Occident Express (13)

Trebuia să fie o ultimă și mare bucurie, înainte de plecarea definitivă. Totul fusese plănuit cu meticulozitate, vremea se anunța potrivită, iar cei doi frați erau plini de energie, de bucurie și de mult entuziasm. Pârtia de schi favorită îi aștepta să le ofere o despărțire de neuitat, iar Nelu și Nicu nu puteau rezista tentației de a o parcurge de la vârful abrupt și până la poalele line, unde puteau să-și tragă sufletul, să facă poze și apoi să mai urce o dată. Zona aceea de lână orașul Borșa era unică și le provoca singurul regret că-și părăsesc țara pentru tărâmuri cu munți vitregi. Ei bine, poate că mai aveau și alte păreri de rău, dar le țineau zăvorâte în adâncul sufletului. Doar marea lor pasiune avea forța să se descătușeze, să-i unească, să-i bucure și să le dea aripi de fiecare dată.

Urcarea a decurs bine, iar faptul că nu erau mulți turiști i-a făcut și mai încrezători într-un zbor liber pe pârtie. Câțiva nori se adunau alene pe cer, dar fulgii de zăpadă în plus nu puteau să le încurce socotelile. Nici măcar nu era frig, deși se aflau în luna ianuarie, când gerul trebuia să domine și să întărească bine stratul deja existent. Au pornit în tandem, luându-se la întrecere și alunecând cu o viteză tot mai mare. Depășeau cu ușurință schiorii întâlniți pe traseu, probabil începători și nefamiliarizați cu zona, în curând rămânând stăpâni peste întinderea albă. Era minunat, înălțător, euforic, exact cum și-au imaginat.

Mai aveau încă pe atât până la capăt, când un tunet puternic ce venea din spate le-a atras atenția. Amândoi au redus din viteză, întorcând capetele și țipând apoi unul către celălalt:

– Avalanșă!!!

Imagine similară

Era pericolul cel mai groaznic și greu de evitat, mai ales că nu au mai avut o experiență de acest gen. Tot ce rețineau în memorie era teorie, însă în practică intervin emoțiile, stresul și, nu în ultimul rând, particularitățile terenului. În această situație, singura soluție în care și-au pus speranțele a fost doar viteza cât mai mare. Poate vor reuși să ajungă mai jos, unde zăpada care-i urmărea să-și piardă din cantitate și forță. Dar simțeau tot mai aproape suflul înfiorător ce le îngheța sângele în vine, până când lovitura imparabilă i-a lovit ca pe două păpuși fără apărare, dându-i peste cap. Amândoi și-au pierdut atunci cunoștința.

Nelu a fost primul care și-a revenit și a început să se lupte cu mormanul de zăpadă ce-l acoperea. Era puternic ca un taur și încăpățânat precum un catâr, iar asta l-a ajutat să-și facă loc spre suprafață. Nu a stat o clipă să se odihnească, ci a pornit imediat în căutarea lui Nicu, strigându-i mereu numele și săpând cu mâinile prin grămezile de nea din jur. Era conștient că fiecare clipă putea fi decisivă, iar acest sentiment îi anestezia complet orice durere sau oboseală. Întâi a găsit un schi, apoi încă unul și un băț, însă a țipat de bucurie când a dat cu mâinile de casca fratelui mai mic. Era viu, se mișca și a gemut de durere când l-a extras din marea albă. Și-au dat seama că îi era fracturat piciorul drept, și orice mișcare îl făcea să urle de durere.

– Du-te după ajutoare, l-a rugat Nicu. Eu nu pot să mă mișc, cred că am și niște coaste rupte.

– Nici vorbă, nu te las singur aici. O să chem ajutoare prin telefon, încercă să-l liniștească Nelu.

Noroc că avea semnal și a reușit să contacteze pe cineva de la salvamont. Însă veștile nu erau în măsură să le aducă vreo alinare, echipa nedispunând de mijloace de transport, deoarece le-a fost sechestrat autoturismul de teren. Aveau la dispoziție doar o sanie trasă de cai, cu care nu ar fi ajuns prea departe, mai ales că începuse ninsoarea și drumul devenea tot mai dificil. Nici măcar un elicopter, dacă s-ar găsi, nu ar putea să intervină în aceste condiții. Trebuiau să se descurce singuri, să supraviețuiască măcar până a doua zi dimineață, în cazul fericit că ninsoarea va înceta și cerul se va degaja.

– Hai să ne tragem deoparte, Nicule, îl îmboldi fratele său. Uite acolo un brad sub care ne putem adăposti.

– Nu cred că pot să te ajut prea mult, Nelule. Mă dor toate și aș vrea să mă odihnesc.

– Să nu adormi, viteazule! Te duc eu în spate, dat trebuie să rămâi treaz mereu, altfel murim amândoi.

Nelu își mobiliză din nou forțele și, în ciuda gemetelor de durere pe care le auzea, reuși să-l tragă mai mult decât să-l care, până sub umbrela oferită de bradul falnic.

– E mai bine aici, nu-i așa?, îl provocă pe Nicu la discuție, după ce-și trase sufletul. Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm… De acord?

– Mda…, răspunse fără vlagă rănitul

– Mai cu viață, frate!, se răsti celălalt la el, luându-l în brațe și încercând să-l învioreze. Păcat de biletele de tren pe care le pierdem. La ce oră trebuia să fim la gară?

