Doruri pe frunze

Frunză verde din costreie,
Strâng doruri de pe alee
Și le-mpart în buchețele
Cu expeditor pe ele.

Și iar verde mărăcine
Simt câte unul cum vine
Să mi se fixeze-n minte
Ca scaiul pe-mbrăcăminte.

Frunze de pelin amare,
Fiecare dor mi-e mare,
Mai ales unul anume
Pe care nu vi-l pot spune.

Frunză aspră de urzică,
Dorurile mă ridică
Și mă poartă peste glie
Cu aripi de păpădie.

Multe-s dorurile mele,
Câte frunze-n rămurele,
Însă recunosc pe față
Că ele mă țin în viață.

Imagini pentru imagini cu frunze pe ramuri

 

Fetița care visa pentru alții (27)

Jurnalul Lenei a ajuns în mâinile mamei sale, care l-a citit de mai multe ori cu ochii umezi și dureri sfâșietoare în inimă. O bună parte din texte erau prea intime pentru a-i permite jurnalistei Stanca să le facă publice. De fapt, ea credea că nici măcar o propoziție din gândurile fetei nu ar fi normal să fie citite de străini, dar, pe de altă parte, înțelegea că lumea putea fi sensibilizată dacă avea ocazia să cunoască mai bine copila dispărută, să-i afle frământările și chinurile prin care trece. Iată mai jos unul din strigătele de ajutor pe care fetița le-a exprimat în scris:

„Tăticule

Imagini pentru imagini cu ingeri pazitori

Eu știu că nu ai murit de tot, ci mă veghezi de undeva, ca un înger păzitor. Poate ești ascuns după nori sau poate ai intrat cumva în mine pentru a-mi da putere și minte mai multă, așa cum îmi spuneai tu că o să am când voi fi mare. De aceea mă rog ție în fiecare dimineață și seară, când rostesc „Înger, îngerașul meu”, fără să mă vadă cineva, ca să nu râdă de mine. Sunt sigură că mă vezi și îmi zâmbești, așa cum o făceai de câte ori ne jucam împreună. Îți amintești cum râdeam amândoi când mă dădeam în leagăn, iar tu mă împingeai sus de tot, de se speria mama și ne certa? Sau când mă luai în spinare și fugeai cu mine prin tot parcul, încât se minuna lumea de noi? Chiar și temele de la școală erau mai ușor de făcut când strecurai câte o poveste sau o glumă printre ele…

Acum nu te mai văd decât într-o poză ascunsă în jurnal (…) și mi-e tare dor de vocea ta, de mângâierea de pe părul meu, de sfaturile pe care mi le dădeai. Mai ții minte când te-am întrebat ce sunt visele? Mi-ai spus că ele ne pot întări sau slăbi, în funcție de ceea ce visăm. Mi-ai mai spus să adorm mereu cu zâmbetul pe buze, ca visele să se inspire de la chipul meu și să fie frumoase. Crede-mă că încerc în fiecare seară să mă gândesc la ceva vesel, dar mintea nu vrea să mă asculte și adorm mereu cu gândul la tine, la ziua când trupul tău a încetat să mai respire. Poate sunt de vină fiindcă sper să te visez măcar o dată, să te am măcar așa alături, să mai râdem împreună și să fugim printre pomii înfloriți. Dar nu se întâmplă niciodată și mă trezesc dezamăgită, fără niciun chef de viață.

Oamenii mari și fără iubire în suflet m-au închis pentru că sunt o ciudată, iar societatea nu m-ar suporta. Ei zic că-i pentru binele meu, dar mama e de altă părere și mă caută. Nu știu dacă ar fi bine să mă găsească, pentru că i-am făcut și așa prea multe probleme. Necazurile se țin de mine de când te-am pierdut, iar acești oameni spun că vor să mă scape de ele. Pentru asta e nevoie să visez ceea ce îmi spun ei, iar a doua zi să le povestesc de zece ori acele vise. Uneori nu mi le amintesc pe toate, fapt care-i supără și îi fac nervoși. Alteori văd că se bucură și atunci îmi aduc prăjitura mea preferată, tiramisu. Nu e la fel de bun ca și cel făcut de mama, pe care-l savuram împreună, dar măcar îmi amintește de acele momente minunate.

