Prizonieri pe Someș

Culesul strugurilor era una din cele mai așteptate activități, de pe vremea când eram copil. Această sărbătoare în familie și-a păstrat farmecul și după ce am adunat câteva decenii de viață. Număram ciorchinii și așteptam să prindă culoarea pârguirii, socotind apoi zilele rămase până când tata ar putea da semnalul recoltei. Îmi plăcea să-i culeg de pe viță, cu mare grijă să nu se risipească boabele pe sol, să-i adun în coșărci sau găleți, iar apoi să-i văd rostogolindu-se în tocătorul care storcea din ei primele picături de must, întotdeauna foarte dulce. Apoi transferam tocătura în presa din apropiere și primul șuvoi de licoare îmbietoare se revărsa de bunăvoie spre vailingul încăpător. De acolo, ajutându-mă de o sită metalică pentru filtrare, luam pahar după pahar și îl turnam în tolcerul pus pe rând pe baloanele de sticlă. Firește că, din când în când, mai ales atunci când nu eram aglomerat, degustam mustul pentru a compara tranșele stoarse, mai ales că erau compuse din mai multe soiuri de struguri.

Fiecare cules își avea povestea lui, în funcție de gustul aparte al mustului, de oamenii cu care împărțeam această sarcină plăcută, de bucatele cu care mama ne întâmpina și de alte întâmplări din timpul, dinaintea sau imediat după terminarea ritualului. Aici îmi amintesc de pățania trăită alături de Mitru, când ne întorceam în Baia Mare, având în Trabant o damigeană cu must proaspăt. Tocmai terminaserăm de stors strugurii părinților mei din Seini, dar mai era încă destul timp până la asfințitul soarelui. De aceea nu mi s-a părut deloc deplasată propunerea prietenului meu de a ne încerca norocul la pescuit, pe malul Someșului din Cicârlău, o comună situată la mijlocul distanței dintre Seini și Baia Mare. Undițele le purtam mereu în portbagaj, câteva râme adunaserăm dintre vițele de vie, iar norii care se adunau pe cer ne promiteau că peștii vor fi mai activi.

Imagine similară

Am ales să parcăm pe o fâșie de pământ ce înainta binișor spre mijlocul râului, oferindu-ne posibilitatea să aruncăm momeala până aproape de malul celălalt. Nici nu ne-am instalat bine, că ploaia a început să cearnă. La început, mărunt și suportabil, însă greutatea stropilor creștea pe nesimțite și ne punea ambiția la încercare. Eram deja uzi până la piele, dar niciunul dintre noi nu voia să cedeze, din mândrie, din încăpățânare și din experiențele care ne-au călit până atunci și în care s-a întâmplat adesea să avem parte de capturi frumoase, tocmai când ploua mai tare. Am rezistat așa mai bine de o oră, apoi ne-am adăpostit în mașină încă două ore, dar cerul nu dădea semne să se elibereze de norii încărcați. Era clar că trebuie să renunțăm, așa că am adunat bețele și am pornit motorul, cu gândul să ajungem cât mai repede la garsonierele noastre uscate. Speranțele ne-au fost năruite când roțile Trabantului au început să se învârtă în gol, împroșcând noroiul și afundându-se tot mai adânc.

Ne-am uitat speriați unul la altul, așteptând fiecare o idee din partea celuilalt. Dacă urgia continua tot așa, riscam ca fâșia de pământ să fie acoperită de apă, iar autoturismul din carton să fie luat de viitură. Am înțeles amândoi că trebuie să acționăm cumva, însă Mitru a fost acela care a trecut la fapte. Cu mâinile goale a încercat să elimine noroiul de sub roți, căutând să ajungă la un pământ pietros sau măcar ceva mai solid. Efortul lui n-a fost zadarnic, într-un fel, pentru că a revenit în mașină plin de ciudă și de tină, din cap și până-n picioare; doar ochii i se mai vedeau. Era clar că suntem sechestrați în Trabant, iar acesta e înțepenit la cheremul Someșului care ne va hotărî soarta în următoarele ore. Epuizați și deznădăjduiți, ne-am alinat la gândul că avem must la discreție, deci nu vom suferi de sete. Îmbiindu-ne unul pe altul și rugându-ne în gând la fiecare înghițitură, nici nu ne-am dat seama când am adormit.

Soarele a fost cel care ne-a dat deșteptarea, pătrunzând nestingherit prin geamurile mașinii și transmițându-ne astfel vestea că mai trăim încă. Surpriza cea mai mare a fost când am pornit motorul și am băgat în viteză. Trabantul s-a opintit ușor și a început să călărească terenul zvântat, făcându-ne să chiuim de bucurie. Eram liberi!