– Pe la opt și jumătate…, murmură Nicu.

– Deci cam pe la ora asta, constată Nelu în timp ce-și examina ceasul fosforescent. S-a întunecat bine și nu m-aș mira să auzim urletul lupilor.

Ciuli urechile, ca și cum ar fi așteptat o confirmare, dar apoi se gândi că și jivinele s-or fi speriat de avalanșă. Totuși, un sunet lung și subțire îi făcu inima să tresalte. Oare era aievea sau avea deja halucinații, ceea ce n-ar fi de mirare în aceste condiții.

– La ce fel de tren ai luat tu bilet, frățioare?, se interesă el.

– Eu știu?… La unul expres, de pe internet. Parcă Occident… Express, veni cu greutate și acest răspuns.

– Atunci ar fi cazul să te ridici în capul oaselor și să caști bine ochii!, se entuziasmă Nelu, ajutându-și fratele să stea drept

Astfel au putut distinge o lumină care-și mărea încet intensitatea, apropiindu-se de locul în care erau ei. Nu putea fi o iluzie, din moment ce amândoi o vedeau și se minunau cum nu au mai făcut-o vreodată. Doar când minunea a ajuns în dreptul lor, s-au convins că era vorba de un tren nemaipomenit, care împrăștia zăpada din calea lui și își monta singur șinele pe care rula. Dacă era vis, și tot merita trăit până la capăt, pentru frumusețea și unicitatea lui. Acest gând i-a animat pe cei doi tineri, dându-le puterea să se ridice și să urce pe scara vagonului care-i aștepta cu ușa deschisă. Înăuntru era cald și bine, iar oamenii zâmbitori și pregătiți să-i ajute cu tot ce au nevoie. În timp ce trenul porni tot așa de lin, făcând o curbă largă și luând-o spre poalele muntelui. În urma lui, șinele erau recuperate cu precizie, iar zăpada deasă acoperea toate urmele.

Floarea și diamantul

Iubeam cândva o fată frumoasă ca o promisiune veșnică,
M-am prezentat în fața ei cu o floare și un diamant,
Chipul ei a strălucit la vederea pietrei prețioase
Și a uitat de floare, lăsând-o să se veștejească;
Atunci mi s-a ofilit dragostea pentru ea
Și nu am mai căutat-o niciodată,
Fiindu-mi milă de florile ce se sacrifică în zadar.

Hoinărind prin parcul înflorit,
Te-am cunoscut apoi pe tine
Și am repetat cu emoție același gest,
Oferindu-ți un trandafir și un diamant,
Dar, spre marea mea încântare,
Te-ai dus imediat să pui floarea în apă ,
Lăsând piatra prețioasă deoparte;
Astfel m-am îndrăgostit de tine,
Am pus diamantul pe un inel,
Dăruindu-ți-l în genunchi,
Cu rugămintea de a primi de la mine flori…
Toată viața.

Imagini pentru imagini inel cu diamant

 

Fetița care visa pentru alții (25)

Ar fi timpul să aflăm ce s-a întâmplat cu cele două fetițe preluate de stat și despre care nu se mai știe aproape nimic. Deși mama Lenei a făcut tot ce i-a stat în putință să-și recupereze copila sau măcar să o viziteze, s-a lovit mereu de aparatul impasibil al Guvernului, de explicații din cele mai puerile și amânări fără număr. Povestitorul, cu mijloacele lui specifice, ar putea încerca o incursiune în labirintul acestei dispariții, dar e o misiune mai dificilă decât atunci când am pătruns în castelul lui Montezuma, secretele sunt mai bine păzite și nu ar fi deloc bine să lanseze presupuneri. E nevoie de câteva dovezi, de niște semnale sigure care să ne ducă spre dezlegarea misterului atât de bine păzit, de un fir călăuzitor către locul unde sunt ținute aceste fete, modul în care sunt tratate și scopul real pentru care au fost sechestrate.

Aceleași întrebări și le-au pus câțiva jurnaliști mai încăpățânați, iar unul dintre ei este Stanca M., o tânără ambițioasă și neînfricată în fața amenințărilor anonime cu care era bombardată pe diferite căi. Avea în ea un curaj cum rar întâlnești în breasla reporterilor din țara noastră și o echipă dispusă să o urmeze până la capătul adevărului. Datorită lor pot să vă redau mai jos o stenogramă a unei discuții purtată între un reprezentant al partidului aflat la guvernare și șeful operațiunii „Visătoarea”, document care a fost copiat înainte de a ajunge la președintele de partid. Nu știm cum a fost obținut, dar Stanca – poreclită și „Stânca”, datorită tăriei de caracter -, garantează că e autentic și reprezintă firul care ne va duce spre alte dezvăluiri. Pentru numele celor doi implicați în dialog se fac mai multe speculații, dar nu putem garanta ceva sigur.

Imagine similară

„Reprezentantul Partidului de Guvernare: – Au trecut mai bine de doi ani de la inițierea proiectului, și șeful nu e mulțumit de rezultate. Îți reamintesc că am pompat aproape treizeci de milioane de euro, bazându-ne pe promisiunea că e cea mai profitabilă investiție. E timpul să facem un bilanț realist și să-mi spui când vom culege roadele acestei misiuni de care răspunzi.