Mai am noroc cu o prietenă bună, tot o ciudată ca mine, dar fără tată și mamă. Stăm în aceeași cameră și ne facem planuri de viitor, când vom fi mai mari și vindecate de problemele pentru care suntem închise. Și ea e un fel de înger păzitor, doar că e vie și pot să o văd. Îți spun toate astea deși sunt sigură că le cunoști, doar ești alături de mine și îmi dai tăria aceea despre care îmi vorbeai. La fel cum știi și despre ceilalți prieteni de care am fost despărțită. Pe ei îi visez uneori și chiar am vorbit împreună, de parcă ar fi fost aproape. Au și ei necazuri, de aceea te rog să veghezi și asupra lor, dacă nu ți-e prea greu. E vorba de Șoc și Sentimente, băieți buni, dar fără prea mult noroc în viață. Oameni buni sunt și doctorii Oșan și Bogdan, deci ai grijă și de ei. Dar, în special, ai grijă de mama, că o visez mereu cu ochii înlăcrimați și simt că trăiește în suferință.

Știu că îți cer prea multe, iar ție ți-e greu să te împarți în atâtea locuri. Te las pe tine să alegi ce e mai bine să faci, dar te mai rog să-mi răspunzi cumva la o întrebare care mă macină de multă vreme. Mereu am visat întâmplări ciudate care s-au adeverit apoi, fie că a fost ceva întâmplător sau mi-au fost impuse de către cei din jur. Nu îmi place să fac asta, dar nici nu mă pot împotrivi. Poate că-mi spui tu prin vreo cale: când o să pot visa și pentru mine? Ceva frumos și plăcut, adică pe tine și pe mama ținându-ne fericiți de mână?”

Sustenabile

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Luați pastile pentru slăbit?
– Da.
– Și câte luați pe zi?
– Până mă satur!

* De trei ori am fost în vacanță și de trei ori mi-a rămas soția însărcinată.
Data viitoare nu mai ține, o iau cu mine!

* Complimentele sunt frumoase, dar nu știi niciodată dacă sunt adevărate.
În schimb, înjurăturile sunt spuse direct din inimă.

* – Bade, s-au făcut mari merele în Ardeal?
– Alea mari, da, alea mici, nu prea…

* – Iubire, mi-e rău. Sună la salvare!
– Zi codul de la telefon ca să pot suna…
– Lasă, mi-e mai bine acuma!

* Despărțirea de iubită m-a costat 100 de euro, cică amendă pentru tulburarea liniștii publice.
N-a fost corect, eu am bătut-o în liniște, ea a țipat ca disperata.

*  Fosta soție către fostul soț:
– Ai plâns măcar o singură dată de când ne-am despărțit?
– Bineînțeles!
– Când?
– Când mi-am scăpat ciocanul pe deget!

* În deșert, un tip, mort de sete, merge ce merge și ajunge la o tarabă care vindea ceva.
– Dă-mi, te rog, o sticlă cu apă.
– Îmi pare rău, dar vând doar papioane.
Pleacă omul dezamăgit și își continuă epuizat drumul, până întâlnește altă tarabă.
– Dă-mi, te rog, o sticlă cu apă.
– Îmi pare rău, dar aici vindem doar papioane, spuse acesta.
Își continuă drumul fără speranță, iar când credea că acolo o să sfârșească, vede în depărtare un hotel imens, se târăște la porțile lui și ajunge în fața ușierului.
– Te rog… o sticlă cu apă…
– Îmi pare rău, domnule, dar la noi se intră doar dacă purtați papion!

Imagini pentru imagini papioane

* Agentul îl oprește pe Ion în prima zi, îi dă amendă, Ion plătește și-i zice polițistului:
– Căldură mare, dom’ polițist.
A doua zi la fel, amendă, Ion plătește, după care zice:
– Căldură mare, dom’le polițist.
A treia zi, polițistul îl oprește iar pe Ion și-i zice:
– Azi nu-ți mai dau amendă, dar spune-mi și mie de ce tot spui „căldură mare”?
La care Ion răspunde:
– Păi cum altfel să-ți spun: „arde-te-ar focu’”?

* Când s-a împărțit răbdarea, am plecat pentru că mă enerva să aștept!

* De știut!!!
Corpul uman are 7 miliarde de nervi.
De reținut!!!
O femeie îi poate distruge pe toți.