Am mulțumit cerului, pământului, Someșului și în primul rând Celui de Sus că ne-a lăsat în viață, după care am pornit spre Baia Mare. Mitru mi-a spus să-l duc cât mai aproape de intrarea din spatele blocului, poate reușește să se strecoare în garsonieră fără să-l vadă cineva. Ghinionul a fost ca tocmai atunci să iasă o vecină cu un copil de mână. La vederea lui, acesta s-a speriat cumplit și a început să plângă, iar mama își făcu vreo câteva cruci, de parcă l-ar fi văzut pe Dracul. Nici nu era mare deosebire, prietenul meu nemaiavând înfățișare umană, de parcă pământul ar fi prins viață și ar fi căscat ochi. Mai apoi mi-a spus Mitru cum i s-a înfundat scurgerea de la baie, în urma kilogramelor de noroi pe care le-a dat de pe el. Cu toate astea, ne amintim cu zâmbetul pe buze de această aventură care era să ne coste prea mult.

37 thoughts on “Prizonieri pe Someș

  1. Ce amuzante par întâmplările ce odinioară ne-au băgat frica în oase. Si eu am râs cu poftă de o întâmplare din tinerețe, ce mă punea într-o situație penibilă, vorbind la telefon cu o prietenă. O voi relata pe blog. O zi faina.

    1. Mă bucur dacă te-am stârnit cu această amintire și aștept cu mare curiozitate să-ți citesc povestirea. De asemenea, să văd care este factorul care ți-a stimulat memoria. Bănuiesc că nu-i vorba de pescuit, dar nu se știe… Duminică pe placul tău!

  2. Acum putem zâmbi, dar atunci nu cred că-i ardea cuiva de râs! Una peste alta, drumul pe care ai umblat îl ştiu cât de cât, dar mai ştiu şi că vailingul e un lighean, iar tolceriul e o pâlnie…cuvinte dragi de-ale noastre…
    Doar bine să-ți fie!

    1. Foarte îmbucurător comentariul tău, prin care aud cu plăcere că ai colindat aceleași drumuri și ai folosit aceleași regionalisme! Mai puteam adăuga câteva (cum ar fi „ol” – damigeană), dar nu e acceptat de DEX și nici n-am vrut să încarc povestirea cu prea multe cuvinte rare.
      Gânduri bune și urări pe măsură!

  3. Cred că ne putem mândrii cu astfel de povești, și chiar avem ce povestii copiilor si nepotilor noștri..

    Mă gandesc la generațiile astea de după 2000, ce trăiri și experiențe vor povestii urmașilor lor..

    Multumesc că ai împărtășit cu noi din trecutul tău, un trecut din care chiar aveai ce învăța, și care te formau ca om, ca individ..
    Weekend Plăcut îți Doresc !!!

    1. Povestiri se pot naște în orice epocă, oricât ar fi de avansată tehnologic, doar să existe oameni cu plăcerea de a povesti și a le asculta. Poate ar fi mai greu de înțeles pentru noi, cei care am avut alte valori și condiții de viață, dar copiii și tinerii s-ar putea să le savureze cu plăcere.
      Eu îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și îți doresc, la rândul meu, mult spor și inspirație neîntreruptă!

  4. Am pierdut odată un şlap galben în albia unui rău înfuriat…râul Arieş parcă. Coplării…dar cum puteau şfârşi!Citindu-te mi-am amintit şi eu multeee!Mulţumesc!

    1. Prima maşină a familiei mele a fost Aro.mai sigură pentru 3 copii, dar aventuri au fost cu tumultul.Îmi inchipui în trabant!🤣

      1. Da, multe persoane se prefac că pierd
        diverse lucruri…se transformă în duşmani ai naturii! Chiaram plâns după acel papuc…aveam vre-o 7 ani, eram sanatoasă şi călătoream prin ţară cu părinţii.Poate mă apuc şi eu într-o zi de povestit V-aţi amuza!