Șeful Operațiunii Visătoarea: – Adevărat că operațiunea e mai dificilă decât am preconizat, iar asta din cauza atitudinii refractare a celor două fete. Nu e ușor să lucrezi cu copii, mai ales când aceștia au probleme psiho-afective și trebuie să se acomodeze atât de des cu schimbarea de mediu, de profesori și psihologi. Știu că aceste metode sunt concepute pentru a face imposibilă găsirea lor, dar reprezintă și un factor de stres, de neîncredere. Și pentru noi e un domeniu nou, în care specialiștii se formează pe parcurs, acumulând experiență de la o zi la alta. De pildă, la început am crezut că rezistența lor va ceda mai ușor dacă le separăm, dar ne-am trezit în fața unei tăceri și mai profunde. Și-au mai dat drumul la limbă după ce le-am reunit din nou, dar înregistrările noastre tot nu erau mulțumitoare. Apoi au fost incluse într-un grup de elevi, însă și acolo se izolau de ceilalți, deși am ales copii dintre cei mai ciudați, ca să nu se simtă excluse.

R.P.G. – Să trecem peste aceste amănunte profesionale și să ajungem la partea practică. Ce beneficii ne-a adus această fată anormală? Despre cealaltă, numită parcă Poligraf, nici nu are rost să întreb. Știu că-i adusă doar pentru a-i ridica moralul, pentru că nu e nevoie să ne tot repete o copilă că mințim. Gloata de alegători se hrănește cu minciuni, iar ea vine să-i dezamăgească prin adevăr.

S.O.V. – Cred că șeful a primit rapoartele trimestriale, în care am expus, la timpul potrivit, toate realizările obținute prin visele pe care le-am sugerat fetei. Reamintesc aici că doi lideri importanți ai opoziției au fost chemați în fața instanței ca urmare a dezvăluirilor obținute din spusele fetei, câțiva colegi de partid au scăpat de dosare prin șantajarea judecătorilor, mai bine de opt milioane de euro le-am câștigat la loto, pentru partid, tot datorită viziunilor subiectului. Ar mai fi și altele, dar suntem abia la început și e greu să impunem prea des copilei ce să viseze.

R.P.G. – E prea puțin, față de ce ne așteptam. Mama fetei face presiuni în presa internă și cea internațională, serviciile de informații au aflat că are un coleg cu puteri supranaturale care are de gând să vină după ea, iar dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să apelezi la soluția extremă. La câți copii dispar în România, ce mai contează încă doi? Dar până atunci, dacă e nevoie, treci la tortură fizică și obține cât mai multe informații. Secretele marilor președinți ai lumii, numerele câștigătoare de la loteriile cu premii de sute de milioane de dolari, tranzacții la bursă și alte viziuni pe care îți sugerez să le provoci. Ăstea sunt dispozițiile de sus.

S.O.V. – O să fac tot ce pot, în cel mai scurt timp.

R.P.G. – Ăsta e sloganul celor slabi. Vreau să faci imposibilul, altfel îți pierzi tot sprijinul partidului.”

Inepuizabile

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Proxeneții ăștia nu pot răpi și niște politicieni?
Să-i trimită la produs! Sunăm noi la 112 să le anunțăm dispariția!

* Gândiți-vă la șah ca să înțelegeți diferența între un bărbat și o femeie.
Regele se mută doar un pătrățel, regina face ce vrea ea!

* – Unde ai fost, nemernicule?
– La pescuit, iubito.
– Cred că ai fost la pescuit în Atlantic de ai venit acasă cu macrou congelat.

Imagini pentru poze cu macrou congelat

* – Ia zi, cum facem să te văd frumoasă. Te machiezi tu sau mă îmbăt eu?

* În sfârșit am aflat ce înseamnă BOSS. Boschetar Ocrotit de Societatea Săracilor.

* – Iubi, ți-am luat cadou un cățel.
– Mulțumesc, iubi! E Husky?
– Nu… e usturoi.

* – Servus, Gheorghe! Da’ unghe ai fo?
– No, am condus-o pe soacră-mea la gară!
– Și de ce ești plin de funingine pe gură?
– Am pupat locomotiva de bucurie, mă!

* Facultățile particulare au dat ocazia tâmpiților să se creadă și ei inteligenți.

* Soțul:
– Azi, un curier mi-a adus o cutie cu 10 gloanțe și o hârtie scrisă în arabă. Mă amenință cineva…
Soția:
– Sunt 10 supozitoare și rețeta doctorului, termină cu prostiile!

* S-a dovedit științific că alcoolul conține hormoni feminini.
Când bei prea mult, vorbești non-stop, spui tâmpenii și conduci prost.

* – Gheorghe! Ai promis că vara asta o să mă iei de nevastă!
– No, bine tu Rozi! Da asta o fo’ vară, tu?

* Jumătate de oră mi-am căutat telefonul în mașină cu lanterna de la telefon!

* O ambulanță cu lumini și sirenă în funcțiune intră în viteză pe poarta spitalului.
Din ambulanță este scos pe targă un bărbat în stare de inconștiență. Îl duc la o sală și, când vine doctorul, vede că pe un buzunar al hainei era prins, cu un bold, un bilețel. Ia biletul în mână și citește: „Am o criză de epilepsie, nu mă mai operați de apendicită, că am fost operat de 3 ori până acum!”