* – Am crezut că ne batem cu mâncarea, așa ca în filmele romantice.
Da’ tu ești țărancă, dai cu oala…

* Astăzi i-am zis lu bărbatu-miu că pe lângă soție, aș vrea să-i fiu și cel mai bun prieten.
Ce să vezi? A scos sticla de vodcă, 2 pahare și a început să-mi povestească cu ce scorpie trăiește!

* Bieții bărbați…
Toată viața le spune cineva „n-ai voie!”. În copilărie, mama, la maturitate, nevasta, iar la bătrânețe, doctorul.

* Doi pensionari:
– Bă, tu mai ții minte pastilele de ni le dădeau ăia în armată ca să nu ne stea mintea numai la femei?
– Da.
– Cred că la mine au început să-și facă efectul.

* Soțul meu e foarte deștept.
L-am sunat de pe telefonul prietenei mele și mi-a răspuns: „da, iubito!”
Știa că sunt eu.

* Îmi poate zâce careva la ce distanță între ele se pun jumările în pământ?
Nu de alta, dar mai este un pic până la Crăciun, și aș vrea să tai și io vreo 2-3 porci atunci!

* – Cum să derutezi o blondă?
– O pui să numere treptele unei scări rulante.

* Veorica și-a băgat botox ca să vadă cum îi stă după alegeri cu buza umflată…

* Un băiețel către o fetiță:
– Te iubesc!
– Ca oamenii mari?
– Nu, cu adevărat.

* – De ce plângi, Gheorghe?
– Socru-meu și-o făcut operație de schimbare de sex!
– Na, și?
– Păi, mă! Amu am două soacre!!

* Nu știu dacă se observă, dar eu fac sport extrem. Extrem de rar…

* Psihiatrul meu mă urmărește pe facebook și-mi schimbă medicamentele în funcție de ce postez!

De la fereastra mea

 

Imagine similară

Cu o cafea alături și pipa fumegând,
Privesc de la fereastră, purtat de câte-un gând,
Sunt spectator fidel al fiecărei zile
Ce-n stradă își expune toate culorile.

O lume se perindă, cu pașii lenți sau iuți,
Copii frumoși și veseli, zburdând lângă adulți,
Ori printre cei bătrâni, ieșiți din amorțeală,
Care scrâșnesc din dinți și-nfruntă câte-o boală.

Un june urmărește, prin ochelari obscuri,
Trupuri de domnișoare purtate pe tocuri,
Altul redă tristețe și un oftat ușor
Că nu se întâlnește nici azi cu-al lui odor.

O tânără dotată cu tot ce-i de-admirat
Stârnește exclamații și câte-un claxonat,
Doar câte o femeie cu părul mai cărunt
O toacă din privire, cât poate de mărunt.

Chiar de se-adună norii și se prevăd stropi grei,
Sporind pulsul mișcării pe trotuar și-alei,
Eu nu plec din fereastră, până nu simt fiori
La trecerea-ți de zână printre admiratori.

Fetița care visa pentru alții (26)

Investigațiile jurnalistei Stanca nu s-au diminuat, în ciuda obstacolelor de care se lovea la tot pasul. Uși închise în nas, acuzații de știri contrafăcute și colegi care au abandonat-o pe motiv că se bătea cu morile de vânt sau că își riscă viitorul și viața. Deși ea considera stenograma o dovadă solidă pentru începerea unor investigații din partea autorităților, nu a avut șansa să găsească pe cineva cu greutate printre procurori sau politicieni. În timp ce unii o priveau cu scepticism și o tratau cu ironie, alții, mai îngăduitori, îi explicau că lumea s-a săturat de știri ce pot fi ușor contrafăcute, are nevoie de ceva concret. Nici măcar cei din opoziție nu se încumetau să abordeze acest subiect, de teamă să nu cadă în ridicol. Doar părinții Lenei și profesorul Bogdan îi mai transmiteau energia și încurajările de care avea mare nevoie, ceea ce o ajuta, însă numai ca sprijin moral. Până când a avut o viziune menită să dea o nouă șansă luptei pentru dreptate.

