Occident Express (9)

Uite că iară s-a adeverit zicala care spune că de ce ți-e frică, nu scapi. Nicu nu a apucat să facă o duzină de pași, că a și fost flancat de persoanele de care se temea cel mai mult. Capul terorii pe care o simțea era Viorelu’ lu’ Oșanu, îmbrăcat aproape mereu într-o haină de piele lungă, o pălărie din același material, precum văzuse că se poartă în filmele cu mafioți. Cel care-i ținea isonul și îl urma peste tot, Ghiță a lu’ Fage, era nevoit să facă pași mai deși, fiind mai mărunțel și ceva mai plinuț.

– Bună după-amiaza, cum zice englezu’!, i se adresă Viorel lui Nicu, luându-l pe după umăr și zâmbind sarcastic. Sau să zic „bună seara”?, că imediat apune soarele.

– Zi-i cum vrei, dar lasă-mă să-mi văd de drum, îi răspunse omul, vădit iritat.

– Te las, frate, dar nu te superi dacă o să te însoțim?, insistă a lu’ Oșanu. Nu-i așa, Ghiță, că noi avem grijă de prietenii noștri? Mai ales când ne datorează bani.

– Ba chiar mai mult, șefule, răspunse micuțul într-un suflet. Îi apărăm de dușmani și de ispite.

– Unde te duci la ora asta, purtând o sacoșă atât de voluminoasă?, îl întrebă omul îmbrăcat în piele neagră.

– Să-mi vizitez un prieten… și-i duc câte ceva, se exprimă cu greu Nicu. Trebuie să iau trenul de la opt și jumătate, dar vin înapoi în două zile.

Viorel scutură neîncrezător din cap și îl strânse dureros de umăr. Îi zise, tot cu un zâmbet de gheață:

– Trenul de la opt și jumătate… care merge spre… Unde merge, Nicule dragă?

Răspunsul nu veni imediat, astfel că tot el continuă:

– Mi-a șoptit o vrăbiuță că ți-ai comandat un bilet pentru Occident Express. Hai, nu face ochii cât piersicile, că am și eu sursele mele. Trenul acela… care duce românii spre vest… unde curge laptele și mierea. Se poate să pleci fără să-ți iei rămas bun de la prietenii tăi cei mai buni? Cine te-a împrumutat cu bani când ai avut nevoie?

– Dar ți i-am dat înapoi, cu dobândă, răspunse omul încolțit.

– Ai întârziat patru luni, frate. Chiar trebuie să-ți explic de fiecare dată că dobânda se dublează pentru lunile de întârziere? Încă îmi datorezi opt mii de lei, iar asta mă obligă să-ți port de grijă. Așa că, mergem împreună la tren.

Nicu se uită uimit la chipul însoțitorilor, după care întrebă nedumerit:

– Și ce o să faceți? O să urcați cu mine în el? Dar voi nu aveți bilet.

– E drept, nu avem bilet, dar avem astea!, râse Ghiță, arătându-și pistolul pe care-l băgase pe sub cureaua de pantaloni.

De asemenea, Viorel lăsă să se vadă o pușcă artizanala pe care o ascundea sub haina largă. Veni și cu explicații pe măsură:

– Călătorii din acest tren nu merg cu mâna goală, își iau cu ei toți banii de care dispun, toate bijuteriile, pentru a avea din ce trăi până își găsesc un loc de muncă. E floare la ureche să fluturăm armele și să-i scăpăm de grija lor. Mai e și avantajul că oamenii ăștia sunt un fel de fugari, deci nu pot face plângere fără a se auto-acuza. Poate deturnăm și trenul, am auzit că există o recompensă pentru cel care îl dă pe mâna autorităților. Ei, uite că deja am ajuns în gară și nu mai e mult până apare.

– Lăsați-mă… și o să vă trimit banii… cu dobândă mai mare, îi imploră Nicu, încercând să se desprindă, fără succes, de sub brațul puternic.

– Nu se mai poate, că deja avem o altă afacere. Intrăm după tine și ești iertat de datorie. Nu-i așa că-i convenabil?

Râsul celor doi îi înghețară sângele în vine omului încolțit, lăsându-l fără glas și pic de putere. Dacă nu-l sprijineau ei, ar fi căzut grămadă pe peronul pustiu, rămas fără razele blânde ale soarelui. Un sunet, pe care nu-l mai aștepta, l-a trezit din letargie și i-a resuscitat parcă energia. Trenul venea la întâlnirea fixată, fără să știe ce îl așteaptă, iar din cauza lui vor suferi atâția oameni! Ar fi vrut să strige, să facă semne din mâini că nu-i bine să oprească, dar era țintuit pe loc și simțea țeava pistolului care-l împungea în spate. Garnitura își crea propria cale ferată, într-un ritm amețitor, astfel că locomotiva și primul vagon se scurseră curând pe dinainte. Când cel de-al doilea ajunse în dreptul lor, se auzi un scrâșnet scurt, după care urmă o liniște provocatoare. Ușa din dreptul micului grup se deschise fără sunet, invitându-i să îndrăznească a urca.

Viorel și Ghiță îl împinseră întâi pe Nicu, urmându-l îndeaproape, cu câte o mână pe arme. Ușa se închise la fel de silențios, iar trenul începu să alunece pe șinele sclipitoare, derulând siluetele confuze din spatele geamurilor ușor luminate. În urma lui, o altă uzină pe roți înlătura orice dovadă a trecerii sale. Doar că, de data asta, garnitura mai făcu o oprire, după aproape un kilometru de mers încet, lăsându-i să coboare pe cei doi oameni înarmați. Doar după aceea, trenul porni hotărât pe drumul său.

Viorel și Ghiță păreau cu totul schimbați, cu ochii scânteietori și chipurile animate de o revelație euforică. Se uitau în jurul lor, de parcă atunci ar fi descoperit priveliștea, apoi se priviră mirați unul pe altul.

– Ce naiba a fost în capul nostru?, întrebă primul.

Scoase arma și o aruncă cât colo, la fel făcu și cu haina de piele și pălăria. Ghiță își azvârli, la rândul lui, pistolul, după care își urmă mentorul, zicând:

– Ar trebui să plecăm și noi cu un astfel de tren. Cândva…

– Sau să ne angajăm la Sere. Am auzit că se plătește bine, îl completă gânditor Viorel.