* Gândirea pozitivă este atunci când cazi pe scări și îți spui: „Wow, ce repede am ajuns!”

* În luna august, românii se întorc în țară ca să-și amintească motivele pentru care au plecat din ea.

* Crezi că viața ta e complicată?
Gândește-te la E. Macron, actualul președinte al Franței.
El are 41 de ani, primul său fiu vitreg are 44 de ani, al doilea fiu vitreg are 42 de ani, soția lui are 66 ani. Practic, el e ultimul născut în propria familie. 🙂

* Un polițist cercetează un geam spart:
– Mda, pe aici a intrat și a ieșit hoțul.
– De unde știți?
– E spart pe ambele părți.

* Îmi plac ăștia care-și fac hoteluri în loc de case și apoi stau toți în bucătărie, că e mai cald.

* – Mamă…, mâine m-a invitat Radu la pescuit!
– Atunci, epilează-te, mergi la coafor și să porți o rochie mai scurtă.
– Pfff, și eu, ca o proastă, am săpat toată ziua după râme!

* Sărutând o femeie pe frunte înseamnă protecție, pe gât pasiune, pe buze dragoste, iar de față cu soțul ei înseamnă că ai tupeu…

* – Copile! Să vii imediat aici!
– Da, tată…
– Tu ai mâzgălit cartea Kama Sutra?
– Da… un pic…
– Tu-ți soarele tău! Să te duci imediat în dormitor și s-o deznozi pe mă-ta!

* Tatăl își învață fata să conducă:
– Oprești la roșu, mergi la verde… și o lași mai moale când mă îngălbenesc eu.

* Nepotul merge în vacanța de vară la sat. După o săptămână, îi spune bunicului său:
– Bunicule, aici e un aer foarte bun, curat, apă limpede și calmă. Dar fetele de aici sunt prea îmbrăcate.
Bunicul scoase din buzunar două bomboane, una cu celofan și cealaltă fără.
– Trebuie să alegi una.
Nepotul o alege pa aia cu celofan și bunicul său îi spuse:
– De ce ai ales-o pe aceasta?
– Ei bine, pentru că este mai curată.
– Vezi tu dragul moșului, la fel e și cu fetele astea.

* O tipă blondă, superbă, la volanul unei mașini și mai superbe, oprește la semafor. Apare „aurolacul” din zonă și-i cere o țigară. Blonda i-o oferă imediat ca să scape de el. Între timp, se face verde și tipa pleacă în trombă. La următorul semafor, în mod ciudat, același individ o roagă:
– Doamnă, dă-mi și un foc.
Tipa îi dă bricheta cu totul, ca să-l vadă plecat de lângă portieră, și pornește mai departe. La al treilea semafor, același individ, spre exasperarea blondei:
– Doamnă, ai fost o damă bună cu mine așa că, dacă-mi dai 100 lei, te învăț să ieși din giratoriu.

Ghici cine intră la baie?

Nu mai rețin ce meci de fotbal al naționalei se transmitea în acea zi ploioasă de toamnă târzie. Îmi amintesc însă, foarte limpede, că șeful de echipă ne-a propus să scurtăm ziua de muncă și să ne retragem împreună în fața unui televizor și a câtorva pahare de vin. Damigeana cu băutură o adusese deja Istvan-Grasul, ca să-l cinstim de ziua lui de naștere. Televizoare aveam cu toții, dar a fost preferat al meu, fiindcă era o petrecere între bărbați, iar eu n-aveam nevastă care să ne cicălească. Șase eram cu toții, doar că Istvan-Slabul nu era microbist și nici cu băutura nu se împăca; în plus, avea și o nevastă care-i cronometra fiecare minut de întârziere, așa că a scăpat.

Ploua mărunt și constant de dimineață bună, iar eu locuiam într-un cartier presărat cu blocuri noi sau în plină construcție, fapt care ne obliga să fim atenți pe unde călcăm, pentru a nu aluneca prin noroiul consistent sau a cădea în vreuna din gropile de pe șantier. Ne-am înghesuit cinci în Trabantul meu, cu care am reușit să ajungem până aproape de intrarea în casa scării. Am fost bucuroși când ne-am văzut cu bine înăuntru, în fața televizorului care nu ne dezamăgea și a paharelor care au început să se umple cu mare veselie.

Nu mai știu nici cum s-a încheiat meciul, dar nu voi uita atmosfera de bună dispoziție care ne-a fost stimulată prin vinul bun și discuțiile presărate cu glume. Atât de mult ne-a plăcut această întâlnire, încât nu ne venea să ne despărțim nici după ce televizorul și-a încheiat emisia, iar în damigeană nu prea mai rămăsese „tulburel”. Doar Aurel, cel mai tânăr dintre noi, își manifestă dorința de plecare.

– Unde te grăbești așa?, îl întrebă șeful. L-aș înțelege pe Istvan, că are nevastă, sau pe Kalman, că are logodnică. Dar dacă nici eu nu mă gândesc să plec la familie, tu de ce vrei să pleci acasă? Te ceartă părinții?

– Nuuu, se apără cu hotărâre ucenicul echipei. Dar poate agăț și eu vreo fătucă, merg cu ea la un film, ca să avem unde ne giugiuli.