De fapt a fost un vis pe care l-a perceput atât de profund de parcă era un mesaj venit din eter. În el a văzut o fetiță cu ochi triști și părul alb, așa cum o știa pe Lena din fotografiile arătate de mama sa. Copila a prins-o de mână, trăgând-o după ea de-a lungul mai multor străzi ale Bucureștiului. În cele din urmă, s-a oprit în fața unei clădiri vechi, cu porțile închise și fără țipenie de om în preajmă. Ele au trecut în zbor peste gardul înalt și prin ușa de la intrare, ferecată și ea. S-au oprit într-o cameră cu două paturi, iar Lena a întins brațul către una dintre saltele. Stanca a privit-o curioasă, neștiind ce vrea să spună, dar chipul fetiței a început să se destrame ca un fum, iar ea s-a trezit cu senzația unei revelații.

Zorii își făceau intrarea în primele ore ale dimineții, iar Stanca simțea o nerăbdare în a investiga informațiile din visul atât de ciudat. Totul se păstrase clar în minte, iar traseul pe care fusese purtată îi era cunoscut. Doar clădirea nu-și amintea s-o fi zărit vreodată, însă a găsit-o după gardul acela suspect de obscur și poarta cu un zăvor antic. Profitând de ora matinală – lipsită de trecători curioși – și de abilitatea de cățărătoare, a escaladat obstacolul cu abilitate, ajungând la ușa cu lacăt. Acum putea acționa fără grijă, cum ar fi cu o piatră din curte, bună de spart încuietoarea. Încăperea căutată a fost și ea ușor de depistat, dar mai departe nu știa ce trebuie să facă. Oare ce voise să-i transmită fata când a arătat spre unul din paturi? Probabil că aici a fost sechestrată un timp, împreună cu prietena ei. Dacă e așa, se prea poate să fii lăsat o urmă, un semn, un mesaj ascuns undeva, iar salteaua a fost întotdeauna un loc bun pentru asta.

Gândul acesta o făcu să examineze cu mare interes salteaua cu pricina, căutând un cât de mic semn de modificare a cusăturii originale. Bucuria i-a luminat chipul când a găsit o intervenție discretă în simetria lucrăturii, iar apoi a simțit ceva tare în interiorul materialului obișnuit. Sfâșie cu degetele fremătânde și își rupse o unghie în graba de a destrăma îmbinarea, dar răsplata a făcut-o să uite de acest mic incident. Din interior se ivi un caiet îmbrăcat în copertă de piele, vechi și foarte uzat. Emoțiile descoperirii au obligat-o să se așeze pe patul celălalt, pentru a-și liniști inima trepidantă și a avea curajul să se uite în cuprinsul caietului. Întoarse cu finețe coperta și citi primele cuvinte, scrise cu litere mari și îngroșate: „Jurnalul meu”, după care urma precizarea: „Strict personal”. Caietul era plin de însemnări, desene, observații, eseuri și scrisori care nu au fost trimise destinatarilor.

Imagine similară

Stanca își dădu seama că această descoperire era atât de importantă încât anumite persoane nu ar fi pregetat să o suprime, de aceea trebuia să părăsească imediat și cu mare discreție acest loc. Doar când ajunse acasă își permise să parcurgă cu atenție toate paginile și să treacă astfel prin trăiri din cele mai tulburătoare. Ajunsă la finalul lecturii, se gândi îndelung cum ar putea să valorifice însemnările, pentru a avea un impact cât mai mare asupra opiniei publice și, implicit, asupra celor care ar putea să le folosească în căutarea fetelor. Pe de altă parte, avea obligația să-l arate în primul rând mamei lui Lena, căreia să-i ceară aprobarea și certificarea că scrisul și jurnalul aparțin într-adevăr copilei sale. E drept, exista riscul ca doamna Popan să nu fie de acord cu invadarea intimității copilei, mai ales cu anumite pasaje care o privesc și pe ea, dar se baza pe înțelegerea femeii că numai așa pot face un pas important în căutările lor.

Astfel s-a scurs toată ziua jurnalistei, și numai către seară și-a dat seama că nu a pus nimic în gură. Însă chiar și în timpul cinei frugale, gândul îi era ocupat cu planificarea călătoriei spre familia Popan și a argumentelor cu care să-i convingă de necesitatea publicării jurnalului.