  5. Foarte frumoasa poveste din tinerete,dar pescuitul era ceva deosebit si practicat de multe lume,iar povestile cu haz nu lipsea niciodata!Un weekend minunat iti doresc!:)

  6. Ha,haaaaaaaaaaa,amintiri de neuitat ,f. frumos ,mi-am amintit de copilarie 🙂
    O duminica binecuvantata sa ai Petru si prietenilor !
    O cafeluta aromata cu zambete 🙂 ❤

    1. Bună dimineața de duminică răcoroasă, Anușka! Spun asta deoarece pe la mine e tot noros și adie o boare plăcută, deci semne promițătoare are ziua.
      Săru-mâna pentru aprecieri și cafeluță, alături de urări de cea mai bună calitate, dragă prietenă! 🙂

  7. Ei, iata in ce eroare fatala poti cadea de confunzi Trabantul cu o masina de teren… Da’ n-are a face, ca de crestea apa, Trabantul oricum nu se scufunda, ca-i mai usor decat apa… Si chiar de s-ar fi scufundat, numa’ ridicai oleaca teava de esapament si-l faceai submarin.
    Io zic ca te poti considera norocos, ca barem n-ai fost atins de “Blestemul Trabantului Verde”…
    Daca n-ai auzit de el, ti-l voi spune:
    Avea in sat un doctor ce avea platfus si-l cam deranja sa conduca Dacia sa, ca era si cam mic de statura. Asa c-a vandut-o si si-a luat in schimb un Trabant aflat in buna stare, doar ca vopseaua era un pic scorojita… Nu facea pentru un doctor sa umble asa, astfel ca s-a dus la service-ul din apropiere sa-si vopseasca noua sa masina. Pe vremea aia nu prea puteai sa-ti vopsesti urgent masina in ce culori voiai, asa ca doctorul nostru a trebuit sa se multumeasca cu ce-a gasit. Singura vopsea din stoc fiind verdele, doctorul a vopsit urgent in verde, apoi a venit iarasi tantos cu masina la dispensar.

    1. continuare, ca s-a intrerupt…
      Intr-o zi doctorul s-a dus la targul de animale cu trabantul sa-si cumpere un purcel, ca era de felul lui mare amator de purcelusi in lapte. La piata si-a parcat Trabantul taman in fata unei carute la care era inhamat un trapas de ala greu, care molfaia linistit din stogul de paie din fata sa. S-a dus doctorul sa-si cumpere purcelul, iar cand s-a intors a constatat uluit ca-i lipseste o buna parte din capota portbagajului din spate… S-a uitat el cu mirare in jur, crezand ca l-o fi tamponat careva. Nevazand nicio masina lovita in apropiere, s-a uit la cal… Calul tocmai mai musca o data din capota…

    2. Chiar nu auzisem de „Blestemul Trabantului Verde”, povestire care dovedește încă o dată că dacă prinzi drag de o mașină, nu mai contează cum o văd alții sau ce-ți spun despre ea. E la fel ca pentru o femeie: gusturile nu se discută și diferă de la om la om.
      Pe mine m-a dus Trabantul pe cele mai dificile și accidentate drumuri, pe unde o Dacie nu ar fi trecut. Dar vremurile s-au schimbat, iar noi trebuie să ținem pasul cu ele.
      P.S. – Am răspuns înainte de a vedea continuarea și izbucni în râs. Trebuie să i-o spun și prietenului Mitru. Mulțumesc!

  8. Sunt intamplari frumoase si, probabil, irepetabile; un motiv ar fi că sunt putine Trabanturi…
    Acum imi dau seama că n-am avut niciodata “masină personală’. Mereu am avut doar in grija masina familiei. Uneori o folosea un ginere zile intregi…
    Să ai bucurii!

    1. Poate că-i mai bine așa. Achiziționarea unei mașini personale comportă anumite riscuri, iar eu am plătit uneori cu amărăciune unele alegeri. Mai precis două Dacii 1300, luate la mâna a doua, care mi-au produs multe dureri de cap și mari cheltuieli. Dar nici cu Trabantul cel nou nu am prea avut noroc.
      Zile plăcute și rodnice!

  9. Pai daca nu erau acele pățanii, nu aveai ce povesti, frumoase amintiri, frumos spuse de tine Petru, dar mai interesant mi_am amintit cu drag când mergeam la cules de vie la socri, și ce răsfățată eram, la pescuit nu mergeam, dar cu părinții ,copil fiind, deseori plecam sa petrecem duminicile la pădure la râul Argeș, acolo pățanii, acum îmi fac plăcere amintindu_mi !!!👋👋✍️

    1. Mă bucur că ți-am provocat amintiri plăcute, din vremuri frumoase și cu evenimente atât de dragi. Ăsta e unul din darurile povestirilor, de a stimula alte aduceri aminte și a îmbia ascultătorii (cititorii) să relateze, la rândul lor, pățaniile care le vin în minte. Sunt sigur că mi-ar plăcea să le citesc pe ale tale, dragă Mica! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.