– Fugi de-aici, măi țâcă!, îl luă peste picior Kalman, „prințul” cu cele mai multe cuceriri la activ. Cine crezi că-ți cade în plasă ție, mai ales pe o vreme ca asta?

– Punem pariu că găsesc una într-o jumătate de oră?, se lăudă tânărul. Crezi că numai mustața și înălțimea ta face victime? Am și eu un farmec aparte.

– S-a făcut!, hotărî șeful incitat. Te așteptăm să vii aici peste o jumătate de oră, cu o pițipoancă la braț. Dar vezi că-i un pariu serios și vei plăti o ladă de bere dacă-l pierzi.

Probabil că vinul îl făcuse prea încrezător pe Aurel, astfel că a acceptat rămășagul, iar noi ne-am pus mare încredere în capacitatea lui de cuceritor. După plecarea lui, Istvan a venit chiar cu o idee:

– Cine știe ce pramatie ne aduce copilul ăsta, de aceea ar fi bine dacă o spălăm bine înainte de a o băga în pat. Să profităm până este apă caldă și să umplem cada.

Imagine similară

Ne-am înghesuit toți patru în baie, făcându-ne planuri și numărând minutele până la expirarea termenului de așteptare, în timp ce supravegheam curgerea apei fierbinți. Cu apă rece puteam completa oricând, după preferința domnișoarei. Jumătatea de oră a trecut prea repede, iar apoi încă o jumătate până ne-am dat seama că Aurel ne-a lăsat cu buzele umflate. Buna dispoziție fiind doar o amintire, colegii se pregăteau să plece spre casele lor, când cineva sună la ușă. Am tresărit deodată, cu speranțe în priviri și câte un surâs în colțul gurii. Într-adevăr, în momentul când unul dintre noi a deschis, ne-am trezit în fața unei fete cu înfățișare de înger și o voce care curgea ca un tril de privighetoare:

– Nu vă supărați, dar m-a trimis prietenul vostru, Aurel…

– Oooo, dar cum să ne supărăm?, interveni galant Kalman, sărutându-i mâna în care nu ținea umbrela și invitând-o înăuntru. Dimpotrivă, suntem bucuroși să ne cunoaștem, completă el zâmbind și arătându-și dantura sănătoasă.

Noi ne făceam semne pe ascuns, șeful sugerând că o astfel de făptură nu mai are nevoie de faza cu baia. „Nu facem nicio excepție!”, șopti neclintit Istvan, în așa fel încât se auzi destul de clar.

– Nu am timp de zăbovit…, încercă fata să ne lămurească.

– Nici noi nu o să vă reținem mai mult decât e necesar, interveni Istvan, împingând-o ușor spre intrarea în baie.

– Știți, băiatul acela mi-a spus…, încercă din nou fata să vorbească.

– Dacă v-a spus, înseamnă că știți despre ce-i vorba, îi răspunse prompt Kalman, nelăsând-o de mână și zâmbindu-i galeș în continuare. Doar că trebuie să faceți o baie caldă înainte, că oricum sunteți udă.

Fata își retrase brusc mâna și tonul vocii ei deveni aspru:

– Domnilor, cred că de o baie bună are nevoie mai degrabă prietenul vostru. Locuiesc vizavi și l-am auzit de multă vreme cum strigă după ajutor. A căzut într-o groapă din apropiere și vă roagă să-l scoateți. Eu vă doresc succes și nu-i nevoie să mă conduceți.

Aici am cam rămas fără cuvinte și nici de zâmbete nu ne mai ardea. Firește că Aurel a fost adus la suprafață cu ceva efort, iar apa caldă din vană i-a fost cum nu se poate mai de folos. Noroiul se lipise de el ca de un bivol care se scaldă în mocirlă. Mai pot să vă asigur că niciunul din noi nu a mai adus vorba de acea întâmplare… până acum.

Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

Castelul părea asaltat de artificii cum imaginația omului nu putuse concepe și realiza până atunci. Fulgerele naturale se împleteau cu cele lansate de băiatul dezlănțuit, proiectilele armelor trasau linii luminoase ce se întâlneau aproape mereu în același punct, limbile de foc se extindeau cu lăcomie în toate încăperile, luminându-le fascinant și producând țipete îngrozite și comenzi precipitate care întregeau coloana sonoră a acestui spectacol. Iar printre aceste strigăte se auzea constant un nume, ca un refren scurt:

– Montezumaaaa!

Tânărul răbda cu stoicism biciuirea nemiloasă a gloanțelor care se loveau de corpul lui, imediat după ce a fost reperat de trăgători. Pelerina subțire era impenetrabilă, dar nu putea absorbi șocul provocat de impactul proiectilelor, însă el strângea din dinți și își descărca tensiunea înspre locurile din care veneau loviturile. Clipă de clipă, sunetul armelor devenea tot mai rar, strigătele și vocile umane amuțeau rând pe rând, lăsând cale liberă în căutarea care-l mobiliza atât de mult pe Șoc. Focul nu era o piedică serioasă pentru a-l opri, fumul nu apuca să-l sufoce, în schimb pașii îi erau vioi, ochii ageri și auzul ascuțit. Aceste simțuri l-au ajutat să ia urma Suveranului, în timp ce acesta se grăbea să coboare scările spre buncărul de la subsolul clădirii.