Aspecte

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Stewardesa:
– De ce strigați? De ce sunteți nervoși? Ok, v-a scuturat de câteva ori… Un gol de aer obișnuit, o zonă cu turbulențe… Se mai întâmplă… Gata, gata, să ne liniștim! Totul e bine? V-ați calmat?
– Da…
– Ok, merg să liniștesc și pasagerii!

* După 8 reprize, vine boxerul, măcinat de pumni, în colț. Antrenorul îi zice:
– Ar trebui să te hotărăști odată! Vrei titlul sau premiul Nobel pentru Pace?

* Doi tipi discută:
– Știi care-i deosebirea dintre nenorocire și catastrofă?
– Dar ce, nu-i același lucru?
– A, nu! Să-ți dau un exemplu. Știi candelabrul ăla uriaș de cristal din Camera Deputaților? Dacă ar cădea peste politicieni ar fi o catastrofă, nu?
– Da, și?
– Nenorocirea e că nu cade…

* Un dinamovist merge împreună cu câinele său într-un bar, pentru a vedea un meci de campionat al favoriților.
La fiecare gol al roș-albilor, patrupedul schelălăia de mama focului, se ridica în două labe și țopăia, dădea din coadă, sărea bucuros pe masă, făcea tumbe.
Uimit nevoie mare, barmanul îi zice stăpânului:
– Domnule, incredibil ce câine ai! N-am mai văzut așa ceva! Dar, spune-mi și mie, dacă se bucură la modul ăsta la un meci de campionat, cum se manifestă în Liga Campionilor?
– Nu știu, că îl am doar de 15 ani!

* Dă-l dracu’ de Făt Frumos! Stai cu lupul zic, te vede mai bine, te aude mai bine și te mănâncă toată.

* Bunicul meu m-a învățat o chestie: „Cât timp haina militară servește politicul, și nu patria, ignor-o, e o simplă pijama!”

* Când merg să iau ceva de la Mall, niciodată nu mă interesează prețul, mereu mă interesează să nu piuie când ies.

* Ceea ce zic te deranjează?
Spune mersi că n-auzi ce gândesc!

* Ce nu iubești, se usucă, se strică, se distruge…
Vă dați seama cât de mult nu ne-am iubit țara?!

* – Doctore, spuneți-mi sincer, este ceva grav?
– Opriți autopsia imediat!!

* – Închipuie-ți, mă, m-a inundat pe la acoperiș!
– Cum ți-ai dat seama?
– Păi, de două ore mâncam din ciorbă și nu se mai termina!

* Într-o zi, în poarta Raiului se aud bocănituri puternice.
– Ce-i?, strigă iritat Sfântul Petru.
– Nu ce-i, ci cine-i!, se aude de partea cealaltă.
– O, Doamne, nu! Înc-o profesoară…

* Pentru admiterea la facultatea de căi ferate, e nevoie obligatoriu de dosar cu șină?

Imagine similară

* Mi-a zis un țânțar să mai las alcoolul, că a început să-l doară capu’!

* – Ce faci, Gheorghe? Mă părăsești?
– Da!
– Bine, mă! Dar ieri ai zâs că io îs femeia visurilor tale!
– Așe îi! Numai că azi m-am trezit!

* Ieri, într-un autocar Eurolines, pe ruta Viena-Arad, două femei se certau pentru un loc. Supărat, șoferul a strigat:
– Să stea jos aia mai urâtă.
Vă asigur că amândouă femei au călătorit 495 kilometri în picioare, cu un scaun gol în fața lor.

* Chiar dacă fata nu vine la întâlnire, bărbatul tot se alege cu ceva: dinți curați, unghiile tăiate, bărbierit, chiloți noi…

* Nici prost nu mai e ușor să fii în ziua de azi. Ai prea multă concurență!

* – Unde-ai fost cu mașina, iubito?
– La supermarket!
– Și ce-ai luat?
– Doar un stâlpișor de beton cu aripa dreaptă spate.

* Eram în taxi, sună telefonul șoferului și pe ecran apare „Satana”! Am strâns mânerul de la portieră cu o mână, centura de siguranță cu cealaltă și am închis ochii în așteptarea nenorocirii, moment în care-l aud pe șofer:
– Da, draga mea!

* Am văzut un șarpe în grădină și… țac-pac, l-am tăiat în bucăți cu sapa. Trei zile am stat apoi fără cablu, telefon și internet.

