Occident Express (12)

Focul de tabără avea menirea să-i adune pe toți nestâmpărații alături de cei doi instructori și acei câțiva copii care și-au ales deja locurile cele mai bune. Firește că primul dintre ei a fost Sandu, care și-a împins scaunul cu rotile în imediata apropiere a lui nea Stamate și a nevestei sale, Monica. Aceasta din urmă a mai întârziat puțin, până i-a adunat pe cei mai încăpățânați și reticenți în a sta locului, cu toată magia flăcărilor și spectacolul scânteilor. Mulți dintre ei se plângeau de lipsa semnalului la mobil, încă un motiv pentru care această inițiativă părea ceva plictisitor.

– Dacă o să fiți cuminți și o să faceți liniște, nea Stamate o să vă povestească ceva frumos, le promise instructoarea, după ce se asigură că toată lumea e prezentă.

– Povești de adormit copii, ținu să-și facă auzită părerea Ionică, cel mai neastâmpărat băiat.

– Un film de pe internet ar fi mult mai interesant, interveni și Stela, o fetiță cu părul împletit și cu ochii ascunși de ochelarii groși. Dar aici suntem parcă în sălbăticie.

– Tocmai asta era și ideea, le aminti doamna Monica. Să ne rupem câteva zile de jungla internetului și să trăim experiențe pe care mulți dintre voi nici nu vi le puteți imagina. Jocuri în aer liber, competiții sportive, observarea faunei și florei, iar seara, câte o poveste sau mai multe, la care să venim cu discuții și aprecieri. Vă asigur că toate acestea o să vă facă bine, iar amintirile nu le veți da uitării.

– Eu vreau să ascult o întâmplare adevărată, povestită de nea Stamate, se arătă nerăbdător Sandu. Am auzit că știe ceva despre un tren super, care poate apărea oriunde.

Instructorul zâmbi afectat și își trecu jucăuș mâna prin părul băiatului, iar după ce liniștea se așternu, își făcu auzit glasul moale și dulce, ca a unui bunic incredibil de tânăr:

– Îmi place să vorbesc despre Occident-Express, pentru că așa se cheamă trenul care mi-a schimbat viața. Fiecare serie de copii care vine în această tabără a rămas impresionată de întâmplările cu acest subiect, iar câţiva revin mai mult pentru a asculta sau chiar a povesti ce s-a mai auzit pe această temă. Eu aș vrea să vă împărtășesc, în această seară, ce am trăit eu și Monica. Nu e o legendă și niciun pic de exagerare, așa cum ar fi înclinați să creadă unii oameni fără credință sau imaginație.

Tăcerea era dominantă acum și doar pocniturile vreascurilor își permiteau să se facă auzite, probabil vrând să sublinieze astfel anumite pasaje din relatarea domoală a instructorului.

– Îmi amintesc că, acum aproape două decenii, lumea râdea de mine când încercam să vorbesc. Pe de o parte, aveau dreptate, pentru că mă bâlbâiam îngrozitor și mulți nu aveau răbdarea să mă asculte. Dar, adesea, simțeam răutatea din spatele expresiilor sarcastice și a privirilor batjocoritoare. Băieții mă evitau perseverent, iar fetele mă ocoleau fățiș, astfel că trăiam o viață solitară, cu gânduri tot mai sumbre. Nici la facultate nu am putut să intru, tot din cauza acestui handicap, la care s-a adăugat și neîncrederea pe care o aveam în mine. Am fost nevoit să mă angajez muncitor necalificat, cu un venit insuficient pentru a-mi întreține părinții bolnavi. S-au stins unul după altul, dar simțeam că i-am pierdut cu mult înainte, atunci când și-au dat seama că nu o să pot vorbi normal niciodată. Rămas singur, simțeam că nu mai are rost să trăiesc nici eu, iar o moarte subită ar fi fost o binecuvântare. Așa mă gândeam privind la râul învolburat care se scurgea la picioarele mele, chemându-mă în brațele sale, să-mi ofere izbăvirea. Și poate că aș fi cedat ispitei, dacă nu s-ar fi auzit în spate un șuierat puternic, urmat de un zgomot stăruitor de fiare manevrate și roți metalice care alunecă pe șine. M-am întors instinctiv și am văzut cu mare uimire cum un tren își construia singur calea și se oprește doar la un metru de mine. Ușa unui compartiment s-a deschis singură, iar eu mă uitam ca bezmeticul la ea, nevenindu-mi a crede. Ce tren poate fi acela care vine fără să-l chemi, își face drum prin pustietăți și stație pe malul erodat al unui râu? Poate e o unealtă diabolică sau o salvare divină, dar ce aveam de pierdut dacă urcam?

– Și… ați urcat?, se auzi o întrebare timidă.

– Am urcat… cu frică, speranță și, mai ales, curiozitate. Țin minte că înăuntru era plin de oameni blânzi, iubitori, veseli și săritori, iar printre ei se afla și Monica. Dragostea dintre noi s-a înfiripat din primele clipe, iar în Germania am coborât ținându-ne de mână și zâmbindu-ne mereu. Dar știți care e partea cea mai interesantă? Nu mă mai bâlbâiam deloc, ci dimpotrivă, vorbeam cursiv și foarte mult, de parcă încercam să recuperez anii de reținere. Nu știu dacă trenul m-a vindecat sau persoana pe care am îndrăgit-o în el, dar călătoria aceea m-a făcut alt om. Nici nu am mai vrut să rămân în străinătate, deși am auzit cum s-a dat dispoziție ca toți călătorii aduși de Occident-Express să fie tratați ca oaspeți de seamă și viitori cetățeni ai țării alese. Ne-am întors cu un tren obișnuit și am găsit repede locuri de muncă, plus oportunitatea de a ne termina ștudiile. În cele din urmă, ne-am împlinit și visul de a ridica o tabără pentru copii ca voi. Toate astea, datorită unei călătorii picate ca din cer, în cel mai sumbru moment al vieții.

Focul se mai domolise, accentuând momentul de tăcere care a urmat. Sandu fu acela care strecură în șoaptă o întrebare:

– Nea Stamate, crezi că dacă aș întâlni acel tren și aș urca în el, mi s-ar însănătoși picioarele?

Instructorul îl mângâie iar pe cap și răspunse încurajator:

– Nu pot să știu, dar pun mâna-n foc că la coborâre vei fi un om mai fericit, mai optimist.