Văzându-se încolțit pe ultimele trepte, fugarul își descărcă la disperare arma în direcția tânărului urmăritor, după care o aruncă și căzu în genunchi implorând:

– Nino, băiatul meu puternic. Nici nu-ți dai seama cât de mult te iubesc!

– Numele meu e Șoc și nu sunt băiatul tău, îi răspunse băiatul apucându-l de guler. Cât despre iubire, am văzut cum știi să o arăți. Unde e Sentimente?

– Cine? Aaaa, prietenul tău… Află că eu nu i-am făcut niciun rău. Pablo a înnebunit după ce te-a pierdut și a vrut să-i dea o lecție. Degeaba am încercat să mă opun, parcă era un demon în el.

– Vreau să-l văd acum… „tăticule”, îi strigă la ureche Șoc, după ce îl forță să se ridice în picioare. Doar pentru asta am venit… și să vă plătesc cu aceeași monedă.

– Desigur, viteazule. Deja i-ai plătit-o și m-ai scăpat de el. Hai să-ți arăt cum l-a omorât pe bietul copil. E închis în Lăcașul Sfânt, împreună cu leii, și probabil n-a mai rămas decât oasele din el.

Furtuna dădea semne de retragere, lăsând focul să-și desăvârșească misiunea distrugătoare. Au găsit, totuși, o cale de ieșire din brațele lui incandescente, deși micul bătrân îndoit de spate a avut nevoie de câteva îmbrânceli pentru a înfrunta căldura și pericolele unor surpări. Sfântul Lăcaș a fost scutit de potopul flăcărilor și îi aștepta tăcut în întuneric. Până la ușa lui, ochii lui Montezuma căutau febrili împrejur vreo speranță de scăpare, dar nu se mai vedea nici urmă din credincioșii lui paznici. Spășit și umil, se văzu obligat să urmeze calea și apoi să deschidă ușa spre oroarea pe care o bănuia. Puținele lumânări care mai pâlpâiau pe pereți, permiteau să se vadă scena terifiantă și incredibilă din centrul încăperii. Cei doi lei zăceau întinși de-o parte și de alta a corpului lui Sentimente, părând că au adormit pe vecie alături de el. Era doar o impresie greșită, pentru că, la vederea noilor veniți, aceștia deschiseră ochii, se ridicară alene, dând semne că nu-s dispuși să permită apropierea cuiva.

– Vezi? Ți-au sfâșiat prietenul ca pe un miel, îi explică Suveranul. Nu mai e nimic de făcut.

Dar băiatul nu-l asculta, ci înaintă încet spre cele două jivine, șoptind cuvinte de liniștire și făcând gesturi de calmare. Răgetul leilor se mai temperă, în timp ce făceau câțiva pași înapoi. Șoc se aplecă încet și își duse mâna la gâtul lui Sentimente, căutând un puls inexistent. Trupul nu era încă rece, fapt care-i dădu speranțe tânărului, care coborî mâna spre pieptul rănitului și îi administră un șoc electric. Urmă o aplicare de respirație gură la gură și apoi o nouă încercare de resuscitare, seria repetându-se de câteva ori. Montezuma ar fi vrut să profite de această diversiune și să fugă, dar foștii lui prieteni sălbatici îl fixau amenințător. Într-un târziu, se auzi exclamația de bucurie a băiatului, semn că intervenția lui avusese succes.

– Trăiește încă! Trebuie să-l duc imediat de aici, rosti el cu entuziasm.

– Da, da… Du-te cu o mașină de-a mea… sau te duc mai repede cu elicopterul. Să mergem, băieții mei…

– Nu te grăbi, rege criminal, îl temperă Șoc în timp ce-și ridica prietenul în brațe. Am eu cu ce să-l duc, în timp ce tu îi vei lua locul. Să vedem dacă leii vor fi la fel miloși și cu tine.

– Nino, dragul meu!, se jeli Montezuma, aruncându-se la picioarele tânărului și udându-și barba cu lacrimi fierbinți. Nu mă lăsa aici, că-ți pot fi de mare ajutor. Am bani cât nici nu poți număra și te pot acoperi în aur.

– Asta e singura ta putere: banul! Înseamnă că ești un om slab, în plus ești și rău. Dă-te la o parte și bucură-te că mergi la zeii tăi, pe care i-ai ales după firea ta. Crede-mă că, înainte de a pune mâna pe Sentimente, mi-ar fi plăcut să te omor cu mâna mea, dar acum nu mai pot.

Șoc își desprinse picioarele din mâinile încleștate ale bătrânului, se avântă spre ușă și o zăvorî în urma lui. Trebuia să ajungă la placa cu propulsie de pe terasă, înainte să fie afectată de foc.

 

Divertisment duminical

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Opriți aici! Vă arestez pe toți! Cum e posibil să urcați cinci pe motoretă?
– Cinci??! Firiam ai dracu, a căzut Ion!

* Soția îi pune soțului farfuria cu mâncare în față. El o ia și o aruncă pe geam. Nevasta, văzând asta, ia și ea masa și o aruncă pe geam.
– Ce faci, nebuno?!
– Păi, am crezut că vrei să mănânci afară, în grădină!

* Polițistul de la circulație către șoferul beat:
– În starea dumneavoastră, cel mai bine ar fi să nu mai puneți mâinile pe volan.
– Ce? După ce am băut atât, să mai conduc și fără mâini?!

* – Ce ar fi lumea fără bărbați?
– Plină de femei libere, fericite și… grase.

* Neștiind ce-i ăla Black Friday, mii de babe n-au mâncat nimic toată ziua.

* Nu-i ușor să fii bărbat!
Nu tu ruj, nu tu machiaj, nu tu unghii false…
Dacă ești urât, ești urât și gata!

* Un grup de țigani români a fost înșelat în Franța de un traficant de persoane român, care i-a dus la muncă după ce le promisese că îi va duce la cerșit.

* Sunt la vârsta la care mintea îmi spune că am 25, fac glume ca unul de 18, iar corpul se miră că încă e viu!

* Îl oprește poliția pe un țigan cu un cocoș sub braț:
– Țigane, de ce ai furat cocoșul?
– Nu l-am furat, mânca-ți-aș!
– Atunci ce faci cu el?
– Vreau să-i fac un spălat cu apă fierbinte, un epilat și la urmă un masaj cu usturoi… apoi îi dau drumul!

* Avem 10512 biserici și 235 de spitale!
Păi, până ajungi la un spital, treci pe lângă 10 biserici și, dacă ai noroc, te faci bine!

* De reținut:
Bărbații chelesc pentru că sunt mereu frecați la cap de femei!

* Poți să ai cea mai scumpă mașină din lume… Dacă n-ai o femeie să-ți trântească portiera… degeaba!

* Ăștia care mergeți tiptil la altele, aveți grijă că și alții vin târâș la ale voastre.

* Un ardelean trece strada și e izbit de o mașină, dar nu pățește nimic. Speriat, șoferul îi pune câteva hârtii de 100 lei în mână ca să împace lucrurile. Bucuros, ardeleanul îl întreabă pe șoferul speriat:
– Treceți des pe aici, domnule?

* Doi vecini:
– Am auzit că tocmai ți-a murit soacra, sincere condoleanțe… Ai fost alături de ea în ultimele clipe?
– Da, am fost… Dar dacă te întreabă Poliția, să spui că eram cu tine la pescuit…

* Mi-o venit factura de curent și gaz!
Se pare că și încălzirea globală tăt io trebuie să o plătesc!

* Caut relație neserioasă…, relații serioase caută toți și e mare înghesuială…

* – Mă, Gheorghe! De unde ai vânătaia aia de la ochi?
– Azi-noapte, înainte de culcare, m-am rugat la Dumnezeu, împreună cu muierea.
– Și?
– Na, și când am ajuns la „și ne păzește de cel rău”, m-am uitat către ea!

* Coșmarul unui tată: să aibă băiat și să fie socru mic!

tocuri-inalte

* – Știi de ce femeile iubesc pantofii?
– Pentru că indiferent cât mănâncă, tot intră în ei.

* – CV-ul dumneavoastră ne-a convins, începeți de mâine… Aveți vreo întrebare?
– Da, ce-am zis că știu să fac?

* Legenda spune că, dacă nu poți să-ți faci femeia fericită, nu-l încurca pe altu’…

* Mi-am pierdut încrederea în femei încă de când mama spunea: „Vino că nu-ți fac nimic!”

* – Chelner, adu-mi băutura aia care începe cu ș!
– Care e aceea, domnule?
– Șaișpe beri.

– Ea: Iar ai băut ca porcul! Cât e ceasul?
El: – 12 fără 5!
Ea: E 7 dimineața, bețivule!
El: Exact așa am spus și eu! Cât face 12 fără 5?

* De ce spun bărbații lucruri frumoase când fac dragoste?
Pentru că sunt conectați la o sursă de inteligență…

* Un domn adevărat trebuie să știe ce-i place unei doamne, pentru a nu merge cu ea acolo unde se vând aceste lucruri!

* Asistenta:
– Felicitări! După 6 luni ați ieșit din comă.
Pacientul:
– Noroc că am sunat la 112, că altfel nu mai eram acum.
Asistenta:
– Pe naiba 112, ăia abia ieri au localizat apelul și am înțeles că acum vreo 10 minute au ajuns la dumneavoastră acasă!

Norocul începătorului

Andrei, nepotul din Odoreu al lui Mitru, ne-a întâmpinat imediat când a auzit zgomotul Trabantului la poartă. Știa că trebuie să sosească, iar acum era hotărât să-i impună realizarea dorinței la care visa de multă vreme, doar împlinea frumoasa vârstă de zece ani.

– Unchiule, mama îmi dă voie să merg cu dumneata la pescuit. Așa-i că mă duci cu tine la Someș? Ăsta va fi cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi, te rooog!

Cum putea prietenul meu să refuze o rugăminte atât de insistentă? Porniserăm din Baia Mare patru pescari dornici de a ne opri în mai multe locuri din lungul râului Someș, începând din Satu Mare și venind înapoi spre casă, timp de două zile și două nopți. Nu era ușor să petrecem sub cerul liber atâta timp, pentru că în mașină puteau dormi, cu chiu cu vai, doar două persoane. Celelalte două stăteau treze și noaptea sau se întindeau peste pietrele butucănoase de pe mal, încercând să evite pământul noroios rămas după retragerea recentă a apei. Acum, trebuia ca unul din locurile de dormit în mașină să-i fie oferit lui Andrei, pentru care am promis părinților cea mai mare grijă cu putință.

Nu am zăbovit mult la discuții cu gazdele, dorul de a ne vedea în apropierea apei fiind prea mare, iar speranțele pe măsura numărului de bețe pe care le aveam în portbagaj. Doar eram patru pescari cu experiență și pretenții la trofee respectabile, cu care voiam să-l impresionăm mai întâi pe ucenicul primit între noi. Mama l-a înfofolit cum a știut mai bine, i-a dat cizmele cele mai bune din casă, un pachet cu hrană rece pregătită de ea și multe sfaturi, așa cum face orice părinte grijuliu. Băiatul era, însă, mai atent la borcănelul cu râme roșii pe care îl ținea strâns în brațe, iar apoi la bățul primit de la unchiul lui, cu două ace sclipitoare și plumbi rotunzi, de mărimea boabelor de piper.

Primul loc de pescuit l-am găsit doar din a treia încercare, Someșul fiind pe alocuri prea tulbure și furios, iar malurile mai puțin accesibile pentru autoturisme și oameni ca noi. Acesta părea mai promițător, pentru că avea alături o baltă mică, rămasă după ce râul și-a revenit în matcă. L-am lămurit cu toții pe Andrei că e un loc ideal în care să-și încerce norocul, apa fiind stătătoare, mai limpede și cu pești mai flămânzi decât în apele învolburate și periculoase. Băiatul s-a lăsat convins ușor și a învățat pe loc cum să arunce primele lui monturi cu râme de casă. Noi, în schimb, ne-am desfășurat cele opt lansete de-a lungul malului și urmăream cu înfrigurare fiecare tresărire a capetelor sensibile. Doar că aproape toate acele zvâcniri veneau de la crengi și alte reziduri care se loveau de acele noastre, deformându-le adesea sau chiar rupându-ne firul destul de gros. Nu a trecut nici o oră, când am auzit un chiot de bucurie ce venea din spatele nostru:

– Unchiule Mitru, am agățat ceva!, striga plin de entuziasm Andrei.

Cu toți ne-am întors mirați și am văzut cum bățul de pescuit al băiatului se îndoia serios când trăgea de el. Feli, unul dintre cei trei colegi ai mei, se grăbi să ajungă lângă ucenicul norocos și să-l ajute cu minciogul la scoaterea unui caras frumos de peste o jumătate de kilogram. Chipul lui Andrei strălucea de fericire, de parcă ar fi câștigat o sumă mare la loto. L-am felicitat fiecare dintre noi, după care l-am sfătuit să încerce și pe râu, acum fiind pescar botezat, cu o captură frumoasă la activ. Copilul, mândru de realizarea lui și de cuvintele de laudă, a ascultat supus și a aruncat momelile în Someș, în timp ce noi, intrigați de balta aceea cu surprize, ne-am instalat cu câte un băț în ea. „Poate or mai fi rămas câteva bucăți”, ne ziceam în gând. Speranțele ne-au murit după vreo două ore de așteptare zadarnică, fără nicio mișcare, situație care ne-a făcut să revenim la locurile noastre și să-l trimitem înapoi pe Andrei.

Imagine similară

Ce credeți că s-a întâmplat în următoarele treizeci de minute? O fi fost o minune, or fi fost de vină râmele acelea mici și roșii pe care le avea băiatul sau doar norocul începătorului, dar acesta a prins încă un pește, de data asta un clean demn de invidia noastră. Evident că ne și bucuram de fericirea lui Andrei, dar eram și rușinați că noi, cei care-i dădusem toate sfaturile și sculele, nu am reușit să scoatem atunci nici măcar un pește din apă. Înfrânți și resemnați, nu am mai stat mult în acel loc, poate fiindcă-l consideram blestemat pentru adulți. Ne-am strâns tăcuți bețele, în timp ce auzeam mereu cuvintele de încântare ale sărbătoritului zilei. Poate că în acea zi a primit, pe merit, cadoul cel mai frumos din partea destinului.

Acum, când îmi amintesc acea aventură, simt cât de ușor ne poate juca soarta pe degete, cu bune și rele. Spun asta pentru că, după două săptămâni, Andrei s-a stins din viață, în urma unei encefalite acute. Mi-a rămas în memorie chipul lui entuziasmat, în timp ce ținea ditamai peștele în mânuțe. Fără nicio poză, dar cu mare impact emoțional, chiar și după trei decenii.

Cum aș putea…

Cum aș putea să uit vreodată
Acele clipe de plăcere,
Dintr-o iubire ne-ntinată
De alte gânduri efemere?

Cum aș putea să-mi scot din minte
Acele doruri împlinite,
Sculptate în mii de cuvinte
Și-n așternuturi răvășite?

Cum aș putea să mai am parte
De-o dragoste adevărată,
Când gândurile mi-s o carte
Ce nu va fi reeditată?

Cum aș putea să-ți uit sărutul
Cu gustul răcoros de mare,
Să dau uitării jurământul
Depus la răsărit de soare?

Cum aș putea să uit de tine
Când te-am încoronat zeiță,
Și sufletul îți aparține,
Iar inima mi-e o troiță?

Imagine similară