* Căsătoria e momentul în care treci de la prepayd la abonament în materie de sex. Problema e că, pe măsură ce trec anii, primești din ce în ce mai puține minute în rețea.

Occident Express (13)

Trebuia să fie o ultimă și mare bucurie, înainte de plecarea definitivă. Totul fusese plănuit cu meticulozitate, vremea se anunța potrivită, iar cei doi frați erau plini de energie, de bucurie și de mult entuziasm. Pârtia de schi favorită îi aștepta să le ofere o despărțire de neuitat, iar Nelu și Nicu nu puteau rezista tentației de a o parcurge de la vârful abrupt și până la poalele line, unde puteau să-și tragă sufletul, să facă poze și apoi să mai urce o dată. Zona aceea de lână orașul Borșa era unică și le provoca singurul regret că-și părăsesc țara pentru tărâmuri cu munți vitregi. Ei bine, poate că mai aveau și alte păreri de rău, dar le țineau zăvorâte în adâncul sufletului. Doar marea lor pasiune avea forța să se descătușeze, să-i unească, să-i bucure și să le dea aripi de fiecare dată.

Urcarea a decurs bine, iar faptul că nu erau mulți turiști i-a făcut și mai încrezători într-un zbor liber pe pârtie. Câțiva nori se adunau alene pe cer, dar fulgii de zăpadă în plus nu puteau să le încurce socotelile. Nici măcar nu era frig, deși se aflau în luna ianuarie, când gerul trebuia să domine și să întărească bine stratul deja existent. Au pornit în tandem, luându-se la întrecere și alunecând cu o viteză tot mai mare. Depășeau cu ușurință schiorii întâlniți pe traseu, probabil începători și nefamiliarizați cu zona, în curând rămânând stăpâni peste întinderea albă. Era minunat, înălțător, euforic, exact cum și-au imaginat.

Mai aveau încă pe atât până la capăt, când un tunet puternic ce venea din spate le-a atras atenția. Amândoi au redus din viteză, întorcând capetele și țipând apoi unul către celălalt:

– Avalanșă!!!

Imagine similară

Era pericolul cel mai groaznic și greu de evitat, mai ales că nu au mai avut o experiență de acest gen. Tot ce rețineau în memorie era teorie, însă în practică intervin emoțiile, stresul și, nu în ultimul rând, particularitățile terenului. În această situație, singura soluție în care și-au pus speranțele a fost doar viteza cât mai mare. Poate vor reuși să ajungă mai jos, unde zăpada care-i urmărea să-și piardă din cantitate și forță. Dar simțeau tot mai aproape suflul înfiorător ce le îngheța sângele în vine, până când lovitura imparabilă i-a lovit ca pe două păpuși fără apărare, dându-i peste cap. Amândoi și-au pierdut atunci cunoștința.

Nelu a fost primul care și-a revenit și a început să se lupte cu mormanul de zăpadă ce-l acoperea. Era puternic ca un taur și încăpățânat precum un catâr, iar asta l-a ajutat să-și facă loc spre suprafață. Nu a stat o clipă să se odihnească, ci a pornit imediat în căutarea lui Nicu, strigându-i mereu numele și săpând cu mâinile prin grămezile de nea din jur. Era conștient că fiecare clipă putea fi decisivă, iar acest sentiment îi anestezia complet orice durere sau oboseală. Întâi a găsit un schi, apoi încă unul și un băț, însă a țipat de bucurie când a dat cu mâinile de casca fratelui mai mic. Era viu, se mișca și a gemut de durere când l-a extras din marea albă. Și-au dat seama că îi era fracturat piciorul drept, și orice mișcare îl făcea să urle de durere.

– Du-te după ajutoare, l-a rugat Nicu. Eu nu pot să mă mișc, cred că am și niște coaste rupte.

– Nici vorbă, nu te las singur aici. O să chem ajutoare prin telefon, încercă să-l liniștească Nelu.

