti o voce nerăbdătoare. Cred că Fălcosul s-a dus la culcare.

Fălcosul era pedagogul cu bățul, cel care nu era fericit până nu bătea bine pe cineva în fiecare seară, ca să i se știe de frică. De data asta fusese rândul lui Lunganu’, băiatul care-i sărea cel mai ușor în ochi, fiind cel mai înalt dintre toți. Multe vânătăi acumulase copilul de treisprezece ani, dar de la un timp nici nu mai plângea, lucru care-l întărâta și mai mult pe mătăhălosul cu ceafă de mistreț.

– Moșule, se făcu auzit un alt glas șoptit. În seara asta ne-ai promis o poveste adevărată.

– Adunați-vă pe lângă mine, să văd câți sunteți treji, răspunse cel vizat din colțul cel mai întunecat al încăperii.

Șase copii de diferite vârste se ridicară, pornind într-acolo și purtând păturile strânse pe lângă corp. Se înghesuiră pe pătuțul mic, după ce numitul povestitor se trase cât putu și se sprijini de perete.

– Bine că Pisica a adormit, constată cu bucurie Țâcă, cel mai mici dintre ei. Ne pârăște de fiecare dată.

– De aia nu-i bătut niciodată, orice ar face, remarcă Lunganul.

– Ba primește și supliment la masă, adăugă Balena, un băiat mai plinuț la făptură.

– Liniște!, că poate doar se preface, îi avertiză Calu, o făptură plină de energie.

– Sau poate revine Fălcosul, dacă s-a pus iar pe băut, fu de părere Tunet, cu vocea lui groasă.

– Hai să nu mai pierdem vremea, conchise Stângaciu, cel din urmă dintre sosiți și căruia îi lipsea o parte din mâna dreaptă. Să auzim povestea, Moșule.

Îl numeau așa de la povestirile pe care le depăna în fiecare seară, deși nu era mai în vârstă ca ei. La televizor nu aveau voie decât rareori, și numai până cel târziu la ora opt, dar grozăviile cu care-i uimea colegul lor erau inepuizabile, le dădeau de fiecare dată speranțe și îi provocau la vise frumoase.

– Toate poveștile sunt adevărate, dar cea pe care o să vi-o spun azi este cea mai frumoasă dintre ele, începu să le vorbească Moșul, cu o voce misterioasă, tocmai potrivită pentru întunericul ce-i înconjura.

– E vorba despre eroi puternici?, nu se putu răbda Țâcă.

– Se poate zice și așa, dar mai degrabă de mai mulți oameni și… un tren.

– Un tren?!, se miră Lunganul. Ce fel de tren?

– Un tren magic, cum nu a mai văzut niciunul dintre voi. Un tren care ajunge oriunde și poate lua în vagoane pe oricine merită, îi asigură Moșul.

– E un tren vrăjit?, întrebă Stângaciul.

– Am zis că e magic, dar n-are nevoie de vrăji. Se zice că a fost inventat de un român bogat și deștept, pentru a-l dărui iubitei, ca dar de nuntă. Dar aceasta se căsătorise între timp, iar inima lui a primit o lovitură prea mare pentru a se mai putea vindeca. De atunci stă numai în cabina locomotivei și așteaptă mesajele celor despărțiți și îndurerați, după care pornește să-i salveze. Multă lume a apelat la ajutorul lui, iar poveștile lor au ajuns legende în toată țara și apoi peste hotare.

– Tu de unde ai auzit de acest tren?, îl întrebă Balena.

– De la tatăl meu, înainte de a fi închis. L-am crezut, așa cum cred că-i condamnat pe nedrept și că o să scape în curând. Ne vom întâlni apoi într-un loc frumos și numai cu oameni buni. Poate că deja mă așteaptă.

– De unde vine trenul ăsta?, interveni Calu.

– Îi zice Occident Express și unii spun că pornește din București, dar mie nu-mi vine să cred. Poate că iese din mare și merge până la oceanul cel mare, unde intră iarăși sub apă.

Imagine similară

– Sau poate vine din măruntaiele munților, își dădu cu părerea Țâcă. Pot urca și copii ca noi în el?

– Cred că da, dacă am avea bilet, îl asigură Moșul.

– Tare mi-ar plăcea să urc în acest tren, zise cu o voce stinsă Lunganul.

Liniștea se așternu iarăși peste capetele celor șapte copii, care oftau cu gândul la un vis prea frumos ca să se împlinească.

– Poate că reușim să facem rost de bilete, sugeră Lunganul. Am putea scrie o scrisoare, dar nu știm adresa… sau am putea încerca să o aflăm!

– Cum? Dacă ne prinde Fălcosul, ne usucă în bătaie, îi aminti Balena.

– N-are decât, eu zic că merită efortul, bravă Lunganul. Știu cum să intru în biroul directorului Mapă și apoi să caut pe Internet. Dacă Moșul are dreptate, voi găsi o cale să transmit mecanicului de locomotivă mesajul nostru. Poate i se face milă și ne scapă de închisoarea asta, de bătăile zilnice și de foamea pe care o răbdăm de când am sosit aici.