Noroc că avea semnal și a reușit să contacteze pe cineva de la salvamont. Însă veștile nu erau în măsură să le aducă vreo alinare, echipa nedispunând de mijloace de transport, deoarece le-a fost sechestrat autoturismul de teren. Aveau la dispoziție doar o sanie trasă de cai, cu care nu ar fi ajuns prea departe, mai ales că începuse ninsoarea și drumul devenea tot mai dificil. Nici măcar un elicopter, dacă s-ar găsi, nu ar putea să intervină în aceste condiții. Trebuiau să se descurce singuri, să supraviețuiască măcar până a doua zi dimineață, în cazul fericit că ninsoarea va înceta și cerul se va degaja.

– Hai să ne tragem deoparte, Nicule, îl îmboldi fratele său. Uite acolo un brad sub care ne putem adăposti.

– Nu cred că pot să te ajut prea mult, Nelule. Mă dor toate și aș vrea să mă odihnesc.

– Să nu adormi, viteazule! Te duc eu în spate, dat trebuie să rămâi treaz mereu, altfel murim amândoi.

Nelu își mobiliză din nou forțele și, în ciuda gemetelor de durere pe care le auzea, reuși să-l tragă mai mult decât să-l care, până sub umbrela oferită de bradul falnic.

– E mai bine aici, nu-i așa?, îl provocă pe Nicu la discuție, după ce-și trase sufletul. Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm… De acord?

– Mda…, răspunse fără vlagă rănitul

– Mai cu viață, frate!, se răsti celălalt la el, luându-l în brațe și încercând să-l învioreze. Păcat de biletele de tren pe care le pierdem. La ce oră trebuia să fim la gară?

– Pe la opt și jumătate…, murmură Nicu.

– Deci cam pe la ora asta, constată Nelu în timp ce-și examina ceasul fosforescent. S-a întunecat bine și nu m-aș mira să auzim urletul lupilor.

Ciuli urechile, ca și cum ar fi așteptat o confirmare, dar apoi se gândi că și jivinele s-or fi speriat de avalanșă. Totuși, un sunet lung și subțire îi făcu inima să tresalte. Oare era aievea sau avea deja halucinații, ceea ce n-ar fi de mirare în aceste condiții.

– La ce fel de tren ai luat tu bilet, frățioare?, se interesă el.

– Eu știu?… La unul expres, de pe internet. Parcă Occident… Express, veni cu greutate și acest răspuns.

– Atunci ar fi cazul să te ridici în capul oaselor și să caști bine ochii!, se entuziasmă Nelu, ajutându-și fratele să stea drept

Astfel au putut distinge o lumină care-și mărea încet intensitatea, apropiindu-se de locul în care erau ei. Nu putea fi o iluzie, din moment ce amândoi o vedeau și se minunau cum nu au mai făcut-o vreodată. Doar când minunea a ajuns în dreptul lor, s-au convins că era vorba de un tren nemaipomenit, care împrăștia zăpada din calea lui și își monta singur șinele pe care rula. Dacă era vis, și tot merita trăit până la capăt, pentru frumusețea și unicitatea lui. Acest gând i-a animat pe cei doi tineri, dându-le puterea să se ridice și să urce pe scara vagonului care-i aștepta cu ușa deschisă. Înăuntru era cald și bine, iar oamenii zâmbitori și pregătiți să-i ajute cu tot ce au nevoie. În timp ce trenul porni tot așa de lin, făcând o curbă largă și luând-o spre poalele muntelui. În urma lui, șinele erau recuperate cu precizie, iar zăpada deasă acoperea toate urmele.

Floarea și diamantul

Iubeam cândva o fată frumoasă ca o promisiune veșnică,
M-am prezentat în fața ei cu o floare și un diamant,
Chipul ei a strălucit la vederea pietrei prețioase
Și a uitat de floare, lăsând-o să se veștejească;
Atunci mi s-a ofilit dragostea pentru ea
Și nu am mai căutat-o niciodată,
Fiindu-mi milă de florile ce se sacrifică în zadar.

Hoinărind prin parcul înflorit,
Te-am cunoscut apoi pe tine
Și am repetat cu emoție același gest,
Oferindu-ți un trandafir și un diamant,
Dar, spre marea mea încântare,
Te-ai dus imediat să pui floarea în apă ,
Lăsând piatra prețioasă deoparte;
Astfel m-am îndrăgostit de tine,
Am pus diamantul pe un inel,
Dăruindu-ți-l în genunchi,
Cu rugămintea de a primi de la mine flori…
Toată viața.

Imagini pentru imagini inel